Prin farmecul demonilor

Ș-a lor ademenire,

În inimă-amorțitu-mi-au

Tot simțul d-omenire.

Prădat și de religie,

De lege, de rușine,

Desprețuit-am oamenii,

Pre făcători de bine.

Credeam că orice dregere

De patimă se iartă,

Dar iacă-a mele crimine

Cumplit acum se ceartă.

Din dulce sân a fraților,

Unde eram ferice,

În prada pătimirilor

Zac osândit aice.

Mi-i stâns al patriei soarile,

Nu văd lucor de stele,

Nu simt pădurei freamătul,

Miros de floricele.

Cântarea dulce-a paserei,

Nici murmurul de unde

Sau viersul mândru-a doinelor

Aici nu mai pătrunde!

A me zi-ncep făcliile

Ce munca-mi luminează,

Pre ea o strâng sudoarile

Ce stratu-mi rourează.

N-aude-aice inima

Cuvânt de vro plăcere,

Și raza mântuirilor

Din ambe lumi îmi piere!

Blăstămul companionilor

De crime și de soarte

Mi-i mângâierea singură

În viață și în moarte.

Așa-n genunea ocnelor

Un osândit suspină,

Deodată când tunericul

Răzbate o lumină.

Ș-un son din sfera ceriului,

Cu dulce armonie,

Prin buza Domnitorului

Răsună-n vizunie:

Poarte obeze crimenul,

Dar omului, să vie

În brațele virtutei iar,

Deschisă calea-i fie!