Capitolul XII.

Ca urmare a înţelegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineaţă Elizabeth scrise mamei lor, rugând-o să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. Însă doamna Bennet, care socotise că fetele vor rămâne la Netherfield până marţea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămână întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Elizabeth – care era nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură înainte de marţi şi adăugă într-un post-scriptum că, dacă domnul Bingley şi sora lui insistau să le mai reţină, ea se putea foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărâtă să nu mai rămână acolo şi nici nu se prea aştepta la asemenea insistenţe; din contră, temându-se că şederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lângă Jane ca să-l roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; hotărâră deci să vorbească în cursul dimineţii despre intenţia lor de a pleca de la Netherfield şi să ceară şi trăsura.

Hotărârea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstraţii de regret şi insistară destul pentru a o convinge pe Jane să rămână până a doua zi; plecarea fu deci amânată pentru ziua următoare. Domnişoarei Bingley îi părea rău că propusese această amânare, căci gelozia şi antipatia ei pentru una dintre surori depăşeau cu mult afecţiunea pentru cealaltă.

Stăpânul casei află, cu sinceră mâhnire, că plecau atât de curând şi încercă, în repetate rânduri, s-o convingă pe domnişoara Bennet că nu era un lucru cuminte din partea ei, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci când simţea că are dreptate.

Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Elizabeth stătuse destul la Netherfield. Îl atrăgea mai mult decât dorea, iar domnişoara Bingley era nepoliticoasă cu ea şi mai sâcâitoare decât de obicei cu el. Darcy luă hotărârea înţeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu-i scape vreun gest de admiraţie, nimic care ar putea trezi în Elizabeth speranţa de a însemna ceva pentru fericirea lui, conştient că, dacă în mintea ei şi-a putut face loc un asemenea gând, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forţa de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în hotărârea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sâmbătă şi, deşi la un moment dat rămaseră singuri o jumătate de oră, el îşi văzu conştiincios de lectură şi nu-i aruncă nici măcar o privire.

Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărţirea atât de plăcută aproape pentru toţi. Amabilitatea domnişoarei Bingley faţă de Elizabeth, ca şi afecţiunea ei pentru Jane crescuseră, spre sfârşit, foarte simţitor şi, când s-au despărţit, după ce o asigură pe aceasta din urmă de plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la Longbourn, fie la Netherfield, şi după ce o îmbrăţişă cu toată căldura, dădu chiar mâna cu cea dintâi. Elizabeth îşi luă rămas bun de la toţi, în cea mai perfectă stare de spirit.

Acasă, nu fură întâmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors, spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc şi că era sigură că Jane răcise iarăşi. Tatăl lor însă, deşi foarte laconic în exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; le simţise mult lipsa. Conversaţiile de seară, când se strângeau cu toţii, pierduseră mult din vioiciune, şi aproape că nu-şi mai aveau rostul dacă lipseau Jane şi Elizabeth.

Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adâncită în studiul armoniei şi contrapunctului şi al naturii omeneşti, şi-au trebuit să admire noi extrase şi să asculte noi remarci de etică răsuflată. Catherine şi Lydia aveau de dat veşti de altă natură. Multe se mai întâmplaseră şi multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; câţiva dintre ofiţeri cinaseră, în ultimele zile, la unchiul lor; un soldat fusese bătut cu biciul; şi se zvonise că domnul colonel Forster era pe cale să se însoare.