Capitolul LX.

Elizabeth, căreia îi revenise repede buna dispoziţie, dorea ca domnul Darcy să-i spună motivele pentru care se îndrăgostise de ea.

— Cum aţi început? îl întrebă. Pot să înţeleg că, începutul odată făcut, aţi mers ca fermecat înainte; dar ce v-a putut stârni, la început?

— Nu pot să stabilesc ora, sau locul, sau privirea, sau cuvintele care au pus temelia. Este prea mult de atunci. Eram în miezul lucrului înainte de a şti că mă pornisem.

— La început aţi fost ostil frumuseţii mele; cât despre maniere, purtarea mea faţă de dumneavoastră a fost întotdeauna la marginea nepoliteţii şi nu v-am vorbit niciodată fără să nu doresc mai degrabă să vă rănesc. Fiţi sincer acum; m-aţi plăcut pentru impertinenţa mea.

— Pentru vioiciunea minţii dumneavoastră.

— Aţi putea foarte bine să-i spuneţi de-a dreptul impertinenţă; a fost doar un pic mai puţin decât atât. În realitate eraţi sătul de politeţe, deferenţă, de atenţii inoportune. Eraţi dezgustat de femeile care vorbeau şi priveau şi cugetau mereu numai pentru a fi aprobate de dumneavoastră. V-am stârnit şi interesat pentru că eram atât de deosebită de ele. Dacă nu aţi fi fost într-adevăr bun, m-aţi fi urât din cauza aceasta; dar, în ciuda ostenelii ce vă dădeaţi ca să nu se vadă, sentimentele dumneavoastră au fost totdeauna nobile şi drepte, şi în adâncul inimii îi dispreţuiaţi total pe aceia care, cu atâta asiduitate, vă adulau. Iată! V-am scutit de oboseala de a-mi spune motivele; şi, într-adevăr, dacă ţinem seama de toate, încep să cred că este perfect logic. La drept vorbind, nu ştiaţi nimic bun despre mine, dar nimeni nu se gândeşte la asta când se îndrăgosteşte.

— N-a fost nimic bun în purtarea dumneavoastră afectuoasă faţă de Jane, când era bolnavă la Netherfield?

— Draga de Jane! Cine ar fi putut să nu facă ceea ce am făcut eu pentru ea? Dar, în orice caz, faceţi o virtute din asta. Bunele mele însuşiri sunt sub protecţia dumneavoastră şi trebuie să le exageraţi cât mai mult cu putinţă; mie, în schimb, îmi revine sarcina să găsesc prilejuri pentru a vă necăji şi a mă certa cu dumneavoastră cât mai des posibil; şi voi începe imediat întrebându-vă ce v-a făcut atât de îndărătnic în a merge drept la ţintă, în ultimul timp. Ce v-a făcut atât de timid faţă de mine când ne-aţi făcut prima vizită şi apoi când aţi luat masa aici? De ce aţi avut aerul, mai ales când aţi venit să ne faceţi vizita, că nici nu vă pasă de mine?

— Pentru că eraţi gravă şi tăcută şi nu m-aţi încurajat deloc.

— Dar mă simţeam stânjenită.

— Şi eu la fel.

— Mi-aţi fi putut vorbi mai mult, când aţi venit la masă.

— Un om care ar fi simţit mai puţin ar fi putut.

— Ce nenorocire că aveţi un răspuns înţelept de dat şi că eu sunt atât de înţeleaptă încât să-l accept! Mă întreb cât ar mai fi mers aşa dacă am fi lăsat totul pe seama dumneavoastră. Mă întreb când aţi fi vorbit, dacă nu v-aş fi întrebat eu. Hotărârea mea de a vă mulţumi pentru bunătatea pe care aţi avut-o faţă de Lydia a avut desigur mare efect – prea mare, mă tem; căci ce se întâmplă cu morala, dacă fericirea noastră izvorăşte din călcarea unei promisiuni? Fiindcă nu eram încuviinţată să ating acest subiect. Asta nu se face niciodată.

— Nu trebuie să fiţi mâhnită. Morala este perfect satisfăcută. Încercările de nejustificat făcute de Lady Catherine pentru a ne despărţi au fost factorii care mi-au înlăturat toate îndoielile. Nu datorez fericirea mea de azi nerăbdării dumneavoastră de a vă exprima recunoştinţa. Nu aveam de gând să aştept să faceţi primul pas. Ceea ce-mi spusese mătuşa mea îmi dăduse speranţe şi eram hotărât să aflu îndată totul.

— Lady Catherine a fost de un infinit folos; ceea ce ar trebui s-o fericească, deoarece adoră să fie de folos. Dar spuneţi-mi de ce aţi venit la Netherfield? Numai ca să călăriţi până la Longbourn şi să vă simţiţi stânjenit? Ori aveaţi intenţii mai serioase?

— Scopul meu real era să vă văd şi să încerc să-mi dau seama dacă mai era vreo speranţă să vă fac cândva să mă iubiţi. Scopul mărturisit sau ceea ce-mi mărturiseam mie însumi era să constat dacă sora dumneavoastră mai ţinea încă la Bingley şi, în caz afirmativ, să-i fac prietenului meu destăinuirea pe care i-am şi făcut-o.

— Veţi avea vreodată curajul s-o încunoştinţaţi pe Lady Catherine de ceea ce o aşteaptă?

— Se pare că ceea ce-mi lipseşte este timpul, mai curând decât curajul, Elizabeth. Dar lucrul acesta trebuie înfăptuit; şi dacă-mi dai o foaie de hârtie, va fi executat pe loc.

— Şi, dacă n-aş avea şi eu de scris o scrisoare, aş putea sta lângă dumneata pentru a-ţi admira rândurile drepte, precum a făcut-o cândva o altă domnişoară. Dar am şi eu o mătuşă pe care am cam neglijat-o.

Elizabeth nu răspunsese încă la lunga scrisoare a doamnei Gardiner, fiindu-i neplăcut să-i dezvăluie în ce măsură supraestimase dânsa intimitatea dintre domnul Darcy şi ea; acum însă, având de comunicat ceva ce ştia că-i va bucura nespus, se simţea aproape ruşinată, dându-şi seama că unchiul şi mătuşa ei pierduseră deja trei zile de fericire, şi le scrise imediat precum urmează:

Ţi-aş fi mulţumit mai de mult, scumpă mătuşă, aşa cum ar fi trebuit să fac, pentru lunga, amabila şi satisfăcătoarea înşiruire a amănuntelor; dar, ca să spun adevărul, am fost prea supărată pentru a scrie. Presupuneai mai mult decât era în realitate. Acum însă, presupune cât doreşti; dă frâu liber fanteziei, lasă-ţi închipuirea să zboare cum îi va permite această temă şi, afară de cazul că mă crezi deja măritată, nu poţi greşi cu mult. Trebuie să-mi scrii din nou, foarte curând, şi să-l lauzi cu mult mai mult decât în ultima scrisoare. Îţi mulţumesc iar şi din suflet că nu ne-am dus la Lacuri. Cum de-am putut să fiu atât de proastă, încât s-o fi dorit? Ideea dumitale cu poneii este încântătoare. Vom înconjura parcul, în fiecare zi. Sunt fiinţa cea mai fericită din lume. Poate că au mai spus-o şi alţii înaintea mea, dar nimeni cu atâta temei! Sunt mai fericită chiar decât Jane; ea surâde numai; eu râd. Domnul Darcy vă trimite toată dragostea ce-i mai rămâne disponibilă de la mine. Trebuie să veniţi cu toţii la Pemberley, de Crăciun.

A dumitale etc. etc.

Scrisoarea domnului Darcy pentru Lady Catherine avea un stil diferit, dar şi mai diferită încă decât aceste două scrisori a fost aceea trimisă de domnul Bennet domnului Collins, ca răspuns la ultima lui misivă.

Scumpe domn, Trebuie să vă deranjez încă o dată pentru felicitări. Elizabeth va fi în curând soţia domnului Darcy. Consolaţi-o pe Lady Catherine cum veţi putea mai bine. Dar dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş rămâne de partea nepotului. Are mai mult de oferit.

Al dumneavoastră sincer etc. etc.

Felicitările trimise de domnişoara Bingley fratelui său pentru apropiata lui căsătorie au fost cât se poate de afectuoase şi de nesincere. Cu acest prilej dânsa i-a scris chiar şi Janei, pentru a-şi exprima încântarea şi pentru a-i reînnoi toate mărturisirile de afecţiune de mai înainte. Jane nu s-a lăsat înşelată, dar a fost impresionată; şi, deşi nu avea nici cea mai mică încredere în ea, nu s-a putut împiedica să nu-i trimită un răspuns mult mai amabil decât ştia că merită.

Bucuria domnişoarei Darcy, când primi o veste similară, a fost tot atât de sinceră ca şi a fratelui său, când o trimise. Patru pagini de hârtie au fost neîndestulătoare pentru a-i cuprinde toată bucuria, ca şi dorinţa expresă de a fi iubită de cumnata ei.

Înainte să sosească vreun răspuns de la domnul Collins sau felicitări pentru Elizabeth din partea soţiei acestuia, familia de la Longbourn află că domnul şi doamna Collins sosiseră la Lucas Lodge. Motivul acestei grabnice călătorii deveni curând cunoscut. Lady Catherine fusese atât de furioasă de conţinutul scrisorii nepotului său, încât Charlotte, sincer bucuroasă de această căsătorie, dorise să plece de acolo până ce furtuna va fi trecut. Venirea prietenei sale într-o astfel de clipă era pentru Elizabeth o adevărată plăcere, deşi, în cursul întâlnirilor dintre ei, era silită să o considere scump plătită, văzându-l pe domnul Darcy expus la toată politeţea ostentativă şi solemnă a soţului Charlottei. El o suporta totuşi cu un admirabil calm. Şi îl asculta cu un aer foarte decent chiar şi pe Sir William Lucas, când acesta îl complimenta, spunându-i că duce cu sine giuvaerul cel mai de preţ din ţinut şi când îşi exprima speranţa că se vor întâmi adesea la palatul St. James. Dacă ridica din umeri, nu o făcea înainte ca Sir William să se fi îndepărtat.

Vulgaritatea doamnei Philips era o altă încercare şi poate şi mai mare pentru răbdarea lui şi, deşi doamna Philips, ca şi sora ei, era prea plină de respect pentru a i se adresa lui Darcy cu familiaritarea pe care o încuraja voioşia lui Bingley, totuşi, ori de câte ori deschidea gura, era fără excepţie vulgară. Şi, deşi deferenţa pe care o avea pentru el o făcea mai tăcută, nu era deloc cu putinţă s-o facă mai distinsă. Elizabeth se străduia din răsputeri să-l ocrotească de atenţiile asidue ale tuturor, fiind mereu dornică să-l păstreze pentru ea şi pentru acei membri ai familiei cu care putea sta de vorbă fără să se simtă umilită; dacă simţămintele dezagreabile provocate de aceste împrejurări răpeau perioadei de logodnă multe dintre bucuriile ei fireşti, Elizabeth îşi punea mari speranţe în viitor; şi aştepta cu încântare vremea când vor fi părăsit societatea atât de puţin plăcută amândurora, pentru tot confortul şi eleganţa cercului lor familial de la Pemberley.