La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat

Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,

Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat

Și la rege domnitorul l-a condus mai înainte.

Cu urgie ista-ntreabă: Zi-m, pumnarul pentru cine?

De tirani să scape patria, menit era pentru tine!

Dacă așa, sumețe giune, tu pe cruce vei pieri!

Nu cer ca să-mi ierți viața; din doi unu-avea să moară;

Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi,

Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră!

Spre credință dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide;

La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!

Atunci regele-n vendetă, surâzând, cu aer lin,

După scurtă meditare au răspuns: Ei bine, fie,

Cele care-mi cei trei zile libere îți las deplin,

Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma să se știe

Că-n cea zi, fără cruțare, cu amicul d-închisoare

Împărți-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare!

La amicul Meros vine: Tiranul a triumfat!

Noua victimă, pre mine, cu moarte pe cruce ceartă,

Pentru că spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.

Însă în a lui trufie încă zile trei îmi iartă,

Păn pe sora mărita-voi; rog te pune chizeș mie;

Giur că vin să-mi trag osânda, să te scap de-a lui urgie!

Tăcând îl îmbrățoșază amicul cel credincios,

Tiranului se supune și-ntră-n a lui închisoare;

Cela alt atunci purcede și în timpul prețios

Repede asigurează soarta giunei surioare.

Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împacă,

Iute îndărăt se-ntoarnă, ca terminul să nu treacă.

Deodată varsă ploaie cerul încarcat de nor,

De pe munți, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,

Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,

Și la punte când agiunge călătorul în nevoie,

Volbura înfurietă temelia ei o sapă,

Surpă bolta cea hâită, ce tunândă cade-n apă.

Cufundat în rea durere pe mal cură-n gios, în sus,

Îns verunde ochi-ntoarnă, a lui voce oriunde sună,

Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,

Că la vad nu-i nici o luntre ca să-l treacă împreună,

Nici munteanul nu conduce de la codru a sa plută,

Că salbatică cea apă e în mare prefăcută.

În genunchi mizerul cade, lângă valul întartat,

Plânge, roagă și suspină, mânele la ceri întinde:

Te rog, Zeule,-nfrânează cursul râului turbat!

Orele sunt fugătoare și trecut-au de merinde,

Soarele va să apună; de n-agiung pănă în sară,

Pentru mine fără culpă bun amicul va să piară!

Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.

Fără paos, tot mai tare, val pe val mână nainte,

Dar mai iute se strecoară clipele necontenit.

Atunci el s-îmbarbatează, pe amic având aminte,

Se aruncă-n sânul apei și luptând peste măsură

Cu braț foarte o dispică și un zeu de el se-ndură.

Agiungând la mal se-nchină geniului scutitor,

A lui pas înaripează, când de oameni răi o ceată,

Trecând pe la o pădure, iese din ascunsul lor,

Îl încungiură, l-atacă și cu furie-nveninată

În potica cea îngustă calea-i cearcă a închide,

Ca să-l prindă cu odoare, spre a-l prăda și a-l ucide.

De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,

N-am nimica-n astă lume decât viața ticăloasă,

Și-asta încă pănă-n sară a da regelul m-am prins.

Smulge arma de la hoțul, și cu voce furioasă

De amic nu te îndura! strig, apoi cu cea măciugă

La pământ pe trei i culcă, ceialalți se dau la fugă.

Soarele ieșind din nouri săgetează al său foc,

De căldură, d-osteneală, a păși el nu mai poate,

Că genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.

Tu, ce dintre hoți, din ape îndurat-ai a mă scoate,

Ori voi-vei ca aice să fiu prada de vro fiară,

Să las pe dulce amicul pentru mine ca să piară?

Deodată-n propiere un plăcut lin murmuriu

În tăcerea cea adâncă la urechea sa pătrunde;

Stă, ascultă ș-apoi vede dintre stânci un izvor viu,

Ce varsa în vas de piatră argintoase a lui unde.

Acolo, cu însatare, soarbe, s-udă, se-nviază,

A lui membre ostenite cu putere răcorează.

Acum soarele-ntre arbori lunecând al său lucor,

Preste iarba înverzită tindea umbre colosale,

Ce prin forme îngăimate zugrăveau icoana lor;

Călători doi din cetate revineau pe acea cale,

Lângă ii cu repegiune pășind, auzi: Se duce,

Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruce.

În a inimei adâncul răsunat-au vorba lor,

Conștiința, grija îl mână și-a lui pas înaripează.

Turnurile Siracuzei soarele apuitor,

Răsfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,

Când Filostrat, a lui casnic, pre al său domn neferice

Îl întâmpină cu spaimă și cuvinte aceste-i zice:

Îndărăpt te-ntoarnă iute, pre amic nu-i mântui,

Deci macar al tău pericol prin o fugă-ndată curmă;

Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,

C-așteptatu-te-au statornic pănă-n ora de pe urmă;

A lui credință-ntemeiată în virtute și-n onoare

Tiranul prin vorbe amare n-a putut să i-o oboare.

De-i târziu, de n-oi putea-voi ca să scap p-amicul meu,

Cu el mor, însă credința nu va rămâne înfrântă.

Și tiranul cel sălbatic n-aibe în cugetul seu

Că amicului amicul a calcat credința sântă;

Preste ambi să împlinească a lui crudă fărdelege,

Dar cunoască că viază amicițiii sânta lege!

Iacă soarele spune, când la poartă a sosit;

Vede crucea a osândei în o piață împlântată.

Curioasa d-oameni gloată împregiur a tăbărât,

Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntată.

Gloata o străbate, strigă: Iată-mă-s, eu viu de față,

Eu-s acela pentru care el chizeș s-a pus cu viața!

Tot poporul se cuprinde de mirare și de fior,

Ambi amici se-mbrățoșează, plâng de chin, de bucurie;

Nice-un ochi e fără lacrimi l-acest act pătrunzător

Și la tiran se rapoartă astă rară duioșie.

Pre el prinde o simțire, pănă-atunci de tot streină,

Pe amicii ambi-i cheamă înaintea lui să vină.