Jijia

imitată dupre zicătoarea poporană

Între Prut și-ntre Siret,

Ce mai mult de ani o mie

Apă limpede trimet

Păn' la Dunăre-n cîmpie,

Este-un lac, ca marea-ntins,

De muncei umbroși încins.

Nici un rîu din sînul lor

Nu revars-a sale ape,

Cu nutrețul curgător

Acel lac ca să-l adape,

Ci din fund nemăsurat

Lacul crește nencetat.

Acel lac, cînd este lin

De vînt unda-i nu se-ncreață ;

La ochi samănă deplin

Cu un disc luciu de gheață,

Sau cristal chiar, ce-a răsfrînt

Bolta-azură pre pămînt.

Noaptea, cînd te-apropiezi

Către apele acele,

În ceriu și în lac prevezi

Stol de lucitoare stele,

Luna jos și luna sus,

Și-n lac cursu-i spre apus.

Nu-nțelegi de-i adevăr

Sau fantazie, au dacă

Lacul suie-se spre ceriu

Ver spre lac ceriul se pleacă,

Că de cați în a lui fund

Sameni mez în glob rotund.

Așa, cînd e timp frumos,

Ochiul tău se îngînează,

Dar va fi mult inimos

Milian cel ce cutează

La lac noaptea a veni,

Fără a se îngriji.

Că abia a înserat.

Vezi pre lac cum scînteiază

De vermi stol înaripat,

Pînă trece-a nopței miază,

Și atuncea deseori

O sta cade-n lac din nori.

Uneori din apei mez

Sună larmă de cetate

Și mirînd din apă vezi

Cum la ochi ș-auz răzbate,

Pintre fum și prin scîntei,

Trista voace de femei.

Cînd se stinge focul cel

Și strigările s-alină,

Pintre unde-ncetinel

Parcă sînte rugi suspină,

Ca acele ce în zori

Cîntă vergurile-n hori.

Ce misterii se ascund

În această adîncime,

Nu putu cerca la fund

Păn' l-acele zile nime,

Pănă cînd a cutezat

Un antic și demn barbat.

Pre moșie a domnit

Bravul Conde, boier mare ;

El cu-ai săi s-a sfătuit

Ca să facă o cercare

Și un plan a încheiet,

Să pătrundă-acel secret.

Tot poporul a stătut

Și prin multe ostenele

Manini plase a țesut

Din o sută mii rețele.

Palme-o mie-n lung și-n lat,

Luntre multe s-a durat.

Spre a avea cerescul har

La-ntreprinderea pascară,

A dat cît-un sărindar

Pe la monastiri din țară

Ș-un călugăr de la schit

Cu agheazmă a sințit.

Însuși Conde, stînd la mal

Cu a lui curteni și gloată,

Dă pascarilor semnal,

Ș-amu plasele înoată ;

Trag plutașii tot vîrtos,

Ca s-agiungă pănă-n gios.

Plasele s-a înspumat

Și vuind acum o undă

De-alta iacă-a despicat

Și în lac se acufundă ;

Milianii trag mereu,

Că a prins nu-ș' ce prea greu.

Nime-ar crede ce a prins ;

Unda începu să mugă,

P-unii spaima a cuprins,

Fricoși alții dau la fugă,

Deși cele ce-o s-arăt

Nu era de spăriet.

Că din plasă a ieșit

O frumoasă, giune zînă,

Cu păr negru umezit,

Fața-i sarbădă, senină,

Și pre luciu cînd a stat

Cu blîndețe-a cuvîntat :

„Tu, ce astăzi ai pătruns

În a noastră adîncime,

Nu știi că viu n-a agiuns

Îndărăpt în lume nime,

Cel ce de ursită-mpins,

În aist fund s-a deștins ?

Dar fiindcă-n corpul tău

Curge-a bunilor mei sînge,

Că cel ce cu Domnul-zeu

Lucru-ncepe toate-nvinge,

Lacului legend-a ști,

Spre mirare-ți voi rosti.

Timpul vechi eu amintez,

Cînd creștinilor lucoare,

În Moldova, prin botez,

Renăscut-au pre popoare,

Stol de verguri s-adunat,

Lui Cristos s-a prosforat.

Ne-am durat altarul sînt

Între codri-n salbe dese,

Și-ncheiet-am jurămînt

Domnului a fi mirese,

A ruga, a agiuna

Ș-a serbi mărirea sa.

Nime din alți muritori

Nu putu la noi să vie ;

Le era crim fiorătoriu

A calca în săhăstrie ;

Moartea îl amenința

Pe-un bărbat ce cuteza.

Atunci, de la răsărit,

Păgîni, barbari, cu cruzime,

În Moldova a venit,

În atîta, zău, cîtime,

Că mai lesne ni era

Frunzele a număra.

De cuțitul stîrpitoriu

Zăcea-n țară stoluri crunte,

Numai omul fugătoriu

Adăpost afla la munte ;

Jurămîntul nu ierta.

Pe cînd noaptea ni rugam,

Lîngă-altare poșternute,

Tremurînde ascultam

Cum vineau stoluri temute,

De cai tropot sunător,

Freamăt dînd înfiorători.

Ca porumbul spăimîntat,

Cînd de uliul se vînează,

Sub aripi, spre-a fi scapat,

Ale mamei tupilează,

Așe toate ni-am văzut

În genunchi, sub crucei scut.

«Doamne, zis-am, de nu-i vra

Să ni mîntui prin minune,

De defaimă a scapa,

Fulgerul să ni detune ;

Au vivinde, fă cuvînt

Să ni-nghită-acest pămînt !»

Atunci iacă răsări

Preste tot a zilei soare,

Spaima dintre noi peri,

Ni sufla o dulce boare ;

Abat ochii pre pămînt,

Dar pămînt eu nu mai simt

Că cu schitul cufundat

În pămînt mă deștind vie ;

Și atunci s-a revarsat

Preste noi uda tărie,

Pintre care pănă-n fund

Numai razele pătrund

Acolo, lîng-un altar,

Sub o boltă cristalină,

Ni păstrează vie-un har,

Pănă-n ziua cea senină

Cînd credința va afla

În județ cununa sa.

Crivățul a spulberat

Ca p-arină din cîmpie ;

Nici o urmă de-a lor pas

De cît numele-a ramas.

Dar fortunele cînd tac

Ș-undele nu pot să mugă,

Chiar din sînul cestui lac

Se înalță-a noastră rugă

Către Dumnezeul sînt

Pentru-a patriei pămînt.

O, tu, ce ai auzit

Cest uric plin de minune,

Fie-n cuget tipărit

Și la tot nepotul spune :

Pentru patrie și zeu

Să prosfoare traiul seu !”

Cînd aceste-a încheiet,

Se încreață-n apei undă,

Și cu ziua, pe încet,

Plasele se acufundă ;

Nici alt om o mai văzut,

Dar legenda n-a tăcut !

Share on Twitter Share on Facebook