CAPITOLUL XLIX.

Oricât de inexplicabile i s-ar fi părut, întregii familii, împrejurările ce duseseră la această eliberare, era cert că Edward scăpase; şi era pentru toată lumea uşor de prevăzut cum avea el să se folosească de această libertate; căci după ce cunoscuse timp de mai bine de patru ani binefacerile unei logodne pripite, pe care o făcuse fără consimţământul mamei lui – având în vedere prima sa încercare ce dăduse greş, la ce altceva te puteai aştepta de la el decât să se logodească pe dată din nou?

De fapt, misiunea cu care venise la Barton, era foarte simplă. Nu voia decât să o roage pe Elinor să se mărite cu el; şi ţinând seama că nu era cu totul lipsit de experienţă într-o asemenea privinţă, putea să pară ciudat că se simte atât de stânjenit cum era de fapt făcând o cerere în căsătorie, că avea nevoie de atâta încurajare şi de aer curat.

Dar cred că nu este nevoie să mai spunem cât timp a trebuit să se plimbe până ce a luat hotărârea, cât de curând s-a ivit prilejul ca el să şi-o pună în aplicare, în ce fel a făcut-o şi cum a fost primită propunerea lui.

Ceea ce trebuie neapărat relatat este că pe la patru, când se aşezară cu toţii la masă, deci la trei ore după sosirea lui, Edward fusese acceptat de Elinor, căpătase încuviinţarea mamei ei şi nu numai că se putea manifesta ca un îndrăgostit entuziast, ci şi era, de fapt şi de drept, unul dintre cei mai fericiţi oameni. Situaţia lui îi aducea într-adevăr mai mult decât deplină mulţumire sufletească.

Nu numai că se putea bucura de obişnuitul succes al unei iubiri împărtăşite, ce-i umplea inima de încântare, făcându-l să fie vesel şi binedispus. Se eliberase, şi pe lângă toate, fără să aibă nimic să-şi reproşeze, dintr-o încurcătură care îl făcuse multă vreme să se simtă nenorocit, scăpase de o femeie pe care de multă vreme încetase s-o mai iubească; şi ajunsese dintr-o dată într-o situaţie de paşnică siguranţă, la care se gândise probabil aproape cu disperare, de îndată ce apucase să o dorească din inimă. Atinsese fericirea pornind nu de la îndoială şi încordare, ci de la o cumplită suferinţă sufletească; şi schimbarea se manifestă vădit printr-o voioşie atât de sinceră, de debordantă şi de plină de recunoştinţă, cum nu le mai fusese dat prietenelor lui să vadă vreodată la el.

Acum îşi deschise sufletul faţă de Elinor; îi mărturisi toate slăbiciunile şi greşelile de care se făcuse el vinovat şi ataşamentul de tânără fără experienţă faţă de Lucy, fu acum analizat cu demnitatea filosofică a celor douăzeci şi patru de ani ai lui.

— A fost o pornire prostească, nebunească din partea mea, spuse el, rezultatul faptului că nu cunoşteam lumea şi că n-aveam altceva mai bun de făcut. Dacă la optsprezece ani, atunci când m-a luat de la domnul Pratt, mama s-ar fi gândit să mă facă să îmbrăţişez vreo profesie, cred, ba sunt chiar sigur, că nu s-ar fi întâmplat să mă logodesc; căci deşi am plecat din Longstaple cu o dragoste – pe care o socoteam pe atunci de nezdruncinat – pentru nepoata lui, dacă atunci aş fi avut vreo îndeletnicire care să mă preocupe şi să mă ţină câteva luni departe de ea, aş fi scăpat foarte curând de acea afecţiune închipuită, mai ales dacă m-aş fi învârtit şi eu mai mult prin lume, aşa cum aş fi fost obligat de o asemenea situaţie. Dar în loc să am ceva de făcut, în loc ca familia mea să se gândească să-mi aleagă o profesie sau să mă lase pe mine s-o fac, m-am întors acasă să-mi pierd timpul trândăvind; şi în anul care a urmat n-am reuşit să am vreo ocupaţie nici măcar cu numele – ca de pildă să fiu la universitate – căci nu m-au înscris la Oxford decât când am împlinit nouăsprezece ani. Aşa că n-aveam nimic alta mai bun de făcut în lume decât să-mi închipui că sunt îndrăgostit; şi cum mama mea n-a reuşit în nici un fel să transforme casa noastră într-un cămin agreabil, cum n-aveam un prieten şi un tovarăş în fratele meu şi nu-mi plăcea să leg noi cunoştinţe, a fost cât se poate de firesc ca eu să revin foarte adesea la Longstaple, unde mă simţeam întotdeauna ca acasă şi unde ştiam că sunt întotdeauna bine primit; aşa că acolo mi-am petrecut cea mai mare parte din timp, între optsprezece şi nouăsprezece ani: Lucy îmi apărea drept cea mai blândă şi mai amabilă fată din lume. Pe deasupra mai era şi drăguţă – sau cel puţin aşa mi se părea mie pe atunci; şi văzusem atât de puţine alte femei, încât nu puteam face comparaţii ca să fiu conştient şi de defecte. Ţinând aşadar seama de toate acestea, sper că, oricât de nechibzuită ar fi fost logodna noastră, aşa cum s-a dovedit de fapt a fi, în toate privinţele, n-a fost, la timpul acela o nebunie nefirească sau de neiertat.

Schimbarea ce se produsese, în decurs de câteva ore, în mintea şi starea de spirit a celor din familia Dashwood fu atât de mare, de fericită, încât promitea să le ofere satisfacţia unei nopţi de nesomn. Doamna Dashwood, prea încântată ca să se mai gândească la odihnă, nu ştia cum să-şi manifeste dragostea ei faţă de Edward, şi nici cum să o laude mai mult pe Elinor, nu ştia cum să fie suficient de recunoscătoare sorţii pentru că-l eliberase pe Edward, fără să-i rănească sentimentele delicate şi nici cum să le lase răgaz tinerilor să stea de vorbă nestingheriţi şi, totodată, să se poată şi ea bucura, aşa cum dorea, de vederea şi societatea lor.

Marianne nu-şi putu exprima fericirea altfel decât vărsând lacrimi. Vrând-nevrând, mintea ei făcea comparaţii şi încerca regrete; iar bucuria ei, deşi la fel de sinceră şi adevărată pe cât era şi dragostea ce-o simţea pentru sora ei, nu era de natură s-o facă să devină nici veselă şi nici vorbăreaţă.

Dar Elinor? Cum ar trebui să descriem sentimentele ei? Din clipa în care aflase că Lucy s-a căsătorit cu altul, că Edward e liber şi până în clipa în care el dăduse temei speranţelor pe care ea şi le făcuse neîntârziat, Elinor nu mai avusese o clipă de linişte, deşi încercase, între timp, sentimente foarte diferite. Dar când trecu şi momentul cel greu, când toate îndoielile şi întreaga ei îngrijorare fură înlăturate, când îşi compară situaţia cu cea de până atunci, când îl văzu pe Edward scăpat în mod onorabil de logodna lui anterioară, când văzu cum, profitând fără întârziere de această eliberare, venise la ea să-i spună că o iubeşte cu tot atâta duioşie şi statornicie, precum presupusese ea întotdeauna – când îşi dădu seama de toate acestea, fu copleşită, doborâtă de propria ei fericire; şi cum, spre norocul nostru, mintea omenească se obişnuieşte uşor cu orice schimbare în bine, nu-i trebuiră decât câteva ceasuri să-şi potolească starea de spirit şi să-şi liniştească inima.

Edward era acum stabilit la vilă pe cel puţin o săptămână, căci orice treburi ar fi avut el de dus la îndeplinire, era imposibil să acorde mai puţin de o săptămână bucuriei lui de a fi alături de Elinor sau să mărturisească jumătate din câte avea el de spus despre trecut, prezent şi viitor; căci deşi două fiinţe raţionale sunt în măsură să discute în câteva ore de conversaţie neîntreruptă mai multe subiecte decât se întâmplă în mod obişnuit, lucrurile stau însă altfel când este vorba de doi îndrăgostiţi.

Ei nu socotesc niciodată încheiat un subiect şi nici terminată o comunicare, dacă n-au mai făcut-o de cel puţin douăzeci de ori până atunci.

Fireşte că unul dintre primele subiecte luate în discuţie de către cei doi îndrăgostiţi fu căsătoria lui Lucy, uimirea firească şi nesfârşită pe care ea o stârnea tuturora; şi cum Elinor îi cunoştea foarte bine pe amândoi, atât pe Lucy cât şi pe Robert, acest lucru o făcea să considere mariajul lor ca reprezentând cea mai extraordinară şi inexplicabilă situaţie de care aflase până atunci. Cum de ajunseseră să se căsătorească şi ce anume nu-i reuşiseră să-l facă pe Robert să se-nsoare cu o fată, despre a cărei frumuseţe îl auzise chiar ea vorbind fără pic de admiraţie – o fată care mai era, pe deasupra, logodită cu fratele lui şi din pricina căreia acel frate fusese izgonit din familie – acestea reprezentau mistere ce-i depăşeau puterea de înţelegere. Întreaga poveste îi desfăta inima, imaginaţia ei o considera ridicolă, dar pentru mintea ei, pentru judecata ei, era enigma cea mai de nedezlegat.

Edward se strădui totuşi să o explice, făcând presupunerea că, poate, după ce se întâlniseră întâmplător, îngâmfarea unuia fusese atât de măgulită de linguşelile celeilalte, încât până la urmă se ajunsese la deznodământul ştiut. Elinor îşi aduse aminte de cele ce-i spusese Robert în Harley Street, despre părerea acestuia cu privire la influenţa pe care intervenţia lui ar fi putut s-o aibă asupra situaţiei fratelui său, dacă ea ar fi fost făcută la timp. Îi relată lui Edward spusele fratelui lui, Robert.

— În cele ce mi-ai spus îl recunosc întocmai pe Robert, remarcă Edward numaidecât. Şi poate că la asta s-a şi gândit, adăugă el după aceea, când a făcut cunoştinţă cu ea. Şi este foarte probabil că Lucy a încercat la început să-i obţină serviciile în favoarea mea. Şi abia după aceea s-ar putea să se fi născut alte planuri.

Dar de când existau relaţii între Lucy şi Robert, în această privinţă nici Edward şi nici Elinor nu ştiau absolut nimic; căci la Oxford, unde se hotărâse Edward să stea, după ce părăsise Londra, nu avusese prilejul să afle alte lucruri despre ea, decât cele pe care i le comunica Lucy personal, iar scrisorile acesteia, până în ultima clipă, n-au fost nici mai rare şi nici mai puţin afectuoase decât de obicei. Aşa că n-a avut nici cea mai mică bănuială care să-l pregătească pentru ceea ce avea să se întâmple; şi când în cele din urmă află noutatea printr-o scrisoare pe care o primi chiar de la Lucy, un timp, rămase, după părerea lui, pe jumătate prostit, încercând sentimente când de uimire şi de groază, când de bucurie la gândul că devenise astfel un om liber. Edward îi înmână lui Elinor scrisoarea ce o primise de la Lucy.

„Dragă domnule, Fiind foarte sigură că am pierdut de multă vreme dragostea dumitale, am considerat că sunt liberă să-mi dăruiesc sentimentele altui bărbat şi nu mă îndoiesc că voi fi la fel de fericită cu el, cum credeam pe vremuri că aş putea fi cu dumneata; dar consider că e mai prejos de demnitatea mea să accept mâna cuiva care şi-a dăruit inima altei femei. Doresc din suflet să fii fericit în alegerea dumitale şi nu va fi vina mea dacă nu vom rămâne prieteni buni, aşa cum s-ar cuveni să fim, datorită legăturilor de rudenie ce există acum între noi. Recunosc deschis că nu-ţi port de loc pică şi sunt sigură că vei fi prea generos să ne faci vreun rău. Fratele dumitale mi-a câştigat pe de-a-ntregul inima, şi cum n-am putea trăi unul fără celălalt, tocmai ne-am întors de la altar, ne aflăm în drum spre Dawlish, unde vom rămâne câteva săptămâni; scumpul dumitale frate ţine mult să vadă acest loc, dar eu m-am gândit ca înainte de a pleca să te deranjez cu aceste câteva rânduri, rămânând sincera dumitale prietenă şi cumnată, care-ţi doreşte tot binele, Lucy Ferrars” „Am ars toate scrisorile dumitale şi o să-ţi înapoiez cu prima ocazie medalionul. Distruge şi dumneata, te rog, mâzgălelile mele – dar dacă doreşti, poţi păstra inelul cu şuviţa mea de păr.”

Elinor citi scrisoarea şi i-o înapoie fără nici un comentariu.

— N-am să-ţi cer părerea în legătură cu felul în care e scrisă, spuse Edward. Pe vremuri n-aş fi vrut pentru nimic în lume ca tu să vezi vreo scrisoare de-a ei. E groaznic să ai şi o cumnată ce scrie astfel, dar încă o soţie! Cât mi-a mai fost de ruşine citindu-i rândurile ce mi le trimitea! Şi cred că pot spune că încă din prima jumătate de an a logodnei noastre aceasta este prima scrisoare ce-am primit-o de la ea al cărei conţinut compensează, pentru mine, defectele de stil.

— Oricum se vor fi întâmplat lucrurile, spuse Elinor după o pauză, nu încape îndoială că s-au căsătorit; şi mama ta s-a pedepsit singură. Independenţa materială cu care l-a înzestrat pe Robert, din cauza resentimentelor ce le avea împotriva ta, i-a dat acestuia posibilitatea să aleagă singur; şi de fapt n-a făcut altceva decât să-l mituiască cu o mie de lire pe an pentru ca el să săvârşească însăşi fapta pentru care te-a dezmoştenit pe tine când ţi-a aflat intenţiile. Presupun că nu va fi mai puţin lovită de căsătoria lui Robert cu Lucy, decât ar fi fost dacă te-ai fi însurat tu cu ea.

— Va fi încă şi mai rău lovită, căci Robert a fost întotdeauna favoritul ei. Va fi mult mai lovită şi din aceleaşi considerente îl va ierta mult mai repede.

Edward nu ştia care era în momentul acela adevărata stare de lucruri dintre mama lui şi Robert, căci nu încercase încă să ia legătura cu nimeni din familie. Părăsise Oxfordul la mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce primise scrisoarea lui Lucy şi neavând decât un singur ţel, cel mai apropiat drum spre Barton, nu avusese răgaz să se gândească la vreun alt plan de comportare decât la cel strict legat de destinaţia sa. Nu putea acţiona în nici un fel până când nu avea să ştie ce soartă îi hărăzeşte domnişoara Dashwood. Şi se poate presupune că iuţeala cu care venise să-şi întâmpine această soartă – în ciuda geloziei cu care se gândise odinioară la colonelul Brandon, a modestiei cu care-şi aprecia propriile merite şi a politeţii cu care se vorbea de îndoielile ce le avea în inimă – nu-l făcuse totuşi să se aştepte la o primire foarte proastă. Era de datoria lui, totuşi, să spună că se temuse de aşa ceva şi o făcu într-un chip foarte elegant. Ce-ar fi putut spune despre acelaşi lucru un an mai târziu îşi poate închipui orice soţ şi orice soţie.

Elinor îşi dădea perfect de bine seama că Lucy intenţionase fără îndoială, să le inducă în eroare, să-i facă lui Edward un rău, când le trimisese mesajul prin Thomas; şi Edward însuşi, care era şi el acum pe deplin edificat cu privire la caracterul ei, nu-şi făcea scrupule s-o creadă capabilă de cea mai cumplită josnicie a unei firi nejustificat de răuvoitoare. Deşi îşi dăduse de multă vreme seama, încă dinainte de a face cunoştinţă cu Elinor, de ignoranţa lui Lucy şi de lipsa de orizont manifestată de unele dintre părerile ei, el pusese totul pe seama faptului că nu este suficient de instruită; şi până ce nu primise ultima ei scrisoare, fusese întotdeauna încredinţat că este o fată binevoitoare, bună la suflet şi care ţine mult la el. Doar această convingere îl determinase să nu rupă o logodnă care, cu mult înainte ca ea să fi fost descoperită şi să stârnească mânia mamei lui, însemnase un izvor permanent de nelinişte şi de regret pentru el.

— Am considerat, spuse el, că, indiferent de propriile mele sentimente, este de datoria mea să o las pe ea să aleagă dacă vrea să continue sau să rupă logodna, atunci când mama ne-a renegat şi când am rămas fără nici un ajutor pe lume. Într-o asemenea situaţie, în care nimic nu părea să ispitească avariţia sau vanitatea vreunei fiinţe omeneşti, cum să-mi pot închipui – când ea a insistat atât de serios, cu atâta căldură, să-mi împărtăşească soarta, oricare-ar fi ea – că Lucy nu este animată de cea mai dezinteresată afecţiune? Şi nu pot înţelege nici chiar acum ce motiv o fi avut sau ce avantaj îşi închipuia că poate avea rămânând legată de un om faţă de care nu avea nici cea mai mică afecţiune şi care n-avea nimic alta pe lume decât două mii de lire. Nu putea să prevadă că domnul Brandon îmi va oferi parohia.

— Nu, dar îşi putea închipui că se va întâmpla ceva în favoarea ta; că până la urmă familia ta s-ar mai îndupleca. Şi în orice caz n-avea nimic de pierdut, rămânând logodită cu tine, căci, după cum a şi dovedit-o, acest lucru nu i-a încătuşat nici pornirile şi nici acţiunile. Legătura cu tine era cât se poate de onorabilă şi probabil că, prin ea, a câştigat în ochii prietenilor ei; şi, de nu s-ar fi ivit ceva mai avantajos, atunci era mai bine pentru ea să se mărite cu tine, decât să nu se căsătorească de loc.

Edward fu, fireşte, imediat convins că nimic n-ar fi putut fi mai firesc decât comportarea lui Lucy şi nici mai evident decât motivul acesteia.

Elinor îl certă cu asprime pe Edward, aşa cum fac întotdeauna femeile când imprudenţa bărbaţilor nu este altceva decât un compliment ce li se aduce lor, că îşi petrecuse atâta timp cu ele la Norland, când de fapt cu siguranţă îşi dădea seama că se arăta nestatornic faţă de Lucy.

— Te-ai comportat fără îndoială greşit, spuse ea; căci, lăsând la o parte propria mea convingere, datorită comportării tale, legăturile dintre noi creau o impresie greşită făcând lumea să se aştepte la ceva ce nu se putea întâmpla, din pricina situaţiei în care te găseai.

Edward nu putu decât să-i spună cât de neştiutoare îi fusese inima şi cât de tare greşise încrezându-se în trăinicia logodnei lui.

— Am fost destul de prost să cred că, din pricină că inima mea era promisă alteia, nu putea exista vreo primejdie dacă mă aflam în preajma ta; conştiinţa faptului că sunt logodit mă făcea să sper că atât afecţiunea cât şi cinstea mea sunt sacre şi de neatins. Îmi dădeam seama că te admir, dar îmi ziceam că asta nu înseamnă decât prietenie; şi n-am constatat cât de departe au mers lucrurile, până ce n-am început să fac comparaţii între tine şi Lucy. Din clipa aceea însă, bănuiesc, am făcut rău, zăbovind în Sussex; şi argumentele cu care mă convingeam că e necesar să rămân acolo se rezumau la următoarele: pericolul mă priveşte doar pe mine; nu fac nici un rău altcuiva decât mie însumi.

Elinor zâmbi şi clătină din cap.

Edward află cu plăcere de apropiata sosire la vilă a colonelului Brandon, deoarece dorea cu adevărat nu numai să-l cunoască mai bine, dar să aibă un prilej pentru a-l convinge că nu mai e supărat că i-a oferit parohia Delaford.

— Lucru care, spuse el, în momentul de faţă, după ce atunci i-am mulţumit cu atât de puţină politeţe, îl va fi făcut să creadă că nu l-am iertat niciodată pentru propunerea aceea.

Şi acum, începu să se mire şi el că nu se dusese încă să vadă locul. Dar întreaga poveste îl interesase atât de puţin, încât toate câte le ştia el despre casă, grădină şi domeniile bisericii, despre întinderea parohiei, starea pământului, cât de mare era dajdia ce o primea biserica, nu erau decât informaţii primite de la Elinor, care şi ea le aflase de la colonelul Brandon şi le ascultase cu atâta atenţie încât ajunsese să cunoască pe deplin subiectul.

Până la urmă o singură chestiune rămase încă în suspensie; mai aveau de înfruntat o singură dificultate.

Erau legaţi de o afecţiune reciprocă, aprobată cu toată căldura de prietenii lor adevăraţi; faptul că se cunoşteau atât de bine unul pe celălalt părea să prevadă fericirea lor ca pe o certitudine şi singurul lucru ce le trebuia era un venit din care să poată trăi. Edward dispunea de două mii de lire, iar Elinor de una; asta, împreună cu parohia Delaford, era toată averea lor; căci era imposibil ca doamna Dashwood să-i mai ajute cu ceva; şi niciunul dintre ei nu era chiar atât de îndrăgostit încât să creadă că un venit de trei sute cincizeci de lire pe an le putea asigura un trai confortabil.

Edward mai spera totuşi într-o schimbare în bine a atitudinii mamei lui faţă de el; şi pe asta se bizuia el pentru a-şi rotunji veniturile. Dar Elinor nu-şi făcea astfel de speranţe; căci, de vreme ce Edward tot nu se va putea căsători cu domnişoara Morton şi cum doamna Ferrars se referise – în acei termeni măgulitori – la o eventuală căsătorie între ea, Elinor, şi Edward doar ca la un rău mai mic decât la căsătoria dintre el şi Lucy Steele, lui Elinor îi era tare teamă că lovitura ce i-o dăduse Robert mamei lui nu va servi la nimic altceva decât să o îmbogăţească pe Fanny.

Cam la patru zile după sosirea lui Edward, îşi făcu apariţia şi colonelul Brandon, desăvârşind astfel bucuria doamnei Dashwood şi făcându-i onoarea ca, pentru prima dată de când se aflau la Barton, să aibă mai mulţi musafiri decât putea să găzduiască vilişoara. Lui Edward i se rezervă privilegiul de prim sosit, aşa că domnul Brandon se ducea în fiecare seară la Barton Park, unde mai stătuse de atâtea ori şi de unde se întorcea de obicei dimineaţa, destul de devreme pentru a întrerupe tęte-ŕ-tęte-ul celor doi îndrăgostiţi dinaintea micului dejun.

O şedere de trei săptămâni la Delaford, unde, în orele de seară, mai ales, nu prea avea mare lucru de făcut decât să calculeze disproporţia dintre vârsta de treizeci şi şase de ani şi cea de şaptesprezece, îl aduse la Barton, într-o stare de spirit care avu nevoie, pentru a deveni mai optimistă, de înfăţişarea mult mai sănătoasă a Mariannei, de căldura cu care ea îl primi, şi de încurajările mamei ei. Dar, între prieteni ca cei de la Barton, măgulit de aprecierea lor, Brandon se mai învioră. Nu-i ajunsese încă la urechi nici o veste despre căsătoria lui Lucy; nu ştia nimic despre cele întâmplate; aşa că, primele ceasuri ale vizitei lui şi le petrecu ascultând şi minunându-se. Doamna Dashwood îi explică totul; şi colonelul găsi un nou motiv să se bucure pentru ceea ce făcuse pentru domnul Ferrars, deoarece până la urmă ajutorul lui promova interesul lui Elinor.

E inutil să spunem că domnii ajunseră să se aprecieze tot mai mult, pe măsură ce se cunoşteau mai bine, căci altfel nici nu se putea. Probabil că asemănarea dintre ei, dintre principiile lor sănătoase şi bunul lor simţ, asemănarea dintre temperamentul lor şi felul lor de a gândi, ar fi fost probabil suficientă pentru a-i face să se împrietenească, chiar şi fără să mai existe şi alte motive; dar faptul că erau îndrăgostiţi de două surori şi mai cu seamă de două surori ce ţineau atât de mult una la alta, făcu ca respectul reciproc dintre ei să devină inevitabil şi imediat ceea ce altfel ar fi trebuit poate să mai aştepte efectul timpului şi al judecăţii.

Scrisorile ce le primiră de la Londra, care cu câteva zile în urmă ar fi făcut fiecare nerv din trupul lui Elinor să se-nfioare de emoţie, ajunseră acum să fie citite mai degrabă cu veselie decât cu emoţie. Doamna Jennings le scrise să le anunţe nemaipomenita întâmplare, să-şi dea drumul la cinstita ei indignare faţă de neseriozitatea fetei ce rupsese logodna şi să-şi reverse compătimirea faţă de bietul domn Edward. După cum era ea încredinţată, acesta o iubise la nebunie pe acea femeiuşcă ticăloasă şi nemernică şi acum, după toate probabilităţile, era la Oxford, cu inima zdrobită de durere. „Cred că nimic nu s-a pus la cale cu atâta şiretenie, continuă ea, căci nu sunt mai mult de două zile de când Lucy a trecut pe la mine şi-a stat aici vreo câteva ore. Nimeni n-a bănuit absolut nimic, nici măcar Nancy care, biata de ea, a venit plângând a doua zi, fiindu-i foarte frică de doamna Ferrars şi neştiind cum să ajungă la Plymouth; căci se pare că, înainte de a se duce să se mărite, Lucy îi luase cu împrumut toţi banii, presupun că anume, ca să se poată făli cu ei, aşa că biata Nancy nu mai rămăsese nici măcar cu şapte şilingi; de aceea m-am bucurat foarte mult că i-am putut da cinci lire, ca să ajungă la Exeter, unde se gândeşte să stea vreo trei-patru săptămâni la doamna Burgess, sperând, după cum i-am spus şi eu, să se poată întâlni cu preotul. Şi după părerea mea răutatea lui Lucy care n-a vrut s-o ia şi pe Nancy în trăsură cu ei, le întrece pe toate. Bietul domn Edward! Nu-mi mai iese din minte, dar trebuie să-l poftiţi să vină la Barton, şi domnişoara Marianne trebuie să încerce să-l consoleze.”

Jelaniile domnului Dashwood erau mai solemne. Doamna Ferrars era cea mai nefericită femeie din lume… biata Fanny trecuse prin chinuri cumplite… şi el îşi exprima mirarea şi recunoştinţa faţă de providenţă că după o asemenea lovitură cele două femei au mai putut rămâne în viaţă. Fapta lui Robert era de neiertat, dar a lui Lucy era infinit mai ticăloasă. Doamna Ferrars nu vroia să i se mai pomenească despre niciunul dintre ei şi chiar dacă mai târziu ar fi putut fi cumva convinsă să-şi ierte fiul, soţia lui nu va fi niciodată recunoscută drept noră şi nici nu i se va permite să apară în faţa ei. În mod foarte rezonabil, John Dashwood considera felul tainic în care ascunseseră totul ca sporind foarte mult gravitatea faptei lor căci, dacă ceilalţi ar fi bănuit ceva, s-ar fi luat măsurile cuvenite pentru a le împiedica mariajul; şi făcu apel la Elinor să regrete împreună cu el că logodna dintre Lucy şi Edward nu-şi găsise împlinirea, pentru că, aşa cum stăteau lucrurile, Lucy avusese posibilitatea să producă şi alte suferinţe familiei lor. John Dashwood continua astfel: „Doamna Ferrars n-a menţionat încă numele lui Edward, fapt care nu ne surprinde; dar spre marea noastră uimire, n-am primit nici un rând de la el cu această ocazie.

Cine ştie, poate că păstrează tăcerea ca să nu mai supere pe nimeni; aşa că am să-i trimit un bileţel la Oxford. Şi să-i spun că atât sora lui cât şi eu ne gândim că o scrisoare cuviincioasă şi supusă din partea lui, adresată eventual lui Fanny, care la rândul ei s-o arate mamei, n-ar fi poate luată în nume de rău; căci ştim cu toţii câtă duioşie încape în inima doamnei Ferrars şi că nu doreşte nimic altceva decât să fie în termeni buni cu copiii ei.”

Acest paragraf putea să aibă o oarecare importanţă pentru perspectivele şi comportarea lui Edward. Îl hotărî să încerce o împăcare, deşi nu tocmai în genul aceleia sugerate de sora şi de cumnatul lui.

— O scrisoare cuviincioasă şi supusă! Repetă el; poate că vor să-i cer mamei iertare pentru ingratitudinea lui Robert faţă de ea şi pentru necinstea lui faţă de mine? De supus n-am să mă supun. Cele prin care am trecut nu m-au făcut să devin nici umil şi nici pocăit. Am devenit un om fericit, dar asta nu-i interesează. Nu ştiu de vreun act de supunere pe care s-ar cuveni să-l fac.

— Fără îndoială că o poţi ruga să te ierte, spuse Elinor, pentru că ai jignit-o; şi cred că acum ar fi cazul să îndrăzneşti să pretinzi că-ţi pare rău că ai făcut o logodnă care a atras asupra ta supărarea mamei tale.

Edward încuviinţă că asta ar putea-o face.

— Şi poate că, după ce te-a iertat, n-ar fi nepotrivit să dovedeşti puţină smerenie când ai să-i aduci la cunoştinţă o a doua logodnă, care în ochii ei este aproape tot atât de neînţeleaptă ca şi prima.

Edward nu avu nimic de spus împotriva celor sugerate, dar se mai împotrivi ideii de a le trimite o scrisoare chiar atât de umilă; aşa că, pentru a-i uşura situaţia, şi deoarece le declară că e dispus să facă concesii mai degrabă prin viu grai decât prin scris, ajunseră la hotărârea ca, în loc să-i trimită o scrisoare lui Fanny, să se ducă la Londra s-o roage din suflet să intervină în favoarea lui.

— Şi dacă au să-l ajute cu adevărat să se împace cu mama lui, spuse Marianne cu noul ei gen de candoare, o să ajung să cred că până şi John şi Fanny sunt nişte oameni de treabă.

După ce colonelul Brandon stătu la ele vreo trei-patru zile, cei doi bărbaţi plecară împreună de la Barton.

Trebuiau să se ducă întâi la Delaford pentru ca Edward să ia cunoştinţă personal de viitoarea lui casă şi să-şi ajute prietenul şi protectorul să hotărască ce anume îmbunătăţiri trebuie să i se aducă; şi de acolo, după vreo câteva zile, urma să plece mai departe la Londra.