Capitolul XIII

— Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soţiei sale, a doua zi de dimineaţă, la micul dejun, că ai comandat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aştept un adaos la grupul nostru familial.

— La cine te gândeşti, dragul meu? Sunt sigură că nu ştiu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întâmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas şi sper că mesele mele sunt destul de bune pentru dânsa. Nu cred să aibă multe prânzuri de astea acasă la ea.

— Persoana despre care vorbesc este un domn şi un străin.

Ochii doamnei Bennet scânteiară.

— Un domn şi un străin! E domnul Bingley, sunt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-ţi scape o vorbă despre asta, şireată ce eşti! Ei bine, sunt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! Nu s-a găsit o bucăţică de peşte, astăzi. Lydia, sufleţelul meu, sună te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill.

— Nu este domnul Bingley, o întrerupse soţul său, este cineva pe care nu l-am văzut în viaţa mea.

Lucrul acesta stârni o uimire generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soţia şi cele cinci fiice ale sale, deodată.

După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicaţie:

— Acum aproape o lună, am primit această scrisoare şi, acum aproape două săptămâni, ara răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită multă atenţie. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, când i-o plăcea.

— Vai, dragul meu, strigă soţia, nu pot s-aud pomenindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moşia dumitale să fie lăsată moştenire altuia, şi nu propriilor noştri copii, şi te asigur că, în locul dumitale, aş fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.

Jane şi Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel de legat. Încercaseră adesea şi mai înainte, dar era un subiect ce o depăşea pe doamna Bennet, care continua să blesteme cruzimea testării unei moşii în defavoarea unei familii cu cinci fete şi în favoarea unuia de care nu-i păsa nimănui.

— Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vina de a moşteni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculţi scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniştească puţin.

— Nu! Sunt sigură că n-am să mă liniştesc şi cred că este o mare obrăznicie şi o mare ipocrizie din parte lui că ţi-a scris. Detest asemenea prieteni falşi. Ce-l împiedica oare să continue să se războiască mai departe cu noi, aşa cum a făcut şi tatăl său, înaintea lui?

— Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, aşa cum vei auzi chiar acum.

Hunsford lângă Westerham.

Kent.

Octombrie, 15

Scumpe domn, Neplăcerile existente între dumneavoastră şi al meu defunct prea stimat tată m-au nemulţumit foarte tare şi, de când am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însufleţit de dorinţa unei reconcilieri; m-au reţinut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dânsul a binevoit a fi în discordie, ar putea părea o lipsă de respect faţă de memoria domniei sale!

— Ei, ce spui, doamnă Bennet?

Acum însă m-am hotărât în privinţa aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paşte, am avut marele noroc de a fi distins cu protecţia înălţimii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei şi bunătăţii căreia am fost recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod neprecupeţit, să mă comport cu un respect plin de recunoştinţă faţă de senioria sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul şi ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez şi să instaurez binecuvântarea păcii în sânul tuturor familiilor din sfera mea de influenţă şi, pe aceste temeiuri, mă mândresc că prezenta mea ofertă de bună înţelegere este demnă de toată lauda şi că împrejurarea că sunt moştenitorul testamentar al proprietăţii Longbourn va fi trecută cu vederea de către domnia voastră şi că nu veţi fi ispitit să refuzaţi ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decât afectat de faptul că sunt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice şi vă solicit îngăduinţa de a-mi cere iertare pentru aceasta şi de a vă asigura de dorinţa mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai târziu. Dacă nu aveţi nici o opunere în a mă primi în casa domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta respectele mele, domniei-voastre şi familiei domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele patru, şi de a abuza de ospitalitatea domniei-voastre, până sâmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absenţe ocazionale în ziua de duminică, numai ca un alt preot să fie angajat pentru slujba din acea zi.

Cu respectuoase omagii pentru doamna şi fiicele domniei-voastre, rămân, scumpe domn, al domniei-voastre voitor-de-bine şi prieten.

William Collins

— La orele patru, deci, putem aştepta pe acest domn făcător de pace, spuse domnul Bennet în timp ce împăturea la loc scrisoarea. Pe cuvântul meu, pare să fie un tânăr foarte scrupulos şi amabil şi nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o cunoştinţă preţioasă, în special dacă Lady Catherine va fi atât de îngăduitoare şi-l va lăsa să mai vină pe la noi.

— E totuşi oarecare bun simţ în cele ce spune în privinţa fetelor şi, dacă este dispus să repare cumva prejudiciile create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic.

— Deşi, spuse Jane, este greu să ghiceşti în ce mod are de gând să facă îndreptările care crede că ni se cuvin, dorinţa asta îi face cinste.

Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru Lady Catherine şi de intenţia-i binevoitoare de a-şi boteza, cununa şi îngropa enoriaşii ori de câte ori va fi nevoie.

— Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-l pot închipui. Este ceva atât de pompos în stilul lui! Şi ce-o fi vrând să spună cu scuzele pentru faptul că e moştenitor testamentar? Nu-mi închipui c-ar face ceva, dacă i-ar fi posibil. S-ar putea să fie un om cu bun simţ, Sir?

— Nu, draga mea, nu cred. Mă aştept să-l găsesc tocmai contrariul. În scrisoarea lui este uri amestec de servilism şi laudă de sine, care promite multe. Sunt nerăbdător să-l cunosc.

— Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare să aibă cusururi. Ideea cu ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuşi că este bine exprimată.

Pentru Catherine şi Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes. Era mai mult ca imposibil ca vărul lor să apară într-o tunică stacojie şi, de săptămâni întregi, nu se mai puteau bucura de societatea unui bărbat dacă purta altă culoare. Cât despre mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei voinţă şi se pregătea să-l primească cu o linişte care a uimit pe soţul şi pe fiicele sale.

Domnul Collins sosi punctual până la secundă şi fu primit de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul Bennet vorbi într-adevăr foarte puţin; doamnele, însă, erau destul de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă nevoie de încurajare şi nici să fie înclinat spre tăcere. Era un tânăr înalt, greoi, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani. Avea un aer grav, impozant şi un fel de a fi ceremonios. De-abia se aşezase şi îi şi făcu doamnei Bennet complimente pentru fiicele sale atât de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumuseţea lor, dar că, în cazul de faţă, faima nu era la înălţimea adevărului şi, adăugă el, nu se îndoia că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri la nici un compliment, răspunse pe loc:

— Sunteţi foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, şi doresc din toată inima să fie aşa căci, altfel, vor rămâne tare nevoiaşe. Lucrurile sunt atât de ciudat aşezate.

— Faceţi aluzie, probabil, la moştenirea acestei proprietăţi.

— Oh, domnule, aşa e, într-adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o recunoaşteţi. Nu că vreau să vă fac vinovat pe dumneavoastră pentru că, ştiu, asemenea lucruri ţin de întâmplare în viaţă. Nu se poate şti ce se întâmplă cu moşiile, în lipsă de moştenitori legali, direcţi.

— Sunt foarte conştient, doamnă, de necazurile frumoaselor mele verişoare şi-aş putea spune multe în chestiunea asta, dacă nu m-aş teme să nu par îndrăzneţ şi pripit. Pot să le admir. Acum, nu am să spun mai mult, dar când ne vom cunoaşte mai bine, poate.

Domnul Collins fu întrerupt – erau poftiţi la masă. Şi fetele îşi zâmbiră una alteia; ele nu erau singurele ţinte ale admiraţiei domnului Collins. Salonul, sufrageria şi toată mobila fură examinate şi admirate; iar laudele lui pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca pe nişte viitoare posesiuni. Cina, la rândul ei, fu de asemenea mult lăudată şi musafirul rugă să i se spună căreia dintre frumoasele sale verişoare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna Bennet care-l asigură, oarecum scorţoasă, că erau foarte bine în stare să ţină o bucătăreasă bună şi că fiicele ei nu aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins îşi ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton mai moale, că nu se simţea deloc jignită; dar el continuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas.