CAPITOLUL II.

Şi-aşa soţia domnului John Dashwood se instală la Norland ca stăpână a casei, în timp ce soacra şi cumnatele ei rămaseră acolo ca simple musafire. În această calitate erau tratate de soţia domnului John Dashwood cu o rezervată politeţe, iar de soţul ei cu atâta bunătate câtă era el în stare să simtă faţă de oricine în afară de el însuşi, de soţia lui şi de copilul lor. Insistă foarte mult, chiar cu oarecare zel, ca ele să considere conacul de la Norland drept propria lor casă, şi cum doamnei Dashwood nici o perspectivă nu-i părea mai ademenitoare decât aceea de a rămâne acolo până când avea să-şi găsească o casă prin apropiere, invitaţia îi fu acceptată.

Să rămână într-o casă în care totul îi aducea aminte de bucurii din vremuri trecute era exact ce-i convenea. În momente de veselie nimeni n-o putea întrece în voioşie. Dar şi în tristeţe se lăsa dusă de imaginaţie, şi aşa cum bucuria ei era fără prihană, se arăta la fel de neconsolată în mâhnirea ei.

Doamna Dashwood cea tânără nu era de loc de acord cu ceea ce intenţiona soţul ei să facă pentru surorile lui. Trei mii de lire din averea scumpului lor băieţel ar fi însemnat să-l sărăcească îngrozitor. Îl rugă fierbinte să se mai gândească. Cum îşi putea lua răspunderea de a-şi lipsi copilul, singurul lor copil, de o sumă atât de mare? Şi ce pretenţii puteau avea domnişoarele Dashwood la o asemenea sumă, la o asemenea generozitate din partea lui? Doar nu-i erau decât pe jumătate rude de sânge, ceea ce pentru ea nu însemna nici un fel de înrudire. Se ştie doar că n-a existat niciodată afecţiune între copiii din căsniciile unui bărbat; şi de ce trebuia oare să se ruineze şi să-l ruineze şi pe micuţul lor Harry dându-şi toţi banii surorilor lui vitrege?

— Asta a fost ultima dorinţă a tatii. S-o ajut pe văduvă şi pe fiicele sale, îi răspunse soţul ei.

— Cred că nu ştia ce vorbeşte; pun pariu că nu era întreg la minte când ţi-a spus una ca asta. De-ar fi fost în toate minţile nu s-ar fi putut gândi să-ţi ceară să-l lipseşti pe fiul tău de jumătate din avere.

— Nu mi-a cerut o sumă anume, dragă Fanny; m-a rugat numai, în termeni foarte generali, să le ajut şi să le asigur o viaţă mai confortabilă decât i-a stat lui în putinţă s-o facă; poate c-ar fi fost mai bine dacă lăsa chestiunea întru totul pe seama mea. Doar nu-şi putea închipui că n-am să am grijă de ele. Dar cum mi-a cerut să-i fac această făgăduială, nu puteam să nu-mi dau cuvântul. Cel puţin aşa m-am gândit atunci. I-am promis prin urmare că am să le ajut şi trebuie să mă ţin de cuvânt. Trebuie făcut ceva pentru ele, când or fi să plece de la Norland şi să se stabilească într-altă casă.

— Ei, atunci să facem ceva pentru ele, dar asta nu înseamnă că trebuie să le dai trei mii de lire. Nu uita că o dată daţi, banii nu se mai întorc înapoi, adăugă ea. Surorile tale au să se căsătorească şi adio bani. Dacă bietul nostru băieţel i-ar putea căpăta înapoi…

— Ei da, atunci s-ar schimba lucrurile, răspunse soţul ei pe un ton grav. S-ar putea să vină o dată şi timpul când Harry va regreta c-a fost lipsit de o sumă aşa de mare. Dacă, de pildă, s-ar întâmpla să aibă o familie numeroasă, banii pe care-i dau surorilor mele i-ar fi bineveniţi.

— Sigur că da.

— Ei, atunci, poate ar fi mai bine pentru toată lumea să reducem suma la jumătate. Cinci sute de lire adăugate la averea lor înseamnă foarte mult.

— O, ar fi grozav pentru ele! Care frate din lumea asta ar face pe jumătate din cât faci tu pentru surorile tale, chiar dacă i-ar fi surori adevărate? Numai că nu-ţi sunt decât surori vitrege! Dar tu ai o inimă atât de largă!

— N-aş vrea să fiu meschin, replică el. În astfel de împrejurări, e bine să faci mai degrabă prea mult decât prea puţin. Aşa nimeni n-o să poată spune că n-am făcut destul pentru ele: nici chiar ele. Nu se pot aştepta la mai mult.

— Nu se ştie la ce se pot aştepta ele, spuse doamna Dashwood, dar noi nu trebuie să ne gândim la ce se aşteaptă ele. Chestiunea este: ce-ţi dă ţie mâna să faci pentru ele.

— Sigur că da. Şi cred că-mi pot permite să le dau fiecăreia câte cinci sute de lire. Aşa stând lucrurile, fără ca eu să le mai dau ceva în plus, fiecare dintre ele o să aibă peste trei mii de lire la moartea mamei lor – o avere frumuşică pentru orice tânără.

— Păi sigur. Şi dacă stai şi te gândeşti bine nici nu cred c-ar trebui să le mai dai ceva în plus. Au să aibă zece mii de lire de împărţit între ele. Dacă au să se căsătorească, fără îndoială că au să se descurce foarte bine şi dacă n-au să se căsătorească, atunci pot trăi toate trei foarte confortabil din dobânda pe care au s-o primească la zece mii de lire.

— Asta-i foarte adevărat şi deci nu ştiu dacă, ţinând seama de toate astea, n-ar fi mai nimerit să facem mai degrabă ceva pentru mama lor, cât mai este în viaţă, decât pentru ele, să-i oferim, de exemplu, o rentă anuală viageră. Aşa ar putea beneficia de rentă şi surorile mele. Cu o sută de lire pe an s-ar descurca toate foarte uşor.

Soţia lui şovăi o clipă, înainte de a-şi da consimţământul.

— Sigur că e mai bine decât să te desparţi de 1.500 de lire dintr-o dată. Dar dacă s-ar întâmpla ca doamna Dashwood să trăiască cincisprezece ani de acum înainte ne-am păcăli prea din cale-afară.

— Cincisprezece ani! Dar, dragă Fanny, din păcate n-are să trăiască nici pe jumătate…

— Sigur că nu, dar nu ştiu dacă ai observat că oamenii trăiesc până la adânci bătrâneţe când li se plăteşte o rentă viageră; şi pe urmă ea e foarte sănătoasă şi robustă şi abia dac-a împlinit patruzeci de ani. O rentă viageră e o treabă foarte serioasă; trebuie s-o plăteşti an de an, nu poţi scăpa de ea. Nu-ţi dai seama ce anume vrei să faci. Am văzut câte necazuri se pot ivi dintr-o rentă viageră, căci potrivit testamentului tatii, mama a trebuit să plătească trei astfel de rente, unor servitori bătrâni şi nici nu-ţi poţi închipui ce greu i-a venit. Aceste rente trebuiau plătite de două ori pe an; şi mai trebuia să aibă grijă să ajungă în mâna lor şi la un moment dat s-a spus că unul dintre ei a murit şi mai târziu s-a dovedit că nu fusese adevărat. Mama se săturase până peste cap de ele. Spunea că veniturile nu mai sunt ale ei din pricina acelor permanente pretenţii băneşti; n-a fost de loc frumos din partea tatii, pentru că altfel, mama ar fi putut dispune de bani cum ar fi vrut, fără absolut nici o restricţie. De aceea am ajuns să-mi fie groază de rentele viagere, aşa că nu m-aş obliga să plătesc o astfel de rentă pentru nimic în lume.

— Sigur că e neplăcut să ai an de an astfel de pierderi ce-ţi seacă venitul picătură cu picătură, răspunse Dashwood. Aşa cum pe bună dreptate spunea şi mama ta, averea nu mai este a ta. Fără îndoială nu e de loc plăcut să fii obligat să plăteşti astfel de sume la zile fixe: îţi dă într-un fel sentimentul că eşti lipsit de independenţă.

— Aşa şi este şi până la urmă nu te alegi nici măcar cu mulţumiri. Dac-aş fi în locul tău, aş face numai ce cred eu de cuviinţă. Nu m-aş obliga să le dau vreo rentă anuală. Uneori s-ar putea să ne vină greu să ne dispensăm de o sută de lire sau chiar şi de cincizeci de lire pe an din cheltuielile noastre.

— Cred că ai dreptate, draga mea; are să fie mai bine să nu ne încurcăm cu nici o rentă viageră în cazul de faţă; ce le-aş da ocazional va fi de mai mare ajutor decât o rentă anuală, pentru că dacă ar fi sigure de un venit mai amplu, ar duce o viaţă pe picior mare şi n-ar fi nici cu un gologan mai bogate la sfârşitul anului. Cu siguranţă că aşa o să fie cel mai bine. Un cadou de cincizeci de lire din când în când ca să nu le las să ducă lipsă de bani. Asta o să mă ajute să-mi ţin pe de-a-ntregul făgăduiala faţă de tata.

— Aşa cred şi eu. Ba, drept să-ţi spun, sunt convinsă că tatăl tău nici nu s-a gândit să le dai bani. Cred că ajutorul la care s-a gândit el trebuia să fie ceea ce pe bună dreptate se putea cineva aştepta de la tine; de exemplu să ai grijă să le găseşti o căsuţă confortabilă, să le ajuţi să se mute în ea şi să le trimiţi peşte şi vânat şi alte asemenea cadouri. Pot să jur că nu s-a gândit la nimic altceva, n-ar fi logic şi raţional să se fi aşteptat la altceva. Ia gândeşte-te numai, dragă domnule Dashwood, cât de confortabil poate trăi mama ta vitregă şi fetele ei din dobânda celor şapte mii de lire, în afară de mia de lire a fiecăreia dintre cele trei fete, care le aduce în parte un venit de cincizeci de lire pe an şi nu se poate să nu-i plătească ele şi mamei lor întreţinerea din aceste câştiguri. Împreună au să aibă cam 500 de lire pe an şi cum naiba să aibă patru femei nevoie de mai mult de atâta? Au să cheltuiască atât de puţin! N-o să aibă de fapt mai nici o cheltuială! Întreţinerea casei n-o să le coste aproape nimic. N-au să aibă trăsură, n-au să aibă cai şi nici prea mulţi servitori; n-au să primească oaspeţi, aşa că n-au să aibă nici un fel de cheltuieli. Ia gândeşte-te ce viaţă tihnită au să ducă! Cinci sute de lire pe an! Zău dacă-mi pot închipui cum au să poată ele cheltui măcar jumătate din banii ăştia; aşa că e cu totul absurd să te gândeşti să le mai dai bani de la tine. Mai degrabă au să fie ele în stare să-ţi dea ţie câte ceva.

— Pe legea mea, cred că ai perfectă dreptate, spuse domnul Dashwood. E cât se poate de limpede că atunci când m-a rugat să le ajut, tata s-a gândit numai la ce spuneai tu. Da, e cât se poate de limpede şi-o să-mi respect cu stricteţe promisiunea, oferindu-le ajutorul şi amabilităţile de care vorbeai. Când mama are să se mute în altă casă o s-o ajut cu dragă inimă la mutat pe cât îmi va sta în putinţă. Şi poate cu această ocazie am să-i fac cadou şi nişte mobilă.

— Sigur că da, încuviinţă doamna Dashwood. Dar oricum să nu uiţi un lucru. Când tatăl şi mama ta s-au mutat la Norland, cu toate că şi-au vândut mobila de la Stanhill, au reuşit să păstreze toate porţelanurile, argintăria şi rufăria, care acum i-au rămas mamei tale. Aşa încât are să aibă aproape tot ce-i trebuie când o să se mute la ea.

— Bine chibzuit, ai dreptate. O moştenire preţioasă, ce-i drept! Şi totuşi, o parte din argintărie ne-ar fi prins şi nouă foarte bine ca s-o completeze pe cea pe care-o avem.

— Aşa-i; iar serviciul lor pentru micul dejun e de două ori mai frumos decât cel pe care-l avem. După părerea mea, mult prea frumos pentru orice casă în care le-ar da lor mâna să locuiască vreodată. Dar mă rog, ce să-i faci. Tatăl tău nu s-a gândit decât la ele. Şi nu-i datorezi nici o recunoştinţă, ascultă-mă pe mine, şi nici nu-i cazul să-ţi dai prea multă osteneală să-i îndeplineşti dorinţele; căci ştiu prea bine că dac-ar fi putut, lor le-ar fi lăsat aproape tot ce avea pe lumea asta.

Acest argument se dovedi irezistibil. Conferi intenţiilor sale hotărârea fermă ce-i lipsise până atunci de a le pune în practică; şi în cele din urmă ajunse la concluzia că ar fi fost absolut de prisos, ba chiar de prost gust, să facă mai mult pentru văduva şi fetele tatălui său decât asemenea acte de ajutorare a aproapelui cum îi sugerase soţia lui.