La munceii din câmpie, la pădurea cea umbroasă,

La cel râu care șerpează pintre înflorit ogor,

L-adăpostul singuratic, lângă stânca-ntunecoasă,

Întristat și plin de gânduri singur umblu cu Amor.

Că în cuget și în sânu-mi port simțirea cea duioasă,

Care n-a să stângă timpul, cel de toate stârpitor,

Că rămâne suvenirul unei inimi credincioasă,

Într-un eho ce-a să sune după ce eu voi să mor.

Cele grații și frumsețe, ce-s a muzei mele teme,

Le rezic la floricica ce se leagănă de vânt

Și mă tânguiesc la frunza care-n freamătul ei geme.

La ființele naturei, câte împregiuru-mi sânt,

Spun a inimei dorință ce sperează și iar teme,

Numai zânei cerc ascunde patima în care-mplânt.