Capitolul LIV

Timpul trecea. Mai erau numai câteva zile şi trebuiau să sosească cei de la Londra. Era o schimbare îngrijorătoare şi Emma se gândea într-o dimineaţă la câte supărări şi agitaţie o să-i aducă. Atunci intră domnul Knightley şi gândurile supărătoare fură lăsate la o parte. După ce trăncăniră câtva timp de plăcere, el tăcu, apoi, cu un ton mai grav, începu:

— Trebuie să-ţi spun ceva, Emma. Am o veste pentru tine.

— Bună sau rea? zise ea repede, uitându-se drept în ochii lui.

— Nu ştiu cum s-o numesc!

— Ah, bună, sunt sigură! Se vede pe faţa dumitale. Încerci să nu zâmbeşti.

— Mi-e teamă, zise el, căutând să pară serios, mi-e foarte teamă, dragă Emma, că tu n-o să zâmbeşti când ai să auzi.

— Zău, dar de ce aşa? Nu pot să-mi închipui că ceva care îţi face plăcere şi te amuză pe dumneata poate să nu-mi facă plăcere şi să nu mă amuze pe mine.

— Există un punct, răspunse el, sper că numai unul, asupra căruia avem păreri diferite. Se opri un moment, zâmbind din nou, cu ochii aţintiţi spre ea.

— Nu-ţi trece nimic prin minte? Nu-ţi aminteşti? Harriet „ Smith!

Obrajii i se îmbujorară la auzul numelui şi i se făcu deodată foarte teamă de ceva, nu ştia de ce.

— Ţi-a scris cumva şi ţie azi-dimineaţă? strigă el. Probabil că da, ştii tot.

— Nu, n-am primit nimic, nu ştiu nimic. Te rog, spune-mi!

— Văd că eşti pregătită pentru ce e mai rău. Şi e foarte rău, într-adevăr. Harriet Smith se mărită cu Robert Martin.

Emma tresări, ceea ce arăta că nu era pregătită, şi ochii ei priveau dilataţi, parcă spunând: „Nu, e imposibil”, dar buzele îi erau înţepenite.

— Chiar aşa, continuă domnul Knightley. Am aflat de la Robert Martin însuşi. A plecat de la mine de nici jumătate de oră.

Ea se uita în continuare la el cu cea mai grăitoare uimire zugrăvită pe faţă.

— Văd că nu-ţi place deloc, Emma, aşa cum bănuiam. Tare mult aş vrea să avem aceeaşi părere. Dar, cu timpul, ne vom pune de acord. Timpul, fii sigură, va face ca unul din noi să înceapă să gândească altfel şi, până una alta, nici nu e nevoie să dezbatem atâta subiectul ăsta!

— Nu e asta, nu-i deloc asta, răspunse ea străduindu-se să fie cât mai de înţeles. Nu înseamnă că un eveniment ca ăsta m-ar face, acum, nefericită, dar nu-mi vine să cred. Pare imposibil. Doar nu vrei să spui că Harriet Smith l-a acceptat pe Robert Martin! Nu vrei să spui că i-a cerut din nou mâna! Vrei să spui că are numai intenţia.

— Vreau să spun că a făcut-o, răspunse domnul Knightley, zâmbitor, dar pe un ton hotărât, şi a fost acceptat.

— Doamne, Dumnezeule, strigă ea, şi? Apoi, pretextând că se uită la coşuleţul ei de lucru, pentru a-şi ascunde faţa, să nu lase să se vadă încântarea şi amuzamentul, care, era sigură, i se puteau citi în ochi, adăugă:

— Ei, acum spune-mi tot. Fă-mă să înţeleg! Cum, unde, când? Vreau să ştiu tot. Niciodată n-am fost mai surprinsă, dar nu sunt supărată, te asigur! Cum, cum a fost posibil?

— E o istorie foarte simplă. Acum câteva zile s-a dus el la oraş cu nişte treburi şi l-am rugat să-mi ducă şi mie nişte hârtii pe care voiam să i le trimit lui John. I-a transmis hârtiile lui John la birou şi a fost invitat să meargă cu toată familia la Astley, în aceeaşi seară. Voiau să-i ducă pe băieţii cei mari la Astley. Mergeau fratele şi sora noastră, Henry şi John şi domnişoara Smith. Prietenul meu Robert n-a putut rezista. Au trecut şi l-au luat cu trăsura, toţi erau foarte bine dispuşi, şi fratele meu l-a invitat la masă a doua zi, el a venit şi în cursul vizitei (din câte am înţeles) a găsit o ocazie să-i vorbească Harrietei şi n-a vorbit degeaba. Acceptând, l-a făcut fericit aşa cum merită să fie. A venit cu diligenta de ieri şi a trecut pe la mine azi-dimineaţă, imediat după micul dejun, ca să-mi spună ce-a făcut, mai întâi cu problemele mele, apoi cu ale sale. Asta-i tot ce pot să-ţi spun, despre cum, unde, când. Prietena ta Harriet o să-ţi spună probabil o poveste mult mai lungă când o vei vedea. Îţi va da cele mai mici detalii, pe care numai vorbele unei femei le pot face interesante. Noi bărbaţii spunem numai lucrurile principale. Totuşi, trebuie să spun că inima lui Robert Martin părea că se revarsă şi mi-a spus, fără ca asta să aibă vreo importanţă, că atunci când au fost la Astley, fratele meu a condus-o pe doamna John Knightley şi pe John cel mic, iar el i-a urmat cu domnişoara Smith şi Henry şi că la un moment dat era aşa de mare aglomeraţie că domnişoarei Smith aproape că i s-a făcut rău.

Se opri. Emma nu îndrăznea să răspundă imediat. Dacă vorbea, şi-ar fi trădat prea marea fericire. Trebuia să aştepte un moment, altfel o să creadă că e nebună. Liniştea ei îl tulbură şi după ce se uită la ea câteva minute, adăugă:

— Emma, dragostea mea, ziceai că evenimentul nu te mai supără acum. Dar mi-e teamă că te doare mai mult decât te aşteptai. El are o situaţie destul de proastă, dar trebuie să te gândeşti că pentru prietena ta e mai mult decât satisfăcătoare. Şi sunt sigur că vei avea o părere din ce în ce mai bună despre el când îl vei cunoaşte mai bine. Bunul lui simţ şi principiile lui sănătoase or să-ţi facă plăcere. În ce priveşte omul, prietena ta e în mâinile cele mai bune. Iar cât priveşte poziţia lui socială, i-aş schimba-o dacă aş putea, ceea ce înseamnă mult, te asigur, Emma. Râzi de mine, cu William Larkins, dar Robert Martin merită la fel de bine asta.

El voia ca ea să-şi ridice privirile şi să zâmbească, şi cum ea reuşise să-şi stăpânească pornirea de a zâmbi mult prea larg, izbuti să zâmbească veselă şi răspunse:

— N-ai de ce să te osteneşti să mă convingi. Cred că Harriet se descurcă extrem de bine. Rudele ei sunt poate inferioare rudelor lui; în ce priveşte respectabilitatea caracterului, fără îndoială că sunt. Am tăcut din cauza surprizei, foarte mare surpriză! Nici nu-ţi dai seama cum m-a găsit vestea asta, total nepregătită, pentru că aveam toate motivele să cred că, în ultima vreme, era cât se poate de înverşunată împotriva lui, mult mai rău decât înainte.

— Ar trebui s-o cunoşti mai bine pe prietena ta, răspunse domnul Knightley, dar eu aş spune că e o fată cu fire blândă şi inimă slabă care nu va fi niciodată prea înverşunată împotriva unui tânăr care îi spune că o iubeşte.

Emma nu-şi putu opri râsul şi răspunse:

— Pe cuvântul meu, cred că o cunoşti la fel de bine ca şi mine. Dar, domnule Knightley, eşti sigur că l-a acceptat definitiv şi pentru totdeauna? Puteam să presupun că o va face cu timpul. Dar, chiar a făcut-o? Nu l-a înţeles cumva greşit? Aţi mai vorbit şi despre alte lucruri, despre afaceri, târguri de vite, semănăturile cele noi, nu cumva, vorbind despre subiecte atât de diferite, l-aâ înţeles greşit? Poate nu era sigur de mâna Harrietei, ci de dimensiunile vreunui bou formidabil!

Contrastul între aspectul domnului Knightley şi al lui Robert Martin era în această clipă atât de puternic pentru Emma şi îşi amintea atât de clar de tot ce se petrecuse cu Harriet în ultima vreme, era atât de proaspăt încă timbrul acelor cuvinte spuse atât de apăsat: „Nu, sper că acum n-o să mai fiu aşa de proastă să ţin la domnul Martin”, încât aştepta unele amănunte care să-i arate că bucuria domnului Knightley era prematură. Altfel nu se putea.

— Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva? strigă domnul Knightley. Îndrăzneşti să crezi că sunt aşa de gogoman să nu-mi dau seama despre ce îmi vorbeşte cineva? Ce-ai merita pentru asta?

— Ah, eu merit totdeauna tratamentul cel mai bun, pentru că altul nu suport şi deci trebuie să-mi dai un răspuns direct şi cinstit. Eşti sigur că ştii precis în ce termeni se află Harriet cu Robert Martin acum?

— Sunt foarte sigur, răspunse el, vorbind foarte răspicat, mi-a spus că ea l-a acceptat şi n-a fost nimic neclar, nimic îndoielnic în cuvintele pe care le-a folosit, şi cred că pot să-ţi dau şi o dovadă. Mi-a cerut părerea în privinţa a ce se cuvine să facă. Nu ştie pe altcineva în afară de doamna Goddard de la care să ceară informaţii cu privire la rudele sau prietenii ei. Puteam eu să-i sugerez ceva mai bun decât să se ducă la doamna Goddard? L-am asigurat că nu. Apoi a spus că va căuta s-o vadă chiar în cursul zilei de azi.

— Sunt perfect satisfăcută, răspunse Emma, cu cele mai strălucitoare zâmbete, şi le doresc din toată inima fericire.

— Te-ai schimbat simţitor de când am vorbit ultima oară despre subiectul ăsta.

— Sper. Pentru că atunci eram proastă.

— Şi eu m-am schimbat, pentru că acum sunt gata să recunosc în faţa ta toate calităţile Harrietei. Mi-am dat osteneala, de dragul tău şi al lui Robert Martin (despre care am fost întotdeauna convins că e foarte îndrăgostit de ea), să o cunosc mai bine, am vorbit de multe ori cu ea. Probabil că ai observat asta. Câteodată chiar, mi se părea că mă suspectezi de a apăra cauza lui Robert Martin, ceea ce nu era adevărat, dar din câte am observat sunt convins că e o fată simpatică, neafectată, ştie exact ceea ce trebuie, are nişte principii foarte sănătoase şi îşi va găsi fericirea în dragostea şi căldura unui cămin. Pentru multe din aceste lucruri, cred că ţie trebuie să-ţi mulţumească.

— Mie! strigă Emma, clătinând din cap. Biata Harriet!

Se opri totuşi şi se supuse liniştită la ceva mai multe laude decât merita.

Conversaţia lor luă sfârşit nu mult după aceea, când intră tatăl ei. Emmei nu-i părea rău. Ar fi vrut să fie singură. Mintea ei era atât de agitată şi uimită încât îi era imposibil să stea liniştită. Ar fi vrut să cânte, să danseze, să strige. Şi, până când nu-şi va fi vorbit ei însăşi, nu va fi râs şi meditat în singurătatea nu putea să facă nimic normal.

Tatăl ei venise să-i anunţe că James s-a dus să înhame caii pentru vizita, acum zilnică, la Randalls, şi ea găsi imediat o scuză să dispară.

Se pot uşor imagina bucuria, recunoştinţa, încântarea ei. Unica supărare care-i întuneca fericirea fiind astfel risipită, singurul risc rămânea acum să nu fie mult prea fericită. Ce putea să-şi mai dorească? Nimic, decât să-l merite mai mult pe cel ale cărui intenţii şi judecată erau mai presus de ale ei. Nimic n-o putea învăţa mai bine să fie modestă şi circumspectă în viitor decât lecţia trecutei ei nebunii.

Era serioasă, chiar foarte serioasă în recunoştinţa şi hotărârile ei şi, totuşi, nu putea să-şi oprească un hohot de râs în mijlocul tuturor acestor gânduri. Trebuia să râdă de o asemenea încheiere, un asemenea sfârşit al cruntei dezamăgiri de acum cinci săptămâni – ce suflet, ce Harriet!

Acum îi va face plăcere s-o vadă, totul va fi o plăcere; va fi o mare plăcere să-l cunoască pe Robert Martin. Întâiul dintre motivele ei de fericire cele mai însemnate şi mai sincere era gândul că în curând nu va mai fi nevoie să ascundă nimic domnului Knightley. Misterul, echivocurile, ascunzişurile, pe care le ura într-atâta se vor sfârşi curând. Abia aştepta să-i acorde acum încrederea deplină şi perfectă pe care, cu firea ei, era gata s-o accepte ca pe o datorie.

În cea mai veselă şi fericită dispoziţie, porni împreună cu tatăl ei, fără a-l asculta tot timpul, dar aprobând mereu ce spunea el şi făcându-se că nu observă minunata lui convingere că e nevoit să meargă la Randalls în fiecare zi pentru a nu o dezamăgi pe doamna Weston.

Sosiră. Doamna Weston era singură în salon. Dar de-abia apucară să schimbe două vorbe despre copil, şi domnul Woodhouse primise mulţumiri pentru vizita pe care o făcea, căci asta era plăcerea lui, când zăriră printre jaluzele două siluete trecând pe lângă fereastra.

— E Frank cu domnişoara Fairfax. Tocmai voiam să vă spun ce surpriză minunată am avut să-l vedem venind azi-dimineaţă. Stă până mâine şi a convins-o şi pe domnişoara Fairfax să-şi petreacă o zi la noi. Sper că încoace vin.

Peste o jumătate de minut erau în cameră. Emma fu extrem de încântată să-l vadă. Dar din partea fiecăruia mai exista puţină încurcătură, unele amintiri stânjenitoare. Se salutară bucuroşi şi zâmbitori, dar, având câte ceva pe conştiinţă, se arătară cam tăcuţi la început. Se aşezară din nou, cu toţii. Trecură câteva minute într-o asemenea tăcere încât Emma începu să se îndoiască de dorinţa ei, acum împlinită, pe care o simţea de atâta vreme, de a-l revedea pe Frank Churchill, de a-l revedea alături de Jane. Nu ştia dacă îi va produce plăcerea pe care o aştepta. Totuşi, când sosi şi domnul Weston şi aduseră fetiţa, găsiră imediat subiectul care să-i însufleţească pe toţi, şi Frank Churchill găsi curajul şi ocazia să se apropie de ea şi să-i spună:

— Trebuie să-ţi mulţumesc, domnişoară Woodhouse, pentru un foarte amabil mesaj de iertare pe care mi l-ai trimis în una din scrisorile doamnei Weston. Sper că timpul nu ţi-a schimbat dorinţa de a ierta. Sper că nu-ţi retragi cuvintele de atunci.

— Nu, deloc, strigă Emma, foarte fericită că se făcuse începutul, deloc, deloc. Îmi pare extrem de bine să te văd şi să-ţi strâng mâna şi să-ţi fac bucuria asta şi personal.

El îi mulţumi din toată inima şi pentru câtva timp continuă să vorbească foarte grav despre recunoştinţa şi fericirea lui.

— Nu-i aşa că arată bine, zise el, întorcându-şi ochii spre Jane, mai bine ca niciodată? Vezi ce mult o răsfaţă tata şi doamna „Weston?

Dar se înveseli din nou, şi cu ochi râzători, după ce pomeni despre familia Campbell, care urma să se întoarcă, pronunţă numele domnului Dixon. Emma se înroşi şi îi interzise să-l mai pomenească în faţa ei.

— Nu mă pot gândi la asta fără să-mi fie grozav de ruşine.

— Ruşinea, răspunse el, e de partea mea, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dar, e posibil să nu fi bănuit nimic? Vreau să spun, în ultima vreme. La început, ştiu că n-aveai nici o bănuială.

— N-am avut niciuna, cât de mică, te asigur.

— Asta-i uluitor. O dată, eram cât pe-aci să… Aş vrea să-ţi fi spus. Ar fi fost mai bine. Cu toate astea, am făcut totul pe dos, foarte pe dos, şi asta nu mi-a servit la nimic. Ar fi fost mai bine să-mi calc legământul şi să-ţi mărturisesc tot.

— Acum, n-are rost să mai regreţi!

— Am unele speranţe, reluă el, că unchiul meu se va lăsa convins să facă o vizită la Randalls. Vrea să o cunoască. Când se întoarce familia Campbell, ne vom întâlni cu toţii la Londra şi vom rămâne acolo, cred, până când o vom putea lua cu noi, în nord. Dar acum sunt atât de departe de ea. Nu-i aşa că e greu, domnişoară Woodhouse? Până azi-dimineaţă nu ne-am văzut deloc de când ne-am împăcat. Nu ţi-e milă de mine?

Emma fu atât de generoasă în a-şi exprima mila, încât, cuprins deodată de veselie, el strigă:

— Ah, apropo, apoi, coborându-şi vocea şi devenind grav pentru o clipă, sper că domnul Knightley e bine!

Se opri, ea se înroşi şi râse.

— Ştiu că ai văzut scrisoarea mea şi cred că-ţi aduci aminte ce ţi-am dorit. Lasă-mă să te felicit şi eu! Te asigur că am primit vestea cu cel mai mare interes şi caldă mulţumire. E un om pe care nici nu îndrăznesc să-l laud.

Emma era încântată şi ar fi vrut ca el să continue în acelaşi chip. Dar mintea lui se întoarse la preocupările proprii, la Jane a lui şi următoarele lui cuvinte fură:

— Ai mai văzut vreodată o astfel de piele? Ce netedă şi ce delicată e, şi, totuşi, nu e, de fapt, blondă! Nu poţi să spui că e blondă. E un ten cât se poate de deosebit, şi cu genele şi părul negru! Foarte distinsă faţă! O adevărată doamnă! Are exact atâta culoare cât ii trebuie ca să fie frumoasă.

— Eu i-am admirat totdeauna tenul, zise Emma răutăcios, dar mi-aduc aminte că, într-o vreme, îi căutai cusur că e prea palidă.! Prima dată când am vorbit despre asta. Chiar ai uitat?

— A, nu! Ce măgar am fost! Cum am putut să-ndrăznesc! Dar râdea cu atâta poftă, amintindu-şi asta, încât Emma nu putu să nu zică:

— Bănuiesc că în ciuda necazurilor dumitale din vremea aceea te distrai foarte bine, ducându-ne pe toţi de nas. Sunt sigură de asta. Şi mai sunt sigură că asta te consola oarecum.

— A, nu, nu, nu! Cum poţi să mă bănuieşti de aşa ceva. Eram cel mai nenorocit dintre nenorociţi!

— Nu atât de nenorocit încât să-ţi pierzi simţul umorului. Sunt sigură că era o sursă de mare amuzament pentru dumneata să simţi că ne înşeli pe toţi. Poate că eu sunt cel mai mult înclinată spre o asemenea bănuială, pentru că, să-ţi spun drept, cred că şi eu m-aş fi distrat dacă aş fi fost în aceeaşi situaţie. Am impresia că noi doi semănăm puţin.

El se înclină.

— Dacă nu semănăm la fire, adăugă imediat, privind cu înţeles, cel puţin destinele noastre seamănă. Destinul care ne-a ajutat să ne unim cu două fiinţe care ne sunt atât de mult superioare.

— Adevărat, adevărat, zise el cu căldură. Nu, pentru dumneata nu e adevărat, dar pentru mine, da. Ea e un adevărat înger. Uite-te la ea! Nu are nişte mişcări de înger? Uite cum îşi întoarce gâtul! Uite-te cu ce ochi îl priveşte pe tata. Ştiu c-o să te bucuri să afli (înclinându-şi capul şi spunând serios, în şoaptă) că unchiul meu vrea să-i dăruiască toate bijuteriile mătuşii. Vor fi remontate. Am hotărât să-i comand şi un ornament pentru cap. Nu-i aşa că va fi frumos, în părul ei negru?

— Foarte frumos, într-adevăr, răspunse Emma şi vorbi cu atâta blândeţe încât îl făcu să izbucnească de recunoştinţă:

— Ce încântat sunt că te văd din nou! Şi arăţi atât de bine! N-aş da întâlnirea asta pentru nimic în lume! Aş fi trecut cu siguranţă pe la Hartfield dacă nu veneai dumneata aici.

Ceilalţi vorbeau despre copil şi doamna Weston povestea cum îi fusese puţin teamă cu o seară înainte, pentru că fetiţa nu prea se simţea bine. Acum găsea că se speriase prosteşte, dar era cât pe-aci să trimită după domnul Perry. Poate că ar trebui să-i fie ruşine, dar şi domnul Weston fusese la fel de neliniştit ca şi ea. Copilul îşi revenise totuşi, în zece minute. Asta era povestea ei şi îl interesa în mod special pe domnul Woodhouse, care o lăudă foarte mult că s-a gândit să-l cheme pe domnul Perry şi regreta numai că nu şi-a dus gândul până la capăt. „Trebuie totdeauna să trimită după Perry, dacă nu se simte bine copilul, oricât de vagi ar fi semnele. Asta nu înseamnă că se sperie prea des sau că trimite prea des după domnul Perry. Era păcat, poate, că nu venise seara trecută, pentru că, deşi copilul părea să se simtă bine acum – chiar foarte bine —, ar fi fost şi mai bine să-l fi văzut Perry.” Frank Churchill auzi numele:

— Perry! spuse el către Emma, încercând în acelaşi timp să prindă privirile Janei Fairfax. Prietenul meu, domnul Perry! Ce spune despre domnul Perry? A fost pe-aici de dimineaţă? Şi cum mai călătoreşte acum? Şi-a aranjat trăsura?

Emma îşi aduse repede aminte şi îl înţelese, şi când începu să râdă împreună cu el, era evident, după cum privea, că şi Jane îl auzise, deşi încerca să pară surdă.

— Ce vis nemaipomenit! strigă el. Nu pot să-mi amintesc fără să mă apuce râsul. Ne aude, ne aude, domnişoară Woodhouse. Se vede pe faţa ei, în zâmbetul ei, în încercarea zadarnică de a se încrunta. Uită-te la ea! Nu ţi se pare că în clipa asta îşi aminteşte perfect pasajul din scrisoarea prin care îmi dădea această informaţie? Că se gândeşte la oribila mea gafă, nu poate fi atentă la nimic altceva deşi se preface că-i ascultă pe ceilalţi.

Jane fu nevoită să zâmbească de-a binelea pentru o clipă şi zâmbetul îi rămase pe faţă când se întoarse către el şi zise cu o voce complice, joasă, dar hotărâtă:

— Cum de poţi să suporţi asemenea amintiri, asta mă uimeşte. E adevărat că ţi-ar putea produce câteodată neplăcere, dar pari de-a binelea încântat de ele.

El avea foarte multe de zis ca răspuns şi era foarte plin de haz, dar Emma era de partea Janei şi când plecă de la Randalls şi, în mod firesc, făcu o comparaţie între cei doi bărbaţi, îşi dădu seama că deşi îi făcuse mare plăcere să-l întâlnească pe Frank Churchill şi îl considera realmente un prieten, nu fusese niciodată mai conştientă de marea superioritate a caracterului domnului Knightley. Fericirea din această foarte fericită zi era întregită de reafirmarea valorii lui în urma acestei comparaţii.