Pe a lumei orizonul a mea zână când s-arată,

Cerul tot se-nseninează, suflă aerul mai lin,

Unda curge mai voioasă, limpede și mai curată

În acel râu ce-ntre petre se repede c-un suspin.

Vezi cum flutură pin nouri de amori junei o ceată,

Cum răsună d-armonie colnicii din Apenin,

Unde pentru a ei laudă în cor sună o cântată

Mii de paseri și de nimfe ce-n a ei întâmpin vin.

Nu e stâncă, nu e culme care să nu scânteieze,

Nu-i câmpie ce nu-ntinde nouă mantie de flori,

Nu e limbă ominească care să nu cuvinteze

Despre ochii și cea față, unde-n a lui foișor,

Între porfira și perle Amor țese dulce-obeze,

Și săgeata sa discarcă între-a giunilor popor.