Un viu dor mă-naripează și mă-ndeamnă din giunie

Ca să cerc pe alăută românească armonie.

Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein,

Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.

Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate,

Adunând pre ii din codruri în statornica cetate;

De cântarea lui Orfeos munții Traciei s-umpleau,

Și de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau.

Însăși ruga de evlavie unei inimi credincioase

Cătră Domnul se înalță pe aripi armonioase

Ș-o simțire legănată prin al muzelor organ,

Mângâietă, cursul trece pe al vieței ocean.

Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură,

Fermăcându-ni adapă d-o înalt-învățătură.

O, români, români ai Daciei, ce purtați un mândru semn

De-origină, istoria acum fie-ni îndemn!

În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume,

Ni-a lăsat legi și pământuri, vorba sa și-naltul nume.

Oare darul ce de timpuri și de barbari s-a pastrat,

Când senină soarta luce, fi-vă astăzi defăimat?

Nu, prin muze ș-a virtutei dorul dulce și fierbinte,

În noi lumea să cunoască strănepoți romanei ginte.

Tu, Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut,

Adăpost dă giunei muze care ist vers a țesut;

Pe-nverzit și tânăr laur, ce din țărnă-acum răsare;

Cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare;

Cum va prinde rădăcină și în urmă va-nflori,

Din a sale frunzi, cunună muza ție va urzi;

O cunună cungiurată de-ale vântei line raze,

Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o păstrează.

Când atunce al tău nume, nemurirei consfințit,

Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit.