Pentru-un spirit ce nu doarme

Nu-i nimica mai ușor

Decât planuri de reforme

Ca să deie la popor.

De sunt bune, de sunt rele,

Destul fie frumușele.

Așa odată o momiță,

Din filozofilor viță,

Care nimica creează,

Ce toate le imitează,

Prin formal act s-au fost prins

Marea toată să o sece

Și că-n sec prin ea va trece.

Pentru asta au aprins

Toți copacii din pădure

Și din pietre făcu zgure.

Atunci, iacă, cu mirare,

Animalii toți strigară:

Ce invenție minunată!

Iar momița îngâmfată

Li făcu acest cuvânt:

Multe averi de bun pământ

Și ogoare eu voi da

Focul apa de-a seca,

Iar despoticul guvern

Chiar de astăzi voi schimba

Și republica-n etern

Pentru voi s-a proclama.

După ce mai bună parte

De moșii mi se va da,

Restul n-are să să-mparte,

Ce-n comun s-administra.

Atunci patriei reformate

Dulce soarta va să fie,

Comunizmul de frăție,

Libertate,

Egalitate,

De a lua lucruri străine

Privilegi e pentru-oricine,

Legile și direptate,

Ca strigoie răsuflate,

Mai veche de piramide,

S-aibe ca invalide

Și căzute-n hebeție

Pensie din Visterie.

Dar pe când ea declama,

Pe un asin întreba

Dacă scad a mărei unde.

Încă nu, ista-i răspunde.

Nu să turbură încă apa?

Parcă doarme,-i zice iapa.

Dar momița prefăcută

Elementelor împută

Că nu i s-au nemerit

Cele ce au profetit.

Ș-operația tot așteaptă.

Oare ce-au urmat în faptă?

Au ars arbori din pădure,

Iar din marea cea adâncă

N-au scăzut o picătură.

Mai ales sporit-au încă.

Codrul daună grea au atras,

Marea, mare au rămas,

Așa câte un șarlatan

Ni propune un frumos plan,

Zgură chiar cu poleială

Care ploaia curând spală.