Capitolul II

Domnul Weston se născuse la High-Bury, într-o familie respectabilă, care se ridicase în rândurile nobilimii de câteva generaţii. Primise o creştere aleasă, dar, căpătând de timpuriu o oarecare independenţă, nu găsise cu cale să urmeze îndeletnicirile practice ale fraţilor săi şi, căutând satisfacţie pentru spiritul lui vesel şi firea-i sociabilă, se înrola în miliţia comitatului care tocmai atunci se înfiinţase.

Căpitanul Weston era iubit de toată lumea, şi când, datorită împrejurărilor vieţii sale militare, o cunoscu pe domnişoara Churchill, dintr-o bună familie din Yorksihire, şi domnişoara Churchill se îndrăgosti de el, nimeni nu se miră, în afară de fratele şi cumnata ei, care nu-l cunoşteau şi, plini de mândrie şi aroganţă, socoteau că înrudirea aceasta îi înjoseşte.

Totuşi, domnişoara Churchill fiind majoră şi cu depline drepturi asupra averii ei – care era destul de neînsemnată în comparaţie cu proprietăţile familiei —, nu putu fi abătută de la gândul căsătoriei. Aceasta avu loc spre marea umilinţă a doamnei şi domnului Churchill, care o dădură afară cu toată politeţea cuvenită. Era o înrudire nepotrivită şi nu aducea nimănui fericire. Se pare însă că doamna Weston îşi găsise totuşi fericirea în ea, pentru că avea de acum un soţ, a cărui inimă fierbinte şi fire duioasă îl făceau să-i ofere totul în schimbul amabilităţii de a se fi îndrăgostit de el; dar, deşi firea ei nu era rea, nu era nici dintre cele mai bune. Fusese destul de hotărâtă pentru a-şi impune voinţa împotriva fratelui ei, dar nu şi pentru a-şi potoli anumite regrete nesocotite cu privire la supărarea lui nefirească, sau dorul după luxul casei pe care o părăsise. Cheltuiau mai mult decât le permiteau veniturile, dar traiul lor era modest faţă de Enscombe. Nu încetă să-şi iubească bărbatul, dar dorea să fie în acelaşi timp soţia căpitanului Weston şi domnişoara Churchill de la Enscombe.

Căpitanul Weston, despre care se credea, mai ales în familia Churchill, că a făcut o partidă extraordinară, se dovedi a fi de fapt în pierdere, pentru că, atunci când soţia lui muri, după trei ani de căsătorie, el era mai sărac decât la început şi avea şi un copil de întreţinut. Totuşi, fu repede uşurat de această din urmă povară. Băiatul fusese, la fel ca şi boala prelungită a mamei, de natură să înduioşeze rudele, un prilej de oarecare împăcare. Doamna şi domnul Churchill, nemaiavând copii şi nici nepoţi, se oferiră să-i poarte de grijă lui Frank, după moartea mamei sale. Tatăl avea probabil unele reţineri, dar ele fură învinse de gândul că băiatul era dat în grija bogatei familii Churchill, iar el putea să-şi vadă de treburi şi să-şi îndrepte mai uşor situaţia.

Se cerea o schimbare radicală. Părăsi haina militară şi se apucă de comerţ. Fraţii lui erau deja bine cunoscuţi în lumea afacerilor la Londra şi nu-i fu greu să facă începutul. Era o preocupare care-i absorbea destul timp. Mai avea încă o căsuţă în High-bury, unde îşi petrecea cele mai multe zile de odihnă şi, împărţindu-se între ocupaţiile folositoare şi plăcerile societăţii, se mai scurseră încă optsprezece, douăzeci de ani din viaţa lui senină. Ajunsese, în acest răstimp, să strângă ceva bani, destui ca să cumpere o mică proprietate din apropiere de Highbury, pe care şi-o dorise de mult, destui ca să se însoare cu o femeie fără zestre ca domnişoara Taylor şi să trăiască după dorinţele şi firea lui prietenoasă.

De câtăva vreme, domnişoara Taylor începuse să facă parte din planurile sale, dar nefiind vorba de o pasiune tiranică, tinerească, rămase neclintit în hotărârea de a se căsători numai după cumpărarea moşiei Randalls şi aşteptă cu nerăbdare ca proprietatea să fie scoasă în vânzare. Îşi urmărise cu statornicie scopurile până la realizarea lor. Făcuse avere, cumpărase casa şi îşi câştigase soţia; începea o nouă perioadă în viaţa lui, care promitea sa fie mult mai fericită decât prima. Nu fusese niciodată un om nenorocit; firea sa îl ferise de asta chiar în prima lui căsătorie. Dar această a doua căsnicie urma să-i arate cât de încântătoare poate fi o femeie cu adevărat înţeleaptă şi plăcută şi de asemenea să-i dea cea mai fericită dovadă că e mult mai bine să alegi decât sa fii ales, să inspiri recunoştinţă, decât să fii dator a o arăta.

Nu avea să-şi facă plăcere decât sieşi prin această alegere; averea îi aparţinea în întregime. Cât despre Frank, se ştia aproape sigur că va deveni moştenitorul unchiului său, adopţiunea devenise declarată când, la majorat, Frank luase numele de Churchill. Era deci puţin probabil ca el să aibă nevoie de ajutorul tatălui său. Domnul Weston nu bănuia nimic de acest fel. Mătuşa era o femeie capricioasă şi îşi domina întru totul soţul, dar ca tată, nu-şi putea închipui că un capriciu ar putea fi atât de puternic încât să lovească în cineva atât de scump, pe bună dreptate scump. În fiecare an îl vedea pe fiul său la Londra şi era mândru de el; îl lăuda mereu prin Highbury şi localnicii începură, la rândul lor, să fie mândri de el. Era considerat ca unul din partea locului şi meritele şi speranţele sale deveniseră o preocupare a tuturor.

Domnul Frank Churchill era una din mândriile oraşului şi mulţi erau curioşi să-l cunoască, deşi el nu răspundea acestui compliment, căci nu venise la Highbury niciodată. Se vorbise mult despre vizita pe care urma să i-o facă tatălui său, dar aceasta nu avusese încă loc.

Acum, cu ocazia căsătoriei, i se sugerase pe departe că ar trebui să-şi viziteze în sfârşit tatăl, ca o datorie de bună-cuviinţă. Părerea fu unanim împărtăşită, atât atunci când doamna Perry luă ceaiul la doamna şi domnişoara Bates, cât şi atunci când doamna şi domnişoara Bateş întoarseră vizita. Acum era momentul ca domnul Frank Churchill să sosească la Highbury şi speranţa crescu atunci când se află că îi scrisese mamei lui adoptive cu ocazia ceremoniei. Timp de câteva zile, în orice conversaţie din Highbury se menţiona frumoasa scrisoare primită de doamna Weston. „Cred că ai auzit de frumoasa scrisoare pe care domnul Churchill i-a scris-o doamnei Weston? Am aflat că e o scrisoare foarte frumoasă. Mi-a spus domnul Woodhouse, care a citit-o şi zice că n-a mai văzut aşa scrisoare frumoasă de când e.”

Era în adevăr a scrisoare mult lăudată. Doamna Weston, desigur, avea o foarte bună părere despre tânăr şi această plăcută amabilitate era o dovadă grăitoare de bună creştere şi se adăuga fericit şirului de felicitări şi urări de bine pe care le prilejuise căsătoria ei. Ştia că e o femeie norocoasă şi avea destulă experienţă ca să-şi dea seama ce noroc a dat peste ea. Singurul regret era despărţirea de cei dragi, a căror prietenie pentru ea nu se răcise niciodată şi care suportau greu lipsa ei.

Ştia că, din când în când, le va fi dor de ea şi nu-şi putea reţine tristeţea la gândul că Emma era lipsită de plăcerile ei obişnuite şi se plictisea fără ea, dar, draga de Emma, avea destulă tărie de caracter. Putea să facă faţă împrejurării mult mai bine decât alte fete şi avea bun simţ, minte şi energie, care, se putea spera, o vor ajuta să treacă prin micile necazuri şi privaţiuni. Avea o mare mângâiere că distanţa intre Randalls şi Hartfield era mică şi uşor de străbătut pe jos, chiar pentru o femeie singură şi anotimpul rece care venea nu putea deveni o piedică în calea vizitelor aproape zilnice, date fiind bunătatea şi posibilităţile domnului Weston.

Doamna Weston îşi petrecea ore în şir gândindu-se cu recunoştinţă la situaţia ei cea nouă şi numai în rare momente era cuprinsă de regrete. Mulţumirea ei, mai mult decât mulţumire am putea zice, era atât de îndreptăţită şi făţişă, încât Emma, deşi îşi cunoştea bine tatăl, era uneori uimită de compătimirile lui pentru „biata domnişoară Taylor”, fie atunci când plecau de la Randalls şi o lăsau în căldura propriului ei cămin, fie când ea pleca de la Hartfield, împreună cu bărbatul ei, în trăsura ei proprie. Cu toate acestea, nu se întâmpla niciodată să plece fără ca domnul Woodhouse să suspine uşor, zicând:

— Ah, biata domnişoară Taylor! I-ar părea atât de bine să rămână!

Nu era nici o perspectivă ca domnişoara Taylor să mai poată fi recuperata, dar nici ca domnul Woodhouse să înceteze să-i plângă de milă. După câteva săptămâni domnul Woodhouse se simţea însă ceva mai uşurat. Vecinii încetaseră să-l mai felicite; nu mai era sâcâit de urările de bine pentru un eveniment atât de trist. Şi, tortul de nuntă, care fusese pentru el mare prilej de supărare, se termină în fine. Stomacul său nu suporta grăsimile şi niciodată nu putea să-şi închipuie că ceilalţi pot mânca ceva gras. Ceea ce nu era bun pentru el, socotea că e nepotrivit pentru oricine altcineva şi, prin urmare, încercase în mod serios să-i abată pe toţi de la ideea de a face un tort, şi când se dovedise imposibil, încercase, tot în mod serios, să-i împiedice să-l mănânce. Îşi dăduse chiar osteneala să ceară o consultaţie domnului Perry, farmacistul, asupra acestei probleme. Domnul Perry era un om inteligent şi manierat, al” cărui vizite dese erau mângâierea vieţii domnului Woodhouse, şi atunci când i se ceru sfatul, nu putu decât să spună tuturor( deşi se pare împotriva înclinaţiilor sale) că tortul face rău la mulţi, ba chiar la cei mai mulţi oameni, în. afară de cazul că e mâncat în porţii mici. Având ca sprijin o atare părere, care coincidea cu a sa, domnul Woodhouse spera să poată influenţa apetitul fiecărui musafir al perechii proaspăt căsătorite; şi totuşi, tortul fu mâncat, iar spiritul lui generos nu avu linişte până când nu dispăru şi ultima fărâmitură.

Umblau prin Highbury nişte zvonuri ciudate, cum că toţi copiii din familia Perry au fost văzuţi cu câte o felie mare de tort în mână, dar domnul Woodhouse refuza să creadă aşa ceva.