Vă urez, frumoase țărmuri ale-Ausoniei antice,

Cungiurate de mări gemeni, împărțite de-Apenin,

Unde lângă laurul verde crește-olivul cel ferice,

Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,

Undre mândre monumente ale domnitoarei ginte

Înviază mii icoane la aducerea aminte!

Vă urez... că cine poate fără dor, făr-umilință,

Acea pulbere să calce, al eroilor mormânt,

Ce în curs de ani o mie a stătut în biruință

Ș-astăzi vii sunt prin esemple de virtute și cuvânt,

Încât în asemănare nu a fost, subt orice nume,

Mai măreț, nimic, nici trainic, de când omul este-n lume!

Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte

Din palaturi surupate și mormânturi adunat,

Între care Capitolul o căruntă nalță frunte

Ce de barbari și de timpuri cu respect i s-a pastrat;

Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,

Vânta Greciei ș-a Romei îmi arată la privire.

Între surupate temple, obelisce și coloane,

Ca un turn de fier întreagă stă colona lui Traian;

Pre ea văd: Istrul se pleacă Iasienei legioane,

Cum cu patria sa pere-a Decebalului oștean

Și cum în deșarta Dacie popor nou se-ntemeiază,

De-unde limba, legi și nume a românilor derează.

Când în codru vechi stejarul e răpus de bătrânețe,

Din a sa mănoasă țărnă cresc plăcute floricele;

Așa după-a Romei paos, în alese frumusețe,

Răsărit-au noi lucefiri: Ariost și Rafaele,

Galileu, Columb, ș-Italiei, ce prin genia lor luce,

Ca-n vechime lumea astăzi necurmat tribut aduce.

În grădin-asta Europei, unde rostul dulce sună,

Și pictura, armonia, prin un farmec a supus

Pe a lumei sclavi și domnii, carii pururea s-adună,

Plini de dorul amirărei, de la nord și de l-apus,

Un român a Daciei vine la străbuni, ca să sărute

Țărna de pe-a lor mormânturi și să-nvețe-a lor virtute!