Mormântul se încungiură

De noaptea mult temută

Și cu văl negru acopere

O țară neștiută.

A lumei dulce-armonia

În sânul lui nu sună,

El curmă toată patima,

Pre soarta rea și bună.

A duioșiei bocetul

Mormânturi nu străbate,

Și în darn de plângere

Sunt țărânile-i udate.

Omul oriunde caută

Alt loc ș-o altă soartă,

De-a trece cătră liniște

Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă

De valuri zbuciumată

Atunci repaos capătă,

Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia

Ne-aduce mângâiere,

Că după moarte sufletul

Acelui bun nu piere!