Capitolul III

Domnul Woodhouse era prietenos şi sociabil, dar într-un fel aparte. Era foarte bucuros ca prietenii să vină să-l vadă şi, din mai multe motive, între care faptul că locuia de atâta vreme la Hartfield, că era bun din fire şi că avea o asemenea avere, casă şi fiică, el putea să-şi impună voinţa în ce priveşte vizitele, asupra celor din micul său cerc. Nu prea se întâlnea cu familiile care nu făceau parte din acest cerc; spaima lui de ore târzii şi petreceri cu multă lume îl făcea să nu dorească alte cunoştinţe în afara celor dispuşi să-l viziteze aşa cum voia el. Din fericire, se găseau destul de mulţi dintre aceştia prin apropiere, căci Randalls era în aceeaşi parohie cu Highbury, iar Donwell Abbey, unde locuia domnul Knightley, în parohia vecină.

Destul de des, mai ales din dorinţa Emmei, cei mai apropiaţi erau invitaţi la masă, dar el prefera să-i invite seara, după cină; şi, în afară de cazul că îşi închipuia că nu se simte destul de bine pentru a primi oaspeţi, nu trecea seară din săptămână fără ca Emma să întindă masa pentru jocul de cărţi.

Doamna şi domnul Weston, precum şi domnul Knightley erau invitaţi în virtutea stimei şi respectului care se stabilise de mult între ei, iar domnul Elton, un tânăr care locuia singur fără ca asta să-i fie pe plac, nu era deloc în primejdie să piardă favoarea de a schimba singurătatea serilor sale pentru societatea distinsă din salonul domnului Woodhouse şi zâmbetele încântătoarei sale fiice.

După aceştia, urma o altă serie de obişnuiţi ai casei: printre persoanele, întotdeauna gata să răspundă unei invitaţii la o partidă de cărţi, din partea celor de la Hartfield, se numărau doamna şi domnişoara Bates şi doamna Goddard, care erau atât de des aduse aici şi conduse acasă cu trăsura, încât domnul Woodhouse nu mai socotea că asta ar fi o greutate pentru James şi pentru cai. Dacă le-ar fi adus şi dus numai o dată pe an, ar fi fost o adevărată nenorocire.

Doamna Bates, văduva răposatului vicar din Highbury, era atât de bătrână că nu mai era în stare decât să bea ceai şi să joace cărţi. Locuia împreună cu fiica ei, care nu era măritată, şi trăiau din mijloace modeste. Se bucura de toată stima şi respectul cuvenite unei doamne bătrâne şi inofensive într-o situaţie grea. Fiica ei avea o popularitate neobişnuită pentru o femeie nici tânără nici bogată, nici frumoasă şi nici măritată. Domnişoara Bates nu avea absolut nici o şansă de a-şi câştiga o poziţie în societate; nici măcar nu avea acea superioritate intelectuală care îi atrage pe cei din jur sau inspiră un respect amestecat cu teamă celor care ne urăsc.

Nu se putuse lăuda niciodată cu frumuseţea sau inteligenţa ei şi tinereţea îi trecuse pe neobservate, iar acum se dedica îngrijirii mamei ei bolnave şi strădaniei de a trăi cât se poate de cuviincios din micul venit pe care îl avea. Şi, totuşi, era o femeie fericită, al cărei nume nimeni nu-l pronunţa fără simpatie. Numai bunăvoinţa ei generală şi firea mulţumită puteau să înfăptuiască asemenea minuni. Iubea pe toată lumea, dorea fericirea tuturor, observa imediat meritele fiecăruia; se socotea fiinţa cea mai fericită pentru că avea o mamă atât de minunată şi atâţia vecini şi prieteni buni şi o casă din care nu lipsea nimic. Simplitatea şi voioşia firii sale, mulţumirea şi recunoştinţa făceau să fie iubită de toată lumea şi erau o mină de fericire pentru ea însăşi. Vorbea foarte mult, despre orice fleac, ceea ce îi plăcea tare de tot domnului Woodhouse, care era întotdeauna bucuros să flecărească şi să bârfească fără răutate.

Doamna Goddard era directoarea unei şcoli – nu a unui liceu sau institut sau ceva de acest fel, care este recomandat în fraze lungi şi pline de emfază prostească, pentru îmbinarea metodelor liberale cu educaţia morală pe baza unor principii şi sisteme noi, şi unde tinerele fete, în schimbul unei sume grase, îşi strică sănătatea şi se umplu de ifose. Era o şcoală în toată regula, cinstită, de modă veche, cu internat, unde se oferea o cantitate modestă de învăţătură contra unui preţ modest şi unde fetele pot fi trimise pentru a căpăta puţină distincţie şi cunoştinţe, fără să fie puse în primejdia de a se întoarce acasă geniale. Şcoala doamnei Goddard avea o reputaţie bine stabilită şi pe bună dreptate, pentru că se ştia că Highbury e un loc foarte sănătos; avea o casă mare, cu grădină, le dădea fetelor mâncare bună şi hrănitoare şi, vara, le lăsa să se joace afară cât pofteau şi iarna le pansa cu mâna ei degerăturile. Nu era, prin urmare, nici o minune că, în drumul spre biserică, era urmată de douăzeci de perechi de domnişoare. Era o femeie nu prea frumoasă, cu o fire de mamă; muncise mult în tinereţe, iar acum se simţea îndreptăţită să-şi ofere plăcerea unei vizite; şi pentru că datora mult domnului Woodhouse, se credea în mod special obligată ca, pentru el, să-şi lase salonaşul ei curat şi să vină, de câte ori avea ocazia, cu o broderie în mână, pentru a câştiga sau pierde câţiva bănuţi la cărţi, în jurul focului.

Acestea erau doamnele pe care Emma putea oricând conta şi ea, fericită să le invite de dragul tatălui ei, dar, în ceea ce o Privea, tovărăşia lor nu o putea consola deloc pentru pierderea doamnei Weston. Era încântată când tatăl ei se simţea bine şi că făcea aranjamente atât de bune, dar prozaismul celor trei femei o făcea să simtă cum o copleşeşte banalitatea de care se temea.

Într-o dimineaţă, pe când stătea şi aştepta să-şi încheie ziua în felul acesta monoton, i se aduse un bileţel,de la doamna God-dard, care îi cerea în termenii cei mai respectuoşi permisiunea de a o aduce şi pe domnişoara Smith: o cerere binevenită, pentru că domnişoara Smith era o tânără de şaptesprezece ani, pe care Emma o cunoştea din vedere şi pentru care avea oarecare interes, fiindcă era frumoasă. Aşa că drăgălaşa stăpână a conacului trimise ca răspuns o invitaţie plină de graţie şi scăpă astfel şi de spaima de a petrece o seară uricioasă.

Harriet Smith era fiica naturală a cuiva. Cineva o adusese, cu câţiva ani în urmă, la şcoala doamnei Goddard şi cineva o ajutase să treacă de la condiţia de internă la cea de chiriaşă. Cam asta se ştia despre ea. Nu părea să aibă prieteni în afară de cei pe care şi-i făcuse la Highbury şi tocmai se întorsese dintr-o vizită la ţară, la nişte domnişoare care îi fuseseră colege de şcoală.

Era o fată foarte drăguţă şi genul ei de frumuseţe îi plăcea Emmei în mod deosebit. Era scundă, plinuţă şi blondă, cu obrajii roşii şi ochii albaştri, păr de culoare deschisă, trăsături regulate şi în general o înfăţişare foarte atrăgătoare. Înainte ca vizita să fi luat sfârşit, Emma era încântată de purtarea ei şi foarte hotărâtă să se împrietenească cu ea. Nu o izbise nimic din cale afară de inteligent în conversaţia domnişoarei Smith, dar o găsea foarte simpatică – timidă, atât cât trebuie şi dornică să vorbească, fără a încerca să se impună, arătând cuvenitul respect şi recunoştinţă pentru că fusese primită la Hartfield. Era atât de sincer impresionată de eleganţa şi superioritatea casei de la Hartfield faţă de tot ceea ce văzuse ea până atunci, încât era limpede că are gust şi merită să fie încurajată. Trebuie să fie încurajată. Acei dulci ochi albaştri şi toate darurile ei naturale nu trebuie irosite în societatea proastă din Highbury. Cunoştinţele pe care şi le făcuse deja nu erau de talia ei. Prietenia celor de care abia se despărţise, deşi erau oameni cumsecade, nu putea decât s-o păgubească. Era vorba de cei din familia Martin, pe care Emma îi cunoştea, căci închiriaseră o fermă destul de mare a domnului Knightley şi locuiau în parohia Donwell. Ştia că sunt oameni de încredere şi că domnul Knightley îi laudă, dar sunt cu siguranţă grosolani şi lipsiţi de educaţie, şi intimitatea cu ei era cu totul nepotrivită pentru o fată căreia nu-i lipsea decât puţină învăţătură şi manieră pentru a fi desăvârşită. Ea va fi aceea care o va supraveghea, o va învăţa, o va despărţi de societatea de proastă calitate şi o va prezenta în lumea bună, ea îi va modela părerile şi purtarea. Va fi o ocupaţie interesantă, dovedind bunele ei intenţii, foarte potrivită cu situaţia ei, cu posibilităţile şi disponibilităţile ei.

Fu atât de ocupată să admire cei doi ochi albaştri, să vorbească şi să asculte, să-şi facă toate aceste planuri în momentele de tăcere, încât seara trecu neobişnuit de repede, şi gustările, care se serveau de regulă la sfârşitul unei asemenea vizite şi la pregătirea cărora veghease la timpul potrivit, fură servite înainte ca ea să-şi fi dat seama cât e de târziu. Cu o vioiciune care depăşea solicitudinea ei obişnuită, deşi nu se poate spune că Emma ar fi fost vreodată indiferentă la bunul mers al lucrurilor, cu acea bunăvoinţă a celor încântaţi de propriile lor idei, făcu onorurile mesei, servi pe toată lumea şi recomandă chifteluţele de pui şi stridiile cu sos, cu mare insistenţă, aşa cum se cerea pentru nişte oaspeţi excesiv de politicoşi, gata să nu mănânce nimic şi să plece devreme.

În asemenea ocazii, în sufletul domnului Woodhouse se dădea o luptă grea. Îi plăcea să se pună masa, pentru că aşa era moda pe vremea tinereţii lui, dar fiind convins că gustările la ore târzii nu sunt sănătoase, era cuprins de păreri de rău, când vedea că s-au adus; şi în timp ce, din ospitalitate, ar fi dorit ca musafirii să se înfrupte din toate, din grijă pentru sănătatea lor, se întrista amarnic la gândul că ei mănâncă. O farfurie cu fiertură subţire de ovăz putea să recomande oricui. Cu toate astea, călcându-şi pe inimă, pe când doamnele făceau să dispară bunătăţile de pe masă, le spunea:

— Doamnă Bates, îţi propun să încerci un ou fiert. Un ou fiert moale nu strică la sănătate. Serie ştie să fiarbă ouăle ca nimeni altul. N-aş sfătui pe nimeni să mănânce ouă fierte de altcineva – nu vă fie teamă, sunt foarte mici – un ouşor acolo n-o să vă facă rău. Emma, dă-i domnişoarei Bates o bucăţică de tartă, o bucăţică mică. Noi avem numai tarte cu mere, nu trebuie să vă temeţi de fructe prost conservate. Nu vă sfătuiesc să mâncaţi cremă de ouă. Doamnă Goddard, ce-aţi zice de o jumătate de păhărel de vin. O jumătate de păhărel şi restul apă. Nu cred să vă facă rău.

Emma îl lăsa pe tatăl ei să vorbească, dar avea grijă să ofere musafirilor cantităţi mai mari; şi în seara asta îi făcu deosebită plăcere faptul că, la plecare, păreau cu toţii mulţumiţi.

Mulţumirea pe care o simţea domnişoara Smith era pe măsura dorinţelor ei. Domnişoara Woodhouse era o persoană atât de importantă în Highbury, încât perspectiva de a face cunoştinţă cu ea îi dăduse fiori de spaimă şi plăcere; dar tânăra fată, umilă Şi recunoscătoare, plecă foarte mulţumită, încântată de amabilitatea cu care se purtase domnişoara Woodhouse toată seara şi de faptul ca la plecare chiar dăduse mâna cu ea!