O, fântână misterioasă, ce din sânul istui munte

Reverși apă, foc și aer, noapte, zi, fără de paos,

Înaintea la tot omul umelită pleacă frunte,

Că pe Cela vede-n tine ci-urzi lumea din haos.

Prin a sa filantropie căpătat-ai o putere

Care vindecă de patimi stolul cel nenumărat

De ființe suferinde ce din ambe emisfere

În ist an, ca din vechime, la tine s-a adunat.

Piatra care te încinge, codrul care te-ncunună,

Aburii de ambrozie de-nmiite giune flori,

Lin seninul a naturei, armonia ce-n giur sună,

Toate-nvie un lânged cuget și-s balsami vindecători.

Toți ce prin a ta putere a simțit a ta minune

Depun ție mulțumire, vânta l-al tău Urzitor;

Între mai frumoase imne și ist vers român răsune

Sacrificii umelite unui simț cunoscător!

Karlsbad, iulie-august 1855-61