CAPITOLUL III.

Doamna Dashwood râmase la Norland câteva luni; nu pentru că n-ar fi vrut să se mute acuma, când fiecare colţişor atât de bine cunoscut nu-i mai deştepta puternica emoţie ce i-o pricinuise o vreme; dar când începu să nu mai fie chiar atât de abătută şi când în loc să-şi amintească numai de lucruri triste începu să se mai gândească şi la altele, o cuprinse nerăbdarea de a pleca şi-şi dădu toată osteneala să-şi găsească o locuinţă potrivită prin împrejurimi. Căci i-ar fi fost imposibil să se mute prea departe de mult îndrăgitul conac de la Norland. Dar nu găsi nici o casă care să fie destul de liniştită şi de confortabilă şi care să-i convină şi fetei ei mai mari, fată foarte înţeleaptă, căci, cu judecata ei solidă, Elinor respinsese mai multe locuinţe cu care şi mama ei fusese de acord că sunt prea mari pentru venitul lor.

Doamna Dashwood ştia de la soţul ei, de promisiunea solemnă pe care i-o făcuse fiul lui în favoarea lor, promisiune ce adusese mângâiere ultimilor sale gânduri pământeşti. Nu se îndoia de sinceritatea acestei promisiuni după cum nici soţul ei nu se îndoise şi se gândea la ea cu mulţumire, socotind acest lucru în favoarea fetelor ei, deşi ea era convinsă că, în ceea ce-o privea, o sumă mai mică de şapte mii de lire i-ar fi ajuns şi chiar i-ar fi prisosit. Se bucură şi pentru fratele lor, pentru inima lui largă; îşi reproşă că nu-i recunoscuse până atunci meritele, necrezându-l în stare de mărinimie. Dar purtarea lui grijulie faţă de ea şi de surorile lui o convinse că bunăstarea lor nu-i este indiferentă şi multă vreme se bizui cu încredere pe generozitatea intenţiilor sale.

Dispreţul pe care-l simţise faţă de nora ei, încă de când dăduse prima dată ochii cu ea, crescu şi mai mult pe măsură ce ajunse s-o cunoască mai bine, în jumătatea de an în care convieţuiră sub acelaşi acoperământ; şi poate că în ciuda sentimentelor materne şi a politeţii doamnei Dashwood, cele două femei n-ar fi putut trăi împreună atât de mult, de nu s-ar fi ivit o anume împrejurare care să le determine, după părerea doamnei Dashwood, pe fetele ei să rămână mai departe la Norland.

Această împrejurare consta în afecţiunea crescândă dintre fata ei cea mai mare şi fratele soţiei lui John Dashwood, un tânăr manierat şi plăcut, care le fu prezentat la scurtă vreme după ce sora lui se stabili la Norland şi care de atunci îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului acolo.

Unele mame ar fi încurajat din interes intimitatea lor, căci Edward Ferrars era fiul cel mai mare al unui om care murise lăsând o avere enormă; altele ar fi încercat eventual s-o înăbuşe, din prudenţă, căci în afară de o sumă derizorie, întreaga lui avere depindea de testamentul mamei lui. Dar doamna Dashwood nu se lăsă influenţată de niciunul din aceste două considerente. Pentru ea era destul că el părea a fi un tânăr simpatic, că o iubea pe fata ei şi că Elinor îi împărtăşea sentimentele. Că deosebirea de avere poate ţine departe doi tineri ce se simt atraşi prin asemănările firii lor era o idee contrară oricăror concepţii ale doamnei Dashwood şi n-ar fi putut înţelege că meritele lui Elinor nu sunt recunoscute de toţi cei ce o cunosc. Nu-şi făcuseră o bună părere despre Edward Ferrars ca urmare a unor calităţi deosebite ale înfăţişării sau purtării sale. Nu era frumos, iar manierele sale nu-ţi deveneau agreabile decât cu timpul. Era prea lipsit de îndrăzneală pentru a face impresie în societate, dar timiditatea lui firească o dată înfrântă, felul său de a fi îi dădea la iveală o inimă sinceră şi prietenoasă. Era înzestrat cu o inteligenţă pe care educaţia i-o rafinase în mare măsură. Dar n-avea nici însuşirile şi nici firea care să-i permită să ducă la îndeplinire dorinţa mamei şi a surorii lui: ele ţineau foarte mult să-l vadă distingându-se într-un fel oarecare – dar cum anume nici ele nu ştiau prea bine. Ar fi vrut ca el, într-un fel sau altul, să facă impresie bună în societate. Mama lui ar fi dorit să-l vadă manifestând interes pentru viaţa politică, să-l facă să ajungă în Parlament, să-l vadă că are trecere la unii dintre oamenii mari ai zilei, şi la fel ar fi vrut şi soţia lui John Dashwood; până ce s-ar fi putut ajunge la această stare binecuvântată, şi-ar fi putut potoli ambiţia văzându-l conducând o caleaşcă. Dar Edward n-avea nici o înclinaţie pentru oamenii mari sau pentru caleşti. Toate dorinţele lui erau legate de tihna casei şi de bucuriile liniştite ale vieţii de familie. Din fericire avea un frate mai tânăr care promitea mai mult.

Edward locuise mai multe săptămâni la Norland înainte ca doamna Dashwood să-l bage în seamă, căci pe atunci era atât de mâhnită încât nu dădea importanţă la cele ce se petreceau în jurul ei. Observă doar că e liniştit şi nu e de loc înfigăreţ şi asta-i plăcu. Edward nu-i tulbură mâhnirea prin conversaţii inoportune. Avu prima dată prilejul să-l observe şi să-l aprobe încă şi mai mult când, într-o zi, Elinor se întâmplă să facă o remarcă despre deosebirea dintre el şi sora lui. Contrastul o cuceri întru totul pe mama ei.

— E destul, spuse ea, să spui că nu seamănă cu Fanny; e destul. Asta implică tot ceea ce este agreabil. Pot spune că l-am şi îndrăgit.

— Cred că are să-ţi placă când ai să-l cunoşti mai bine, spuse Elinor.

— Să-mi placă! Îi răspunse zâmbind mama ei. Pentru mine nu există alt sentiment de aprobare în afară de dragoste.

— S-ar putea să-l stimezi.

— Niciodată până acum n-am despărţit stima de dragoste.

Aşa că doamna Dashwood începu să-şi dea osteneala să-l cunoască mai bine. Felul ei de a fi era cuceritor şi curând izgoni timiditatea băiatului. Curând ajunse să-i aprecieze meritele; poate că puterea ei de pătrundere fu ajutată şi de simpatia pe care el o manifesta faţă de Elinor; era însă convinsă de autentica lui valoare şi până şi felul acela rezervat de a fi, care-l caracteriza, şi care era cu totul deosebit de ideea ce şi-o făcuse despre modul în care trebuie să se poarte un tânăr, nu i se mai părea lipsit de interes, de vreme ce ştia că are o inimă caldă şi un temperament afectuos.

Abia dacă şi-a dat seama de vreo dovadă de dragoste în purtarea lui faţă de Elinor, că a şi început să considere legătura dintre ei ca ceva foarte serios şi să se gândească la o foarte apropiată căsătorie între ei.

— E foarte probabil, dragă Marianne, ca în câteva luni Elinor să se aşeze la casa ei. O să ne lipsească, dar ea va fi fericită.

— Vai, mămico, şi ce-o să ne facem fără ea?

— Draga mea, nici nu poate fi vorba de o despărţire. O să locuim la o depărtare doar de câteva mile şi-o să ne întâlnim în fiecare zi lăsată de la bunul Dumnezeu. Şi-ai să dobândeşti un frate, un frate adevărat, care-o să te iubească. Am cea mai bună părere despre caracterul lui Edward. Dar eşti cam tristă, Marianne; dezaprobi cumva alegerea făcută de sora ta?

— Poate că mă cam surprinde, spuse Marianne. Edward e foarte drăguţ, şi-l iubesc din tot sufletul. Dar cu toate astea – nu este genul de tânăr care place – parcă-i lipseşte ceva – n-are o înfăţişare care să te impresioneze, n-are nimic din farmecul pe care m-aş fi aşteptat să-l aibă bărbatul de care s-ar putea îndrăgosti sora mea. Nu are în priviri acel spirit, acel foc care să te impresioneze imediat prin inteligenţă şi omenie. Şi pe urmă, tare mi-e teamă, mamă, că nu prea are gusturi alese. Se pare că muzica nu-l prea atrage, şi deşi admiră mult desenele lui Elinor, admiraţia lui nu este a cuiva care să-şi dea seama de valoarea lor. Şi deşi se interesează adesea de ce desenează ea, este evident că, de fapt nu se pricepe deloc la desen. Admiră ca un îndrăgostit, nu ca un cunoscător. Pe mine nu m-ar putea mulţumi decât cel ce-ar îmbina aceste două calităţi. N-aş putea fi fericită alături de-un bărbat ale cărui gusturi nu coincid întru totul cu ale mele. Ar trebui să aibă aceleaşi simţăminte ca şi mine: ar trebui să ne farmece aceleaşi cărţi, aceeaşi muzică. Oh, mămico, cât de monotonă şi de molcomă a fost lectura pe care ne-a făcut-o Edward aseară! Ce rău mi-a părut pentru sora mea! Şi cu toate astea a suportat-o foarte liniştită, cred că nici măcar n-a observat. Eu una abia mai puteam sta pe scaun. Să asculţi versurile acelea minunate, care m-au înnebunit de-atâtea ori, rostite cu un calm atât de imperturbabil, cu o indiferenţă atât de îngrozitoare!

— Sunt sigură că s-ar fi descurcat mult mai bine dac-ar fi avut de citit o proză simplă şi elegantă. La asta m-am şi gândit aseară, dar tu ai vrut neapărat să-i dai să citească versuri de Cowper.

— Vai, mămico, dacă nu-l inspiră Cowper, atunci cine să-l mai inspire! Dar trebuie să recunoaştem că nu toate gusturile sunt la fel. Elinor nu simte la fel cu mine şi poate deci să i-o treacă cu vederea şi să fie fericită cu el. Dar mie, mie, dacă l-aş fi iubit, mi-ar fi frânt inima să-l aud citind cu atât de puţină sensibilitate. Cu cât cunosc mai bine lumea asta, mămico, cu atât sunt mai convinsă că n-am să întâlnesc niciodată vreun bărbat pe care să-l pot iubi cu adevărat. Sunt atât de pretenţioasă! Ar trebui să aibă toate calităţile lui Edward, iar înfăţişarea şi felul său de-a fi ar trebui să-i întregească bunătatea cu toate farmecele posibile.

— Nu uita, draga mea, că n-ai încă nici şaptesprezece ani. E prea devreme să-ţi pierzi speranţa că vei avea şi tu parte de o astfel de fericire. De ce-ai fi tu mai puţin norocoasă decât mama ta? Dea Domnul, draga mea Marianne, ca destinul tău să se deosebească de al meu doar într-o singură privinţă!