CAPITOLUL L.

După ce doamna Ferrars se împotrivi îndeajuns, cu destulă vehemenţă şi fermitate ca să fie pusă la adăpost de reproşurile de care îi era parcă întotdeauna teamă – şi anume că a fost prea blândă – Edward căpătă în cele din urmă permisiunea să se înfăţişeze dinaintea ei şi fu recunoscut din nou drept fiul ei.

În ultima vreme familia ei suferise fluctuaţii considerabile. Timp de mulţi ani avusese doi fii; dar crima de care se făcuse vinovat Edward cu câteva săptămâni în urmă, urmată de desfiinţarea lui, i-l răpise pe unul dintre ei, iar apoi desfiinţarea similară a lui Robert o lăsase, timp de două săptămâni fără niciunul; şi acum, prin reînvierea lui Edward, avea din nou un fiu.

În ciuda faptului că i se dăduse din nou permisiunea de a trăi, Edward simţi că viaţa îi mai este şi acum în primejdie atâta timp cât nu-i dezvăluise încă mamei lui actuala sa logodnă; căci, îi era tare teamă că darea ei în vileag ar putea aduce cu sine o schimbare bruscă în starea lui şi l-ar putea face să dispară tot atât de repede ca şi prima dată. Aşa încât îi dezvălui adevărul cu o precauţie temătoare; şi fu ascultat cu un calm neaşteptat. La început doamna Ferrars se strădui să-l convingă să nu se însoare cu domnişoara Dashwood, folosindu-se de toate argumentele ce-i stăteau la îndemână; îi spuse că dacă se va căsători cu domnişoara Morton, va avea o soţie de un rang social superior şi-şi sublinie afirmaţia, observând că domnişoara Morton este fiica unui aristocrat, posesorul a treizeci de mii de lire, în timp ce domnişoara Dashwood nu era decât fiica unui simplu gentilom de ţară şi nu avea mai mult de trei mii de lire; când doamna Ferrars constată însă că, deşi recunoscând pe de-a-ntregul adevărul spuselor ei, Edward nu este totuşi de loc dispus să ţină seamă de el, ea chibzui că e mai înţelept, ţinând seama de experienţa din trecut, să cedeze; aşa că, după o amânare suficient de neplăcută pentru a-i salva – după părerea ei – demnitatea şi care nu făcu decât să împiedice orice bănuială de slăbiciune, îşi proclamă decretul prin care consimţea la căsătoria lui Edward cu Elinor.

Ce avea să facă pentru a le spori veniturile, acest lucru avea să fie luat în discuţie după aceea; şi, cu acest prilej, reieşi foarte clar că, deşi Edward era acum singurul ei fiu, el nu era totuşi şi fiul ei cel mai mare; căci pe când Robert dispunea prin însăşi firea lucrurilor de o mie de lire pe an, nu se obiectă în nici un fel împotriva hirotonisirii lui Edward, pentru ca acesta să poată obţine astfel un câştig de cel mult două sute cincizeci de lire pe an; şi nici nu i se făcu vreo promisiune pentru prezent sau viitor, în afară de cele zece mii de lire care-i fuseseră date şi lui Fanny.

Această sumă însă era exact atât – sau poate chiar mai mult – decât ceea ce doreau şi la ce se aşteptaseră Edward şi Elinor; şi doamna Ferrars, prin scuzele ei şovăielnice păru a fi singura persoană care se miră că nu oferă mai mult.

De îndată ce le fu astfel asigurat un venit cu totul suficient pentru a le acoperi nevoile, nu mai avură nimic alta de aşteptat, după ce Edward intră în posesia parohiei, decât să li se pună casa la punct, căreia colonelul Brandon, ţinând foarte mult s-o instaleze cum nu se poate mai bine pe Elinor, îi aducea considerabile îmbunătăţiri; şi după ce aşteptară câtva timp să fie terminate, după ce fură supuşi, aşa cum se întâmplă de obicei, la nenumărate dezamăgiri şi întârzieri, din pricina meşterilor din cale-afară de zăbavnici, Elinor, ca de obicei, fu aceea care renunţă la hotărârea lor fermă de a nu se căsători până ce totul nu va fi fost pus la punct, şi ceremonia avu loc în biserica din Barton, pe la începutul toamnei.

Îşi petrecură prima lună de căsnicie, împreună cu prietenul lor, la conac, de unde puteau supraveghea felul în care înaintau reparaţiile de la casa parohială, putând da pe loc îndrumările dorite; aleseră tapetele, proiectară aleile cu boschete şi cele cu pietriş. Profeţiile doamnei Jennings se adeveriră în bună măsură, deşi puţin altfel, căci, înainte de căderea frunzelor fu în măsură să-l viziteze pe Edward şi pe soţia lui în casa parohială; şi, aşa cum îşi şi închipuia, constată că Elinor şi soţul ei alcătuiau cea mai fericită pereche din lume. Ei nu-şi mai doreau fireşte nimic decât să o vadă pe Marianne măritată cu colonelul Brandon şi să aibă o păşune mai bună pentru vacile lor.

La început, imediat după ce se stabiliră în casă, fură vizitaţi de mai toate rudele şi prietenii lor. Doamna Ferrars veni să inspecteze fericirea conjugală pe care îi era aproape ruşine că o autorizase; şi chiar şi John Dashwood cu soţia lui îşi permiseră luxul unei călătorii din Sussex pentru a-i onora cu o vizită.

— N-am să-ţi spun că sunt dezamăgit, scumpa mea soră, îi spuse John, pe când se plimbau împreună într-o dimineaţă prin faţa porţii conacului Delaford, asta ar însemna că spun, prea mult, căci, aşa cum stau lucrurile, nu încape îndoială că ai fost una dintre cele mai norocoase fete din lume. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că mi-ar face mare plăcere să-l pot avea drept cumnat pe colonelul Brandon. Proprietatea lui de aici, domeniile lui, conacul… totul atât de respectabil şi într-o stare excepţională! Şi pădurile ce le stăpâneşte… pe cinstea mea dac-am mai văzut în tot comitatul Dorsetshire cherestea mai bună decât aceea ce se află acum în depozitul din Delaford. Şi poate că deşi Marianne nu pare a fi persoana cea mai indicată să-l ispitească, cred, totuşi, că ar fi recomandabil să-i faci să vină mai des pe la voi; căci, întrucât am impresia că domnul Brandon stă mai mult pe acasă, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Atunci când oamenii au ocazia să se întâlnească mai adesea şi nu mai văd altă lume… şi ţie are să-ţi vină întotdeauna uşor s-o pui în valoare. Şi-aşa mai departe. Pe scurt, ai putea să-i oferi Mariannei o şansă: înţelegi ce vreau să spun.

Dar deşi doamna Ferrars veni într-adevăr să-i vadă şi-i trată întotdeauna de parcă ar fi simţit o sinceră afecţiune pentru ei, nu fură niciodată deranjaţi de o adevărată favoare şi preferinţă din partea ei. Şi aceasta datorită nebuniei lui Robert şi vicleniei soţiei lui; căci ei reuşiră să o câştige de partea lor într-o perioadă de numai câteva luni. Deşteptăciunea şi egoismul lui Lucy, care la început îl băgaseră pe Robert în bucluc, fură principalul instrument al scăpării lui; căci smerenia ei respectuoasă, asiduitatea atenţiilor şi nesfârşitele sale linguşeli de îndată ce găsiră cel mai neînsemnat prilej pentru a le pune în practică, o făcură pe doamna Ferrars să se împace cu alegerea lui şi-i dădură posibilitatea să se bucure din nou de toate favorurile ei.

Întreaga comportare a lui Lucy în toată povestea, încoronată în cele din urmă de prosperitate, oferă aşadar un exemplu cât se poate de încurajator de ceea ce este în stare să realizeze o grijă serioasă, permanentă faţă de interesele proptii – oricâte piedici li s-ar pune în cale – în a-şi asigura toate avantajele sorţii, fără alt sacrificiu decât acela al timpului şi conştiinţei. Când Robert încercă să facă la început cunoştinţă cu ea şi se duse personal să o viziteze Ia Bartlett's Buildings, n-o făcu decât cu scopul ce i-l încredinţase fratele lui. N-avusese altă intenţie decât aceea de a o face să renunţe la logodna ei cu Edward; şi cum n-avea nimic mai greu de înfrânt decât afecţiunea lor reciprocă i se păruse foarte firesc să rezolve problema într-o întrevedere sau două. Dar în această privinţă, şi numai în aceasta, se dovedi a nu avea dreptate; căci deşi curând Lucy îi dădu speranţe că elocvenţa lui o va convinge cu timpul, mai era întotdeauna nevoie de încă o vizită şi de încă o conversaţie pentru ca ea să se lase pe deplin convinsă. Când se despărţeau, în minte îi zăboveau întotdeauna anumite îndoieli, ce n-ar fi putut fi înlăturate decât de o altă jumătate de oră de conversaţie cu el. În felul acesta reuşi să-l aducă mereu în preajma ei, iar restul urmă de la sine. Încet, încet, în loc să mai vorbească despre Edward, ajunseră să vorbească despre Robert – un subiect despre care acesta avea întotdeauna mai multe de spus decât orice altceva şi pentru care Lucy avea în curând să trădeze un interes la fel de mare ca şi al lui; pe scurt, deveni repede evident pentru amândoi că Robert luase pe de-a-ntregul locul fratelui său. Era mândru de cucerirea lui, mândru de a-l fi păcălit pe Edward, mândru că se căsătorise în secret, fără consimţământul mamei lor. Se ştie ce-a urmat imediat după aceea. Petrecură câteva luni de mare fericire la Dawlish; căci Lucy avea multe rude şi vechi cunoştinţe de care trebuia să se debaraseze – iar el întocmi mai multe planuri pentru câteva vilişoare splendide. Întorcându-se de acolo, la Londra, reuşi să obţină iertarea doamnei Ferrars, printr-un mijloc foarte simplu, de care se folosi la îndemnul lui Lucy şi anume acela că se duse să i-o ceară. Aşa cum era şi de aşteptat, iertarea îl incluse la început numai pe Robert, iar Lucy, care nu-i datora nimic mamei lui, aşa că nu putuse păcătui în nici un fel, rămase neabsolvită încă vreo câteva săptămâni. Dar perseverând într-o atitudine umilă şi trimiţându-i tot felul de mesaje smerite, condamnând chiar ea vina lui Robert şi arătând recunoştinţă pentru lipsa de bunăvoinţă cu care era tratată de doamna Ferrars, Lucy obţinu, în cele din urmă, atenţia trufaşă a soacrei ei, care o copleşi prin bunăvoinţa sa condescendentă şi care, curând după aceea, într-un ritm foarte rapid, ajunse la cel mai înalt grad de afecţiune şi influenţă, Lucy îi deveni la fel de necesară doamnei Ferrars cum îi erau Robert sau Fanny; şi dacă Edward nu fu nicicând iertat din inimă pentru că intenţionase o dată să se însoare cu ea şi dacă Elinor, deşi superioară lui Lucy în ceea ce priveşte atât averea, cât şi originea socială, era numită intrusă, Lucy fu considerată în toate privinţele, fapt recunoscut în mod făţiş, drept un copil favorit. Se stabiliră la Londra, primiră un ajutor foarte generos din partea doamnei Ferrars, fiind în cei mai buni termeni posibili cu John şi Fanny Dashwood; şi dacă nu ţinem seama de geloziile şi duşmănia care au dăinuit tot timpul între Fanny şi Lucy şi în care, fireşte, erau amestecaţi şi soţii lor şi nici de nenumăratele neînţelegeri domestice chiar dintre Robert şi Lucy, s-ar putea spune că nimic nu putea întrece armonia în care trăiau cu toţii.

Ce anume făcuse Edward pentru a-şi pierde dreptul de fiu mai mare ar fi putut fi pentru mulţi o enigmă de nedezlegat. Iar ce făcuse Robert pentru a câştiga acest drept putea să-i uimească şi mai tare pe aceştia. Era, totuşi, un aranjament ce-şi avea justificarea în efectele lui, dacă nu şi în cauza lui, căci nimic din stilul de viaţă sau de exprimare al lui Robert nu dădu vreodată de bănuit că şi-ar fi regretat bogăţia fie pentru că îi lăsa prea puţin fratelui său, fie pentru că îi aducea lui prea mult; şi dacă ar fi fost să-l judecăm pe Edward după felul prompt în care-şi îndeplinea îndatoririle, după afecţiunea sa tot mai profundă pentru soţia şi căminul lui şi după veselia sa constantă, nu l-am putea considera mai puţin mulţumit de soarta lui sau mai puţin doritor să intervină vreo schimbare.

Căsătorindu-se, Elinor se despărţi cât mai puţin cu putinţă de familia ei fără însă a face vilişoara de la Barton să devină cu totul inutilă – căci mama şi surorile ei îşi petreceau mai bine de jumătate din timp la ea.

Doamna Dashwood acţiona din plăcere, cât şi din motive strategice făcând vizite atât de dese la Delaford; căci dorinţa ei de a o face pe Marianne să se întâlnească cu colonelul Brandon nu era de loc mai puţin serioasă, deşi era fără îndoială mai cuprinzătoare în vederi decât cea exprimată de John. Devenise acum preocuparea ei favorită. Oricât de preţioasă ar fi fost pentru ea prezenţa fiicei sale, nu dorea nimic mai mult decât să renunţe la această permanentă bucurie a ei în favoarea apreciatului ei prieten; Edward şi Elinor ţineau şi ei să o vadă pe Marianne instalată la conac. Atât Edward, cât şi soţia lui, îşi dădeau seama de mâhnirea colonelului şi de obligaţiile lor faţă de acesta, aşa că Marianne, printr-un fel de încuviinţare tacită, urma să fie răsplata tuturor acestora.

Având de înfruntat o asemenea coaliţie, fiind acum convinsă de bunătatea colonelului, de profunda lui afecţiune faţă de ea, de care deveni şi ea, în cele din urmă, conştientă – ce mai putea face Marianne?

Mariannei Dashwood îi fusese menită o soartă cu totul aparte. Fusese menită să descopere ce concepţii greşite avea şi să compenseze prin conduita ei maximele preferate. Fusese menită să-şi înfrângă dragostea simţită la vârsta înaintată de şaptesprezece ani şi să accepte să se căsătorească cu un altul, neavând pentru acesta decât stimă şi o vie prietenie! Iar acest din urmă bărbat, era un om ce nu suferise mai puţin decât ea din pricina unei iubiri anterioare; pe acest bărbat îl considerase cu doi ani în urmă, prea bătrân spre a se mai putea căsători – şi care, pe lângă toate, mai simţea nevoia să fie protejat de o vestă de flanelă!

Dar aşa s-a întâmplat. În loc să fie sacrificată pe altarul unei pasiuni irezistibile, aşa cum se gândea ea odinioară că i-ar place să se petreacă lucrurile, în loc să rămână de-a pururi alături de mama ei şi să-şi găsească plăcere într-o viaţă retrasă şi în studiu, aşa cum se hotărâse ea odată, când chibzuise cu mai mult calm şi cumpătare.

— La nouăsprezece ani ajunse să accepte o nouă legătură, asumându-şi noi îndatoriri, într-o casă a ei, în calitate de soţie, stăpână a unei familii şi proteguitoare a unui sat întreg.

Colonelul Brandon era acum la fel de fericit cum considera că merită să fie toţi cei ce-l iubeau. Marianne îl consolă pentru tot ceea ce suferise el în trecut; dragostea şi prezenţa ei îl făcură să devină vioi şi vesel; şi faptul că Marianne ajunse să fie fericită ştiind că-i aduce fericire, deveni convingerea şi încântarea acelora care o urmăreau cu atenţie. În dragoste, Marianne nu putea umbla cu jumătăţi de măsură şi cu timpul întreaga-i inimă deveni tot atât de devotată soţului ei pe cât îi fusese odată lui Willoughby.

Willoughby nu află de căsătoria ei fără o strângere de inimă; şi curând după aceea fu pedepsit pe deplin, prin aceea că doamna Smith, îl iertă din proprie iniţiativă.

Dând drept justificare a înduplecării ei faptul că el se căsătorise cu o femeie de bună condiţie, doamna Smith îi dădu să înţeleagă că, de s-ar fi comportat în chip onorabil faţă de Marianne, ar fi putut deveni dintr-o dată fericit şi bogat. Şi nu trebuie să punem la îndoială faptul că regretul lui pentru felul în care se comportase – ceea ce adusese cu sine propria lui pedeapsă – era într-adevăr sincer; şi nici că l-a invidiat multă vreme pe colonelul Brandon sau că i-a părut rău după Marianne. Dar nu trebuie, pe de altă parte, să ne aşteptăm că a rămas pentru totdeauna neconsolat, că a fugit de societate sau că felul lui de a fi a devenit sumbru şi mohorât – căci nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Rămase un om activ şi adesea se distra după pofta inimii. Soţia lui nu era întotdeauna prost dispusă şi nici căminul lui nu era întotdeauna dezagreabil; şi şi-a găsit destulă mulţumire crescând cai şi câini şi practicând tot felul de sporturi.

Dar, în ciuda nepoliteţii comise de a supravieţui după ce o pierduse pe Marianne, Willoughby a păstrat întotdeauna pentru ea o certă afecţiune, care-l făcea să se intereseze de tot ce i se întâmpla, considerând-o, în taină, a fi un etalon de perfecţiune feminină; şi pe multe femei frumoase le-a desconsiderat după aceea, declarând că nu suferă comparaţie cu doamna Brandon.

Doamna Dashwood fu îndeajuns de precaută să rămână la vilă, fără să încerce să se mute la Delaford; şi când Marianne părăsi Bartonul, Margaret ajunsese – din fericire pentru sir John şi doamna Jennings – la o vârstă foarte potrivită pentru dans, fiind destul de atrăgătoare pentru a se putea presupune că are un admirator.

Între Barton şi Delaford se stabili acea constantă comunicare dictată în chip firesc de o puternică afecţiune de familie; şi printre meritele şi fericirea lui Elinor şi a Mariannei nu trebuie să considerăm de mică importanţă faptul că, deşi surori şi deşi stând atât de aproape una de cealaltă, ele reuşiră să convieţuiască fără să se certe sau să strecoare vreodată cea mai mică răceală între soţii lor.

SFÂRŞIT