Capitolul LXI.

Fericită a fost, pentru sentimentele sale materne, ziua în care doamna Bennet a scăpat de cele două fiice ale sale – cele mai merituoase. Nu e greu de ghicit cu ce mândrie plină de încântare o vizita ea, mai apoi, pe doamna Bingley şi vorbea despre doamna Darcy.

De dragul familiei sale, aş dori să pot spune că împlinirea dorinţei ei celei mai fierbinţi – aceea de a-şi vedea la casele lor trei dintre fiice – a avut un efect atât de fericit, încât a făcut din dânsa o femeie cu judecată, binevoitoare, bine informată pentru tot restul vieţii sale; deşi pentru soţul său, care poate n-ar fi gustat o fericire conjugală de o formă atât de neobişnuită, era un noroc că dânsa continua să fie, ocazional, nervoasă şi, invariabil, proastă. Domnului Bennet îi lipsea extraordinar cea de a doua fiică; dragostea pentru ea îl gonea de acasă, mai des decât orice altceva. Adora să se ducă la Pemberley, mai ales când era cel mai puţin aşteptat.

Domnul Bingley şi Jane rămaseră la Netherfield numai un an. O vecinătate atât de apropiată de mama şi rudele lor de la Meryton nu era de dorit nici măcar pentru firea lui îngăduitoare sau pentru inima ei afectuoasă. Dorinţa atât de scumpă a surorilor lui a fost astfel satisfăcută; Bingley a cumpărat o proprietate într-un ţinut vecin cu Derbyshire; iar Jane şi Elizabeth, în completarea celorlalte izvoare de fericire, se aflau la treizeci de mile una de alta.

Kitty, spre realul ei profit, îşi petrecea majoritatea timplui cu cele două surori mai mari. Într-o societate atât de superioară celei pe care o cunoscuse în general, progresele ei erau apreciabile. Nu avea o fire atât de nestăpânită ca a Lydiei; şi, scoasă de sub influenţa exemplului acesteia, ea deveni, datorită atenţiei şi îndrumărilor potrivite, mai puţin iritabilă, mai puţin ignorantă şi mai puţin insipidă. Era, desigur, ţinută cu grijă departe de compania dăunătoare a Lydiei; şi, deşi doamna Wickham o poftea adesea să vină să stea cu dânsa, promiţându-i baluri şi tineri domni, tatăl ei nu consimţea niciodată s-o lase să se ducă.

Mary, singura dintre fete care rămăsese acasă, era inevitabil împiedicată să-şi continue instruirea din cauză că doamna Bennet nu suporta să stea singură. Mary era obligată să vină mai mult în contact cu lumea, dar putea încă, după fiecare vizită din timpul dimineţii, să facă consideraţiuni morale; şi cum nu se mai simţea umilită de comparaţii între frumuseţea surorilor sale şi a ei, domnul Bennet bănuia că se supunea schimbării cu destulă plăcere. Cât despre Wickham şi Lydia, caracterele lor nu suferiră schimbări radicale în urma căsătoriilor surorilor ei. El suporta filosofic convingerea că Elizabeth cunoştea acum, desigur, tot ceea ce îi rămăsese mai înainte necunoscut din ingratitudinea şi falsitatea lui şi, în pofida acestui fapt, nu pierduse de tot speranţa că Darcy s-ar putea totuşi lăsa convins să-i asigure o situaţie. Scrisoarea de felicitări pe care Elizabeth o primise la nuntă, de la Lydia, o lămurise că, dacă nu chiar el, cel puţin soţia lui nutrea o astfel de speranţă. Scrisoarea era scrisă cu acest scop:

Scumpa mea Lizzy, Îţi doresc numai bucurii. Dacă-l iubeşti pe domnul Darcy pe jumătate cât îl iubesc eu pe dragul meu Wickham, trebuie să fii foarte fericită. Este o mare mângâiere să te ştim atât de bogată; şi când nu vei avea altceva de făcut, sper că ai să te gândeşti la noi. Sunt convinsă că lui Wickham i-ar plăcea enorm o slujba la palat; şi nu cred că am avea destui bani pentru a o scoate la capăt fără un oarecare ajutor. Orice post de aproximativ trei-patru sute pe an ar merge: totuşi nu-i vorbi domnului Darcy despre asta dacă preferi să n-o faci.

A ta etc. etc.

Cum s-a întâmplat ca Elizabeth să prefere să n-o facă, a încercat în răspunsul ei să pună capăt oricăror rugăminţi şi speranţe de acest fel. Le trimitea totuşi adeseori ajutoarele pe care şi le putea îngădui, făcând, ceea ce s-ar putea numi, economii în cheltuielile ei personale. Pentru dânsa fusese totdeauna evident că un venit ca al lor, în mâna a doi oameni cu dorinţe atât de extravagante şi fără grijă pentru viitor, trebuia să fie cu totul insuficient pentru a se întreţine; şi ori de câte ori schimbau garnizoana, Jane sau ea erau sigure că vor fi solicitate să-i ajute cu ceva ca să-şi achite datoriile. Felul lor de trai, chiar şi atunci când încheierea păcii i-a silit să se instaleze într-un cămin al lor, era extrem de nestabil. Se mutau din loc în loc în căutarea unei locuinţe mai ieftine şi cheltuiau tot timpul mai mult decât ar fi trebuit. Afecţiunea lui Wickham pentru Lydia scăzu repede până la indiferenţă; a ei dură niţel mai mult şi, la ciuda tinereţii şi apucăturilor sale, îşi păstră toate pretenţiile la importanţa pe care i-o dăduse căsătoria.

Deşi pe Wickham, Darcy nu-l putea primi la Pemberley, totuşi, de dragul Elizabethei, l-a ajutat mai departe în carieră. Lydia venea din când în când acolo, când soţul ei era plecat să se amuze la Londra sau Bath; iar la familia Bingley rămâneau amândoi deseori atât de îndelung, încât îl exasperau şi pe Bingley care, cu toată buna lui dispoziţie, mergea atât de departe, încât spunea c-o să le sugereze să-şi facă bagajele.

Domnişoara Bingley era profund jignită de căsătoria lui Darcy; dar cum credea că e cuminte să-şi păstreze dreptul de a-i vizita la Pemberley, trecu peste orice resentiment, fu cu Georgiana mai drăgăstoasă decât oricând şi cu Darcy tot atât de atentă ca şi până atunci; iar pe Elizabeth o răsplăti cu toate restanţele ei de politeţe.

Căminul Georgianei era acum la Pemberley; şi dragostea dintre soră şi cumnată era exact ceea ce nădăjduise Darcy. Ele s-au ataşat una de alta exact aşa cum speraseră.

Georgiana avea despre Elizabeth părerea cea mai bună cu putinţă; deşi, la început, privea cu o mirare ce se apropia de panică felul ei deschis, vioi de a vorbi cu fratele său. Pe el, care îi inspirase totdeauna un respect ce aproape depăşea afecţiunea, îl vedea acum obiect de glumă, pe faţă. Mintea i se îmbogăţea de cunoştinţe neîntâlnite încă până atunci. Datorită sfaturilor Elizabethei, începu să înţeleagă că o femeie poate să-şi ia faţă de soţul ei libertăţi pe care un frate nu le va îngădui totdeauna unei surori cu zece ani mai mică decât dânsul.

Lady Catherine a fost cum nu se poate mai indignată de căsătoria nepotului el; şi cum dânsa dădu frâu liber la întreaga şi înnăscuta francheţe a firii sale, răspunsul la scrisoarea ce îi anunţa acest lucru îl scrise într-un un timp, orice legătură fu întreruptă între ei. Dar, în cele din urmă, la insistenţele Elizabethei, Darcy se lăsă convins să-i treacă cu vederea jignirile şi să caute o reconciliere; şi, după încă puţină rezistenţă din partea mătuşii sale, resentimentul ei cedă, fie în faţa dragostei ce-o avea pentru dânsul, fie a curiozităţii de a vedea cum se purta soţia lui; aşa că binevoi să vină în vizită la Pemberley, în ciuda pângăririi suferite de parcul de acolo, nu numai datorită prezenţei unei astfel de stăpâne, ci şi prin vizitele unchiului şi mătuşii ei de la oraş.

Cu familia Gardiner, rămaseră întotdeauna în termenii cei mai intimi. Darcy, ca şi soţia lui, îi iubea cu adevărat; şi erau mereu însufleţiţi de cea mai fierbinte recunoştinţă pentru aceia care, aducând-o pe Elizabeth la Derbyshire, fuseseră mijlocul prin care ei se uniseră.

SFÂRŞIT