Capitolul LV

EMMA AVEA ÎNCĂ, DIN CÂND ÎN CÂND, UN sentiment de grijă pentru Harriet, o îndoială de o clipă asupra posibilităţii ca ea să se fi vindecat într-adevăr de pasiunea ei pentru domnul Knightley şi ca să fie într-adevăr în stare să accepte un alt bărbat, de bună voie şi nesilită de nimeni; dar nu avu mult de suferit de pe urma acestei incertitudini. După câteva zile sosiră cei de la Londra şi, de îndată ce avu ocazia să stea de vorbă o oră încheiată, între patru ochi, cu Harriet, deveni perfect încredinţată că, oricât ar fi părut de ciudat, Robert Martin îl înlocuia definitiv pe domnul Knightley şi era acum idealul ei de fericire.

Harriet era puţin cam amărâtă, arăta cam zăpăcită la început, dar de îndată ce admise că fusese pretenţioasă şi prostuţă şi se amăgise singură înainte, durerea şi zăpăceala se risipiră odată cu aceste cuvinte şi o despovărară de grija trecutului, dând frâu liber entuziasmului pentru prezent şi viitor; pentru că, în ce priveşte consimţământul prietenei sale, Emma îi risipise de la început orice teamă de acest fel, întâmpinând-o cu cele mai sincere felicitări. Harriet era extrem de fericită să dea toate amănuntele despre seara petrecută la Astley şi masa de a doua zi şi întârzie cu multă încântare asupra lor. Dar ce puteau explica asemenea amănunte? De fapt, Emma putea acum să recunoască deschis; Harriet îl plăcuse întotdeauna pe Robert Martin, şi faptul că el continua s-o iubească se dovedise irezistibil. Dacă nu era asta, Emma altă explicaţie nu găsea.

Evenimentul, totuşi, era cât se poate de îmbucurător, şi în fiecare zi găsea noi motive să gândească aşa. Se află cine erau părinţii Harrietei. Se dovedi că era fiica unui negustor, destul de bogat ca să-şi permită s-o întreţină aşa cum fusese întreţinută şi destul de decent pentru a fi rămas mereu în umbră. Acesta era sângele nobil pe care Emma fusese oricând gata să-l garanteze mai înainte. Probabil că era nepătat, ca sângele oricărui gentleman; dar ce înrudire pregătea ea pentru domnul Knightley, sau pentru familia Churchill sau chiar pentru domnul Elton! Pata ilegitimităţii, nespălată de blazon sau avere, ar fi fost într-adevăr o pată.

Tatăl nu ridică nici o obiecţie, tânărul fu tratat cu bunăvoinţă; Totul era exact aşa cum trebuie, şi când Emma îl cunoscu pe Robert Martin, care fu acum prezentat la Hartfield, recunoscu întru totul că avea bun simţ şi valora exact atât cât se cuvenea pentru prietena ei. N-avea nici o îndoială că Harriet va fi fericită cu orice bărbat bun din fire, dar cu el, în căminul pe care i-l oferea, va putea spera la mai mult, la siguranţă, stabilitate şi prosperitate. Va fi în mijlocul celor care o iubeau şi care aveau mai multă judecată decât ea, va fi destul de retrasă ca să fie în siguranţă, şi destul de ocupată ca să fie mereu veselă. Nu va fi niciodată dusă în ispită şi nici lăsată pradă ei. Va fi respectabilă şi fericită, şi Emma admise că e cea mai norocoasă fiinţă de pe lume, pentru că a reuşit să trezească o dragoste atât de puternică şi perseverentă într-un bărbat, sau, daca nu era cea mai norocoasă, era a doua după Emma însăşi.

Harriet, care era foarte ocupată cu familia Martin, venea din ce în ce mai rar la Hartfield, dar ăsta nu era un motiv de regret. Intimitatea dintre ea şi Emma va trebui să scadă, prietenia lor să fie aşezată pe bazele mai liniştite ale bunei-cuviinţe şi, din fericire, ceea ce se cuvenea şi trebuia să fie începuse deja în mod treptat şi firesc.

Înainte de sfârşitul lui septembrie, Emma o însoţi pe Harriet la biserică şi o văzu încredinţându-şi mâna lui Robert Martin, cu o bucurie atât de completă, încât nici măcar amintirile despre domnul Elton, care stătea în faţa lor, nu o puteau întina. Poate că într-adevăr, în acel moment, nu vedea în domnul Elton decât preotul a cărui binecuvântare în faţa altarului va cădea şi asupra ei. Robert Martin şi Harriet Smith, al treilea dintre cuplurile de logodnici, erau primii căsătoriţi.

Jane Fairfax plecase din Highbury şi se bucura din nou de căldura căminului familiei Campbell. Cei doi domni Churchill se aflau de asemenea în oraş şi aşteptau numai luna noiembrie.

Luna octombrie fusese fixată de Emma şi de domnul Knightley, cu toată îndrăzneala de care erau în stare. Hotărâseră că nunta lor va avea loc în timp ce John şi Isabella se aflau încă la Hartfield, pentru a le permite o absenţă de două săptămâni, pe care să le petreacă la mare, aşa cum plănuiseră. John şi Isabella şi toţi prietenii erau de aceeaşi părere, dar domnul Woodhouse – cum puteau să-l facă pe domnul Woodhouse să consimtă? El care vorbea despre căsătoria lor ca despre ceva foarte îndepărtat!

Când prima dată i se spuse, fu atât de nenorocit încât crezuse că nu mai e nici o speranţă. Dar, a doua aluzie fu mai puţin dureroasă, începu să creadă că trebuie, că nu-i putea împiedica – un pas foarte promiţător spre resemnare. Totuşi, nu era fericit. Ba chiar era atât de nenorocit încât pe fiica lui o părăsi curajul. Nu putea suporta să-l vadă suferind, să ştie că se crede neglijat şi deşi judecata ei căzuse de acord cu convingerea celor doi domni Knightley că de îndată ce evenimentul se va fi petrecut nenorocirea lui se va sfârşi, şovăia, nu putea să treacă la acţiune.

În această stare de încordare, le veni în ajutor nu vreo sclipire instantanee a minţii domnului Woodhouse, sau vreo uimitoare schimbare în sistemul său nervos, ci acţiunea aceluiaşi sistem în sens invers. Coteţul doamnei Weston fu prădat într-o noapte de toţi curcanii – evident vreun hoţ dibaci. Suferiseră şi alte coteţe din împrejurimi. Furtul de păsări era pentru domnul Woodhouse egal cu spargerea caselor şi dacă n-ar fi fost sigur de protecţia ginerelui său, ar fi fost mereu nenorocit şi speriat în tot restul nopţilor sale. Forţa, hotărârea şi prezenţa de spirit a fraţilor Knightley îl făceau să se simtă în siguranţă. Dar domnul John Knightley trebuia să fie din nou la Londra în prima săptămână a lunii noiembrie.

Rezultatul acestei amărăciuni fu că având un consimţământ atât de pornit din inimă, cum nu se aştepta, fiica sa fu în stare să fixeze ziua nunţii şi domnul Elton era chemat ca, la o lună după căsătoria domnului şi doamnei Robert Martin, să unească mâinile domnului Knightley şi domnişoarei Woodhouse.

Nunta fu ca şi alte nunţi unde oamenii nu au chef să facă paradă şi lux, şi doamna Elton, din amănuntele pe care le căpătă de la soţul ei, găsi că fusese foarte sărăcăcioasă şi total inferioară nunţii ei „Foarte puţin şaten, foarte puţine voaluri de dantelă, să le plângi de milă, nu alta! Selina ar fi rămas cu gura căscată, dacă ar fi auzit.”

Dar, în ciuda acestor lipsuri, dorinţele, speranţele, încrederea, prezicerile celor câţiva prieteni care erau de faţă la ceremonie, erau pe deplin confirmate de fericirea acestei uniri.

SFÂRŞIT