Viersul care-ntâia oară a sunat în Românie

Pe-alăuta ce de secoli fără coarde-a fost rămas,

Spre-aminti a patrii fapte prin a doinei armonie,

Dupre metrul care muza l-a dictat de pe Parnas,

Va trăi atâtea timpuri cât Pionul, petros munte,

Între nouri inal a-va maiestoasă a lui frunte.

Deși cântul a lui Omer poartă cea întâi cunună,

El nu-ntunică pe Pindar, nici a lui Alceos ton,

Înfocatele suspinuri și cuvintele-ncă sună

A Safei înamorate și a lui Anacreon

Nice între a Greciei zâne a brilat numai Elena,

Pe eroi și pe filozofi n-a produs numai Atena.

Înainte de Ahiles și de falange spartane,

Vie uit-au și al ei eroi, care-umpleau în timpul lor,

Prin virtute 'nțelepciune și prin fapte miliane,

Lumea toată de esemple, de mirare și lucor;

Însa geniile acele, demne chiar de nemurire,

Zac uitate, c'un poet n-a lasat de ele știre.

Tu, în căruia sân Zeul a aprins sânta scânteie

Să dai faptelor prin muză traiul cel nemuritor,

Între teme înmiite nu-i afla mai naltă-idee

De aceea ce dictează sântul patriei amor,

A românilor virtute deci prin versul tău să-nvie,

Ca nepoților d'esemple și de glorie să fie!