Și-n anticul timp d-eroi

Ștrengari erau ca la noi,

Carii din ecces de minte

Derâdeau și cele sfinte.

Cel ce nu li sămăna

Prin minciuni se defăima.

Spune istoria c-Esop

Au fost hâd, ghebos și șchiop,

De el pruncii se spăreau,

Iar nebunii îl derâdeau.

Îns-acea tristă figură

Era vas d-învățătură,

Ce prin fabule o mie

Au agiuns și-n Românie.

Esop, sclav când fu-n Efes,

De patronul său trimes,

Trecând în o zi pin strată,

Alungat au fost d-o ceată

De ștrengari ieșiți din șatră,

Dintre care-unul cu-o piatră

Nemeritu-l-au în șele,

Că-i veniră amețele.

Neputându-și răzbuna,

Pe ștrengarul lăuda

Esop pentru ghibacie

Și i-au zis: Rău pare mie

Că nu pot să fac alt dar

Decât numai d-un dinar.

Dar vezi cela ce-au trecut,

Decât mine-i mai avut;

Pre el de vei nemeri,

Înzecit te-i folosi.

Deci ștrengarul lăudat

De câștig s-au apucat

Ș-așa bine au chitit

Că-n cap ținta au nemerit.

Îns-acest avut barbat,

Fiind public magistrat,

Un sergent privighitor

Prins-au pe cel praștiitor.

Și în loc de mulțămită

Dădu ceartă-agonisită.

Iar poporul adunat

La dreptate au aplaudat.