Doi catâri călătoreau

Și-n desagii lor duceau

Unul ceapă de câmpie,

Altul bani de visterie

Cest din urmă, îngâmfat

Că-i de aur încărcat,

Chiar de șelile-i apasă,

Nu vra sarcina s-o lasă.

Mândru calcă, parcă-i leu,

Și suna un zurgălău.

Când deodată, din tufari,

Iesă o ceată de tâlhari.

Toți la cel catâr dau bustă

Ce ducea de aur soamă,

De urechi îl prind, de soamă,

Alți împung și-l bat c-o fustă.

Încât bietul, gemând foarte,

Zice: Oare asta-i soarte

Carea mi s-au giuruit

Pe ist drum când m-au pornit?

Al meu soț ce cară ceapă

Fericit de daună scapă,

Dar eu, făr de agiutori,

În bataie, aleu, mor!

Iar catârul celalalt

Zis-au: Vere, totdeauna

Pe copaciul mai înalt

Darmă repede fortuna;

De-ai fi șerb la un cepari,

Iar nu casă de dinari,

La os teafăr și la piele

N-ai păți aceste rele

Când eu în săracul trai

Voi să pasc în pace scai!