Cătră-apostolii săi zis-au

dinioară Domnul lor:

Cel ce vra a fi cu mine

de-astăzi fie-mi următori.

Calea noastră va să fie

Spre cerească-mpărăție...

Un stol mare, strigând, vine:

Unde-i merge, noi cu tine!

Cu un zâmbet Domnul pasă

Înainte prin pustiu,

Călătorii se îndeasă

Să s-adăpe la vreun riu.

Vântul cald, focosul soare

A lor frunte a umplut

De arine, de sudoare,

Deși nu prea le-au plăcut,

Pănă-n seară a suferit.

Umbra când i-a răcorit,

Doar aicea vom mânea,

Între dânșii toți șoptea.

Însă Domnul urma-n cale

Preste râpi și preste vale,

Pe loc unde rareori

A pășit cu călători.

Următorii suspinau,

De spini unii s-aninau,

Zicând: Pasă cel ce-a vre

Pe această cale gre!

Altul șede peste-o piatră

Cugetând la a sa vatră,

Unul pe iarbă s-întinde,

Altul gustă a lui merinde,

Din drum alții se abat,

Însă Domnu-i neschimbat;

În tunericul pământ

Nici le zice vrun cuvânt

Apoi când s-a luminat,

Fața sa a înturnat.

Din câți vrură a se-ntrece,

Văzu numai doisprezece.

Adevărul vouă zic,

Zis-atunci cu duioșie,

În astă călătorie

Numărul nostru e mic.

Mulți chemați, aleși puțini!

Cel ce-n cale se-ngreuiază

Pintre stânci și pintre spini

Și cuvântu-mi nu urmează,

Niciodată va să vie

În cereasca-mpărăție!