Capitolul XV.

Domnul Collins nu era un om cu bun-simţ şi deficienţele sale naturale fuseseră prea puţin ajutate de educaţie sau societate, căci cea mai mare parte a vieţii şi-o petrecuse sub îndrumarea unui tată incult şi avar; şi deşi urmase o facultate, trecuse numai prin ea, fără să-şi fi făcut acolo un fel de relaţii folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl său pusese, de la început, pecetea unui mare servilism în felul lui de a fi; dar acum acesta era simţitor contrabalansat de o îngâmfare de om prost, de viaţa retrasă pe care o ducea şi de ceea ce resimţea ca urmare a unei timpurii şi neaşteptate prosperităţi. O întâmplare fericită îl scoase în calea Lady-ei Catherine de Bourgh, tocmai când parohia Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru rangul ei, veneraţia faţă de ea ca protectoare, amestecate cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al bisericii, şi situaţia de paroh făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, îngâmfare şi umilinţă.

Acum, că avea o casă bună şi un venit foarte frumos, îşi propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă şi se gândea să aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau atât de frumoase şi binecrescute cum le mergea vestea. Acesta era planul lui de îndreptare – de reparare – a faptului că moştenea proprietatea tatălui lor; şi-l socotea un plan admirabil, foarte potrivit şi foarte avantajos, foarte nobil şi dezinteresat din partea lui.

Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încântător al domnişoarei Jane Bennet îi confirmă punctul de vedere şi îi întări convingerile foarte stricte cu privire la drepturile ei de întâietate; pentru prima seară, ea fu deci aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un tête-à-tête de un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea micului dejun, în timpul unei conversaţii care începu cu casa parohială şi, fireşte, alunecă spre mărturisirea nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpână pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre zâmbete foarte binevoitoare şi încurajări totale, o rezervă, tocmai în privinţa Janei, asupra căreia se fixase el. Cât despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă… nu putea da un răspuns precis… dar nu avea cunoştinţă de vreo propunere; fiica sa cea mare… trebuia să menţioneze acest lucru… simţea că e datoare să-i dea a înţelege că… urma probabil, să se logodească foarte curând.

Domnul Collins nu trebui decât să-şi mute gândul de la Jane la Elizabeth, ceea ce şi făcu imediat, în timp ce doamna Bennet aţâţa focul în cămin; prima după Jane ca vârstă şi frumuseţe urma, desigur, la rând.

Doamna Bennet, încântată de aluzia lui, spera să poată avea curând două fete măritate; iar omul de care ieri nu putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima şi graţiile sale.

Intenţia Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară de Mary, consimţiră să meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le însoţească, aceasta la cererea domnului Bennet care abia aştepta să scape de el şi să-şi aibă biblioteca numai pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, şi acolo, răsfoind de formă unul dintre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecţie, continua în realitate să-i vorbească aproape fără încetare de casa şi grădina de la Hunsford. Asemenea procedee îl scoteau pe domnul Bennet din sărite. În biblioteca lui, fusese totdeauna sigur de răgaz şi linişte; şi deşi se aştepta – aşa cum îi spunea Elizabeth – să dea de nerozie şi înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se obişnuise să fie la adăpost de ele. Politeţea lui deci fusese extrem de promptă când îl invitase pe domnul Collins să-i însoţească fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine decât lectura, fu extrem de bucuros să închidă tomul acela gros şi să plece.

Cu nimicuri bombastice din partea lui şi cu aprobări politicoase din partea verişoarelor sale, le trecu timpul până ce intrară în Meryton. Ajunşi acolo însă, el nu mai fu în stare să reţină atenţia celor mai tinere dintre fete. Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofiţerilor şi, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo muselină – absolut o noutate – în vreo vitrină, nimic nu le putea interesa.

Dar atenţia tuturor fetelor fu în curând atrasă de un tânăr pe care nu-l mai văzuseră până atunci; avea o înfăţişare foarte distinsă şi se plimba împreună cu un ofiţer de partea cealaltă a drumului. Ofiţerul era chiar acel domn Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze şi care se înclină când îi văzu trecând. Toţi fură izbiţi de înfăţişarea străinului şi se întrebară cine putea fi; şi Kitty şi Lydia, hotărâte să afle acest lucru, traversară strada, urmate de ceilalţi, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum şi, din fericire, ajunseră pe trotuarul opus tocmai când cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră şi ei în acelaşi punct. Domnul Denny li se adresă imediat, cerându-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la Londra şi despre care era bucuros să le spună că acceptase o însărcinare în unitatea lor. Asta era tocmai ce trebuia pentru că tânărului nu-i lipsea decât uniforma pentru a fi cu adevărat fermecător. Înfăţişarea îl favoriza foarte mult: frumuseţea lui era fără cusur – avea un chip încântător, o siluetă perfectă şi un fel plăcut de a se prezenta. După ce făcură cunoştinţă, el dovedi o fericită uşurinţă în conversaţie – o uşurinţă în acelaşi timp foarte corectă şi total lipsită de pretenţii; întregul grup se întreţinea încă în mod foarte agreabil când le atrase atenţia un tropot de cai. Darcy şi Bingley veneau călare. Remarcând doamnele din grup, cei doi domni se îndreptară imediat către ele şi urmară politeţile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor, iar domnişoara Jane Bennet subiectul principal. Era, spuse dânsul, în drum către Longbourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Domnul Darcy confirmă cu o plecăciune şi lua tocmai hotărârea de a nu-şi fixa ochii asupra Elizabethei, când privirile îi fură atrase de străin, iar Elizabeth, care, din întâmplare văzuse expresia de pe chipul amândurora, în timp ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întâlniri. Ambii se schimbaseră la faţă: unul pălise, celălalt roşise. Domnul Wickham, după o ezitare, îşi ridică puţin pălăria – salut la care domnul Darcy abia consimţi să-i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era imposibil să-ţi închipui; era imposibil să nu vrei să afli.

O clipă mai târziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley îşi luă rămas bun şi împreună cu prietenul său călări mai departe.

Domnul Denny şi domnul Wickham conduseră tinerele domnişoare până la uşa casei domnului Philips, apoi se înclinară de plecare, în pofida stăruinţelor domnişoarei Lydia de a-i pofti înăuntru şi chiar în pofida doamnei Philips care, dând de perete fereastra salonului, susţinea zgomotos invitaţia nepoatei sale.

Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-şi vadă nepoatele, iar cele două mai mari erau – după recenta lor absenţă – deosebit de binevenite; îşi exprima tocmai, cu zel, surpriza pentru neaşteptata lor întoarcere acasă – despre care n-ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întâmplat să-l întâlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită doctorii la Netherfield, pentru că domnişoarele Bennet plecaseră – când fu obligată să-şi îndrepte amabilităţile către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. Îl primi cu toată politeţea de care era capabilă, politeţe pe care el i-o întoarse cu vârf şi îndesat, scuzându-se pentru faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în prealabil, împrejurare de care se simţea măgulit totuşi, ea fiind justificată de înrudirea lui cu tinerele domnişoare care-l prezentaseră atenţiei domniei-sale. Doamna Philips se sperie de atâta exces de bună-creştere, dar admiraţia ei faţă de acest necunoscut fu curmată de exclamaţiile şi întrebările despre celălalt, în privinţa căruia totuşi nu putu spune nepoatelor decât ceea ce ele ştiau deja – anume că domnul Denny venise cu el de la Londra şi urma să primească decretul de locotenent în regimentul… Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el se plimba în sus şi-n jos pe stradă; şi dacă ar fi apărut domnul Wickham, Kitty şi Lydia şi-ar fi continuat cu siguranţă ocupaţia; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară doar de câţiva ofiţeri care în comparaţie cu noul venit, deveniseră nişte tineri dezagreabili şi stupizi. Unii dintre aceştia erau aşteptaţi a doua zi la masă la familia Philips şi mătuşa promise fetelor să-l hotărască pe soţul ei să-i facă domnului Wickham o vizită şi să-l invite şi pe el, dacă ar veni şi rudele de la Longbourn în cursul serii.

Toţi fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o veselă şi zgomotoasă partidă de „loterie”, cum le plăcea lor, după care vor lua o uşoară cină caldă. Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte îmbucurătoare şi se despărţiră într-o dispoziţie excelentă. Înainte de a ieşi din cameră, domnul Collins îşi repetă scuzele şi fu asigurat, cu o neobosită politeţe, că scuzele lui erau lipsite de temei.

În drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecându-se între cei doi domni; şi cu toate că Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu găsise nici sora ei, vreo explicaţie pentru purtarea lor.

Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimându-şi admiraţia pentru comportamentul şi politeţea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine şi de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atâta stil, deoarece dânsa nu numai că-l primise cu cea mai perfectă afabilitate, dar îl inclusese în mod special în invitaţia pentru seara următoare, deşi până atunci nici nu-l cunoscuse. Într-o oarecare măsură – presupunea el – invitaţia se datora rudeniei sale cu familia Bennet; totuşi nu mai văzuse atâta amabilitate, în tot cursul vieţii sale.