De la curtea unui sat,

Prin preluca cea umbroasă.

Întristat-au alergat

Fata-Irina cea frumoasă ;

De plîns ochiu-i roura,

În vînt păru-i flutura.

Cînd din luncă a trecut

Unde-un rîu în lac s-afundă,

Fata-Irina a stătut

Și, uitîndu-se la undă,

A ei dalbe mîni a frînt

Și a zis acest cuvînt :

„Voi, ce-n ist palat undos

Locuiți, o, surioare,

Bocetul meu cel duios

Ascultați ș-a mea plînsoare !

Cel ce-amorul mi-a giurat,

Aleu, azi m-a îngînat.

Pe al nostru domnișor

Am iubit cu duioșie,

Trainic mi-a giurat amor,

Că m-a lua de soție ;

Dar credința a calcat.

De soț ala ș-a luat.

Fie deci el fericit

C-o mai nobilă soție,

Ce ambiți-a sortit,

Dar la mine să nu vie,

Să derîdă-acum și ea

Plînsul și durerea mea !

Pentru-o fată ce-a perdut

Fericirea-n astă lume,

Nu am decît să mă mut

În al apei voastre spume,

Să m-ascund, însă, aleu,

Ce-o să facă fiiul meu !”

Cînd plîngînd aceste-a spus,

Cu adîncă suspinare,

Mîna preste ochi și-a pus.

De pe mal în apă sare.

Și apoi s-a cufundat

În a zînilor palat.

Dar în curtea celui sat

Mii de oaspeți se adună

Lumini mii a fulgerat

Și armonia răsună ;

Cupa umblă împregiur

Toți urează bun ogur.

Cînd, prin vuietul vuios,

Din prelucă parcă cheamă

Plînsul cel mai dureros

Unui prunct ce-i făr' de mamă,

Că un casnic îndurat

În braț pruncul a luat.

Lîngă lac el a stătut

Cu cea sarcină duioasă,

Unde ramura-a țesut

O camară-ntunecoasă

Și format-au un ascuns

De razile nepătruns.

În tăcut acel tufariu

Plînge, cheamă : „Amar mie,

Ah, l-acest sărman sugariu

Cine mamă va să fie ?

Fată-Irino, dă-mi răspuns,

Unde, unde te-ai ascuns ?”

„Iacă-mă-s chiar în cest fund,

Un șopt din lac i răspunde,

Eu petrec aici pe prund

Tremurînd în rece unde

Și cu ochiul lăcrămos

Nu-mi văd fiiul cel frumos.

Valul repezit de vînt

Tot mă poartă-n a sa cale,

Ș-atunci cînd flămîndă sînt,

Eu gust mursa de corale ;

Roua dimineața beu,

Papura e stratul meu !”

Dar bătrînul casnic iar

Repetează : „Amar mie,

La acest sărman sugariu

Cine mumă va să fie ?

Eh, Irino, dă-mi răspuns,

Vino d-unde te-ai ascuns !”

Că sub apă s-a mișcat,

Pe încet, nu-ș' ce, se pare

Apele s-a turburat ;

Iată că acum răsare,

Frumușel, din a lor sin

Un pește de tot străin.

Precum junii cînd pe lac,

În a lor gioc de la țară,

Bour cu o piatră fac,

Care luciul apei ară,

Așa peștele-a săltat

Și pe apă-a lunecat.

De-aur pete străluceau

Pe spinarea-i delicată

Ș-aripioarele aveau

O coloană-mbrilantată ;

Din cap, ca aluna mic,

Luceau ochii lui pitic.

Dar cel pește minunat

D-îndată a sa făptură

În femeie a schimbat

Cu angelică figură ;

De pe capul cel frumos

Se deștinde-un păr undos.

Pre-a ei fețe și pre sin

Răsărit-au la videre

Două roze preste-un crin

Și mănoase două mere ;

De la brîu rămasă-n jos

Forma peștelui solzos.

De mal al acestui riu

Sirena s-apropiază,

Luă-n braț pe al ei fiiu

Și la sîn îl tupilează ;

„Nani, nani, dorul meu,

Nani, a ta mamă-s eu !”

După ce au încetat

Copilașu-a lui plînsoare,

În leagăn l-a aninat,

Preste ramurile-ușoare

Și schimbă figura sa

În un pește, cum era.

Ea se-nveste-n solzi de tot,

Aripioarele-i răsar,

Unda o despică-n not,

Prefăcută-n pește iar ;

Apa-n giur s-au înspumat,

Ea la prund s-a cufundat.

Dar de cîte-ori a purtat

Casnicul în a lui brațe

Pe-a ei fiu, a înlăptat

De sară și dimineață,

Preschimbînd a ei corp mic

În femeie, din pitic.

În minutul cel tăcut

Cînd în ceriu răsare luna,

Acum oara a trecut,

Dar la lac, ca totdeauna.

Casnicul cel duioșitî

Cu copilul n-a venit.

Prevenit de un prepus,

Nu trecu pe cea carare,

Că-nsurățeii s-a dus

Pe-acolo la preumblare,

Pentru că-n rediul tufos

Paserea cînta frumos.

De departe i-a urmat

Și, ascuns în cea camară,

El aici i-a așteptat

După prînz, pănă în sară,

Ca să vadă pe-amîndoi,

Să se-ntoarne înapoi.

Însă-n urmă, îngrijit,

El din palmă-și face-ocheană ;

Printre degete-a privit,

Dar acum a zilei geană

De pe munte a trecut

Și pe nime n-a văzut.

Mai așteaptă după-apus

Pănă-n ceriu văzut-au stele ;

Cercetează-n jos, în sus,

Și, plin de prepusuri rele,

Tremurînd, cu pas încet,

De lac s-a apropiet.

Dar la ochi naintea sa

I s-arată o minune :

Unde apă-ntăi era,

De arină-amu-i genune ;

Pănă-n fund lacul e sec,

Pe-unde lupi și șerpii trec.

În fundul acestui lac

Vede cu nedumerire

Vestimente două zac,

Dar nu poate nicăire

Vre o urmă a afla

De boier și soața sa.

Din acel adînc troian,

Între umbra tunecoasă,

Ieșea un gros bolovan

Cu o formă fioroasă,

Ce vederea-nspăimînta

Ș-o figură semăna.

De spaimă atunci cuprins

Pentru cele ce n-ar crede,

Parcă viața-n el s-a stîns,

Nimic n-aude, nici vede,

Și mult timp n-a mai trecut

Păn-a vorbi a putut.

„Irino, iar a strigat

Dar ego răspunse : — Irino !

De ce lumea ai lăsat ?

L-al tău fiu, o, mumă, vino !

Teme-te de Domnul-zeu,

Nu lăsa pre fătul tău !”

Dar bolovanul cel mut

I varsă sudori pe frunte,

Căci pre soț a cunoscut

În acele forme mute,

Ce cu capul clătinau

Și ambi parcă suspinau.

Casnicul, de spaimă plin,

Copilașul iè în brațe

Și cu un adînc suspin,

Ca ceara galbăn la față,

Sînte rugi a repetat

Ș-acasă s-a înturnat.

Bolovanul fioros

Stă și azi de mărturie

C-un amant necredincios

N-a să intre ani o mie

În a morților liman,

Ce s-a face bolovan !