Capitolul XVI.

Cum nu se făcuse nici o obiecţie în legătură cu vizita proiectată de cei tineri la mătuşa lor şi cum se opusese o rezistenţă dârză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i lăsa pe domnul şi doamna Bennet singuri fie chiar şi o singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită cupeul îi transportă pe domnul Collins şi pe cele cinci verişoare la Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitaţia unchiului şi se afla acolo.

După ce auziră vestea şi luară toţi loc, domnul Collins avu răgazul să privească în jur şi să admire; şi fu atât de surprins de mărimea apartamentului şi de mobilier, încât declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în sufrageria mică de vară, comparaţie care, la început, nu produse mare satisfacţie. Dar când doamna Philips înţelese ce însemna Rosings şi cine îi era stăpân şi după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele Lady-ei Catherine şi află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simţi întreaga greutate a complimentului şi n-ar mai fi avut nimic de zis împotriva unei comparaţii, fie şi cu odaia menajerei.

Până ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins îşi petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i întreaga grandoare a Lady-ei Catherine şi a reşedinţei sale, făcând digresiuni ocazionale pentru lauda propriei şi umilei lui locuinţe şi a îmbunătăţirilor pe care i le aducea, şi găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a cărei părere în privinţa importanţei lui se contura văzând cu ochii şi care, ascultându-l, luă hotărârea de a raporta vecinilor totul şi cât mai repede cu putinţă. Fetelor însă, care se săturaseră să-l tot audă vorbind pe vărul lor şi n-aveau nimic altceva de făcut decât să dorească un pian şi să examineze banalele imitaţii de porţelan de pe cămin, aşteptarea li se păru tare lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; şi când domnul Wickham intră în salon, Elisabeth simţi că nu-l privise şi nu se gândise niciodată la dânsul cu o admiraţie pe care să n-o fi meritat în întregime; ofiţerii din regimentul… formau în general un grup de domni foarte onorabili şi cei mai străluciţi dintre ei erau prezenţi la petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atât de departe de ei toţi ca persoană, ţinută, înfăţişare şi umblet, pe cât erau ei de superiori unchiului Philips – cu obrazul lui lat – care, îmbuibat şi mirosind a vin de Porto, îi urma în cameră.

Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita femeie lângă care el luă, în sfârşit, loc; şi felul plăcut cum începu imediat conversaţia, deşi numai despre faptul că noaptea era umedă şi că probabil vor avea o toamnă ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obişnuit, mai plicticos şi mai banal putea deveni interesant în gura unui vorbitor priceput.

Cu rivali ca domnul Wickham şi domnii ofiţeri, domnul Collins părea să se fi scufundat în nefiinţă. El nu însemna desigur nimic în ochii tinerelor domnişoare; totuşi, din când în când, mai găsea la doamna Philips o ureche binevoitoare şi datorită atenţiei acesteia fu servit din belşug cu prăjiturele şi cafea.

Când s-au alcătuit mesele pentru cărţi avu, la rândul lui, prilejul s-o îndatoreze, aşezându-se la o partidă de whist.

— Cunosc prea puţin acest joc, îi spuse, dar sunt fericit, să mă perfecţionez, deoarece în situaţia mea… Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru consimţământul lui de a juca, dar nu avu răbdare să-i asculte motivele.

Domnul Wickham nu juca whist şi se aşeză între Elizabeth şi Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă era şi o mare amatoare de loterie fu, în curând, prea prinsă de joc, pariind şi exclamând prea pătimaş când se strigau premiile, pentru a mai putea da vreo atenţie cuiva. Domnul Wickham însă, acordând jocului numai atenţia obişnuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să-l asculte, deşi nu spera să i se spună ceea ce dorea îndeosebi – povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici măcar nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. Totuşi curiozitatea îi fu pe neaşteptate potolită. Domnul Wickham atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce distanţă de Meryton se află Netherfield şi, după ce primi răspunsul, întrebă, şovăind, de câtă vreme se afla domnul Darcy acolo.

— Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Şi, cum nu dorea să lase să-i scape acest subiect, adăugă: După câte înţeleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshire.

— Da, răspunse Wickham, moşia lui de acolo este o proprietate seniorială, zece mii net per annum. N-aţi fi găsit pe nimeni mai indicat decât mine pentru a vă da informaţii în chestiunea asta căci, din prima mea copilărie, am fost legat de familia sa într-un fel foarte special.

Elizabeth nu-şi putu stăpâni uimirea.

— Aveţi tot dreptul să păreţi uimită de afirmaţia mea, domnişoară Bennet, dacă aţi remarcat – cum poate aţi şi făcut – marea răceală a întâlnirii noastre de ieri. Îl cunoaşteţi bine pe domnul Darcy?

— Atât cât să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu patimă. Am petrecut patru zile în aceeaşi casă cu el şi-l consider un om foarte dezagreabil.

— Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am dreptul să-mi spun părerea. Nu am această calitate. Îl cunosc prea mult şi prea bine pentru a fi un judecător drept. Mie mi-e imposibil să rămân nepărtinitor. Cred însă că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în general, uimire şi poate că nu v-aţi exprima atât de tare nicăieri în alt loc. Aici sunteţi în mijlocul familiei dumneavoastră.

— Pe cuvântul meu, nu spun aici mai mult decât aş spune în oricare altă casă din vecinătate, exceptând Netherfield. În Herdfordshire nimeni nu-l simpatizează. Toţi sunt dezgustaţi de mândria lui. Nu veţi găsi pe nimeni care să vorbească mai bine despre el.

— Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu este preţuit mai mult decât merită; dar cu el, cred, asta nu se întâmplă des. Lumea este orbită de averea, de greutatea lui, sau speriată de acrele lui superioare, impunătoare, şi-l vede doar aşa cum îi place lui să fie văzut.

— Eu l-aş lua drept un om cu o fire urâcioasă, chiar şi din puţinul pe care-l ştiu despre el.

Wickham clătină numai din cap.

— Mă întreb, spuse el când avu iar prilejul să vorbească, dacă are de gând să rămână mai mult timp aici.

— Nu ştiu deloc, dar cât am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că planurile dumneavoastră în legătură cu regimentul nu vor suferi modificări din cauza prezenţei lui în regiune.

— Oh, nu. Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el doreşte să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să plece. Nu suntem în relaţii de prietenie şi-mi este totdeauna neplăcut să-l întâlnesc; dar nu am nici un motiv să-l evit, afară doar de motivul pe care l-aş putea spune în faţa lumii întregi – am sentimentul unei mari nedreptăţi şi durerosul regret că Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domnişoară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii cei mai buni care au existat vreodată şi prietenul cel mai adevărat pe care l-am avut; şi nu mă pot afla în prezenţa acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adâncul sufletului de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui faţă de mine a fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aş putea ierta tot şi toate mai curând decât faptul că a înşelat speranţele şi a terfelit memoria tatălui său.

Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant şi era numai urechi, dar delicateţea temei o împiedica să pună vreo întrebare.

Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general – Meryton, împrejurimile, societatea locală – părând foarte mulţumit de cale văzute până atunci şi insistând mai ales asupra ultimei teme cu o amabilă şi firească galanterie.

— Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun îndemn de a intra în regimentul… Ştiam că este o unitate cât se poate de onorabilă şi plăcută, iar prietenul meu Denny m-a ispitit şi mai mult relatându-mi despre cartierul lor general actual şi despre cunoştinţele alese şi marea solicitudine de care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sunt un om dezamăgit şi nu suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat şi să am în jur oameni. Nu am fost sortit unei vieţi de militar, dar nu am avut încotro din cauza împrejurărilor. Biserica trebuia să fie rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji şi până acum ar fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte importante, dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit.

— Într-adevăr?!

— Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament recomandarea pentru cea mai bună parohie care va deveni vacantă. El era naşul meu şi ţinea nespus de mult la mine. Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bunătatea sa. Voia să mă asigure cu largheţe şi era încredinţat că o şi făcuse, dar, când parohia a devenit vacantă, a fost dată altcuiva.

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Elizabeth. Cum de s-a putut aşa ceva? Cum de s-a putut trece peste testamentul său? De ce nu aţi cerut despăgubiri legale?

— Testamentul avea un asemenea viciu de formă încât nu-mi lăsa nici o speranţă din partea legii. Un om de onoare nu s-ar fi putut îndoi de intenţia testatorului, dar domnul Darcy a preferat s-o pună la îndoială sau s-o trateze numai ca pe o recomandare condiţionată şi să susţină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; pe scurt, de toate şi nimic. Sigur este că parohia a devenit vacantă acum doi ani, exact când ajunsesem la vârsta la care o puteam primi, şi că a fost încredinţată altuia, şi nu mai puţin sigur este şi faptul că nu mă pot învinui să fi făcut într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpânită şi poate mi-am spus uneori prea deschis părerea despre el sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul este însă că suntem foarte diferiţi şi că el mă urăşte.

— E revoltător! Merita să fie făcut de râs în mod public.

— Odată şi odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atâta timp cât îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea niciodată nici sfida, nici face de râs.

Elizabeth îl preţui pentru asemenea sentimente şi, în timp ce tânărul le exprima, i se păru a fi mai frumos decât oricând.

— Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a putut face să se poarte atât de crud?

— O totală şi neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură, decât în seama geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi ţinut la mine mai puţin, poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni; dar neobişnuita afecţiune pe care tatăl său o avea pentru mine îl irita cred, încă de pe când eram copii. Nu avea o fire să suporte competiţia în care ne aflam, preferinţa ce-mi era adesea acordată.

— Nu l-am crezut pe domnul Darcy atât de rău, deşi niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atât de josnic; mi-am închipuit că, în general, îi dispreţuieşte pe semenii săi, dar n-aş fi putut bănui că se coboară până la o răzbunare atât de crudă, până la atâta nedreptate, atâta lipsă de omenie. După câteva minute de gândire, continuă: Mi-amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Netherfield că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător.

— Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu el.

Elizabeth căzu din nou pe gânduri şi după un timp exclamă:

— Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său! Şi ar fi putut foarte bine adăuga: Şi pe deasupra, un tânăr ca dumneata, al cărui chip însuşi e o garanţie de omenie. Dar se mulţumi cu: Un tânăr care a fost, din copilărie, tovarăşul lui de joacă, legaţi – după cum cred că aţi spus – în modul cel mai strâns.

— Ne-am născut în aceeaşi parohie, în mijlocul aceluiaşi parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a tinereţii noastre – trăind în aceeaşi casă, amuzându-ne cu aceleaşi jocuri, ocrotiţi de aceeaşi părintească grijă. Tatăl meu şi-a început cariera în profesiunea căreia unchiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atâta cinste; dar a renunţat la tot pentru a-i fi util defunctului domn Darcy şi şi-a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul Pemberley. A fost preţuit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiind un prieten de toată încrederea şi demn de toată cinstea. Domnul Darcy recunoştea adesea cât îi era de obligat tatălui meu pentru neprecupeţita lui muncă de dirijare şi administrare şi când, cu puţin înainte de moartea tatălui meu, i-a promis, din proprie iniţiativă, că mă va asigura, sunt convins că simţea că face un gest de recunoştinţă faţă de el, ca şi de afecţiune faţă de mine.

— Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mândria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să fie drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, din acela că n-a fost destul de mândru ca să nu fie necinstit – căci eu necinste trebuie să numesc fapta lui.

— Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în seama mândriei, şi mândria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l-a adus mai aproape de virtute decât de oricare altă simţire. Dar nu suntem, niciunul, statornici şi, în comportarea lui faţă de mine, a fost mânat de impulsuri şi mai puternice decât mândria.

— Se poate oare ca o mândrie atât de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui?

— Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reţinere, să ofere ospitalitate, să-şi ajute arendaşii, să-i aline pe săracii lui. Da, mândria a făcut asta, mândria de familie şi mândria filială, căci este foarte mândru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela care-şi dezonorează familia, acela care face să degenereze calităţile ce aduc popularitatea, sau să se piardă influenţa casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are şi o mândrie de frate şi aceasta împreună cu o oarecare dragoste frăţească fac din el un protector blând şi plin de grijă al sorei sale; şi veţi auzi că e prezentat, în general, drept fratele cel mai bun şi mai atent din lume.

— Ce fel de fată este domnişoara Darcy?

Wickham clătină din cap.

— Aş fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu fratele ei – e foarte, foarte mândră. Când era mică, era afectuoasă şi drăguţă şi ţinea foarte mult la mine; iar eu i-am consacrat ore şi ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, şaisprezece ani, şi am auzit – cu o educaţie desăvârşită. De la moartea tatălui ei, locuieşte la Londra împreună cu o doamnă care-i supraveghează instruirea. După multe tăceri şi multe încercări de a aborda alte subiecte, Elizabeth nu rezistă şi reveni încă o dată la cel dintâi, spunând:

— Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea bunei dispoziţii şi este, sunt convinsă, cu adevărat drăguţ, să se simtă atât de strâns legat de un asemenea om? Cum e posibil să se potrivească? Îl cunoaşteţi pe domnul Bingley?

— Nu, deloc,

— Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate şti cum este domnul Darcy în realitate.

— Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. Însuşirile nu-i lipsesc. Poate fi un bun partener de conversaţie, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un om total diferit de ceea ce este faţă de cei mai puţin favorizaţi de soartă. Mândria nu-l părăseşte niciodată; cu cei bogaţi, însă, are vederi largi, este drept, sincer, rezonabil, vrednic de toată cinstea şi probabil simpatic – având oarecum în vedere averea şi înfăţişarea.

Curând după aceasta, partida de whist se sparse, jucătorii se strânseră în jurul celeilalte mese, iar domnul Collins luă loc între verişoara sa Elizabeth şi doamna Philips, care îi puse întrebările obişnuita în privinţa succesului avut la joc. Nu fusese prea mare – pierduse tot timpul; dar când doamna Philips începu să-şi exprime regretele, el o asigură, plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanţă; că el considera banii ca o bagatelă şi o rugă să nu se neliniştească din cauza asta.

— Ştiu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci când oamenii se aşază la o masă de joc trebuie să-şi asume riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sunt în situaţia de a face caz de cinci şilingi. Sunt, fără îndoială, mulţi care nu ar putea spune la fel, dar, mulţumită Lady-ei Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a ţine seama de asemenea nimicuri.

Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe domnul Collins câteva clipe o întrebă pe Elizabeth, cu glas scăzut, dacă rudele ei erau în relaţii foarte strânse cu familia de Bourgh.

— Lady Catherine de Bourgh i-a dat curând domnului Collins o parohie. Aproape că nu ştiu în ce împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaşte de mult.

— Ştiţi, desigur, că Lady Catherine de Bourgh şi Lady Anne Darcy au fost surori şi că, prin urmare, ea este mătuşa tânărului domn Darcy.

— Nu, într-adevăr, nu ştiam. Nu ştiu nimic despre familia Lady-ei Catherine. Până alaltăieri, nu auzisem încă de existenţa ei.

— Fiica sa, domnişoara de Bourgh, va avea o mare avere şi se crede că ea şi vărul său vor uni cele două proprietăţi.

Această informaţie o făcu pe Elizabeth să zâmbească; se gândea la biata domnişoară Bingley. Zadarnice erau toate drăgălăşeniile, ei, zadarnice şi inutile şi afecţiunea pentru sora lui şi laudele pentru el, dacă Darcy se considera sortit alteia.

— Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbeşte în termenii cei mai elogioşi de Lady Catherine şi de fiica sa; dar, din anumite amănunte pe care le-a povestit despre senioria sa, bănuiesc că recunoştinţa îl face să se înşele şi că – în ciuda faptului că e protectoarea lui – este o femeie arogantă şi încrezută.

— Cred că, într-o mare măsură, este şi una şi alta, replică Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi amintesc perfect că nu mi-a plăcut niciodată şi că avea un fel de a fi dictatorial şi insolent. Are reputaţia de a fi deosebit de raţională şi deşteaptă; dar eu cred mai curând că însuşirile sale se trag, în parte, din rang şi din avere, în parte, din atitudinea ei autoritară şi restul din mândria nepotului său, căruia îi place să creadă că oricare dintre rudele lui posedă o inteligenţă cu totul superioară.

Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă şi continuară cu plăcere să stea de vorbă până când cina puse capăt jocului de cărţi şi dădu celorlalte doamne partea ce li se cuvenea din atenţiile domnului Wickham.

Nu se putea duce o conversaţie în zgomotul din timpul cinei de la doamna Philips; dar manierele tânărului îi cuceriră pe toţi. Tot ceea ce spunea era spus cum trebuia şi tot ceea ce făcea era făcut cu eleganţă. Elizabeth plecă de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul până acasă, nu se mai putu gândi la nimeni în afară de domnul Wickham şi la cele ce-i spusese; dar nu-i putu pomeni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o singură clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre fisele pe care le câştigase: iar domnul Collins, apreciind politeţea doamnei şi domnului Philips, asigurându-i că paguba sa la whist n-avea nici o importanţă, enumerând felurile servite la cină şi tot temându-se că dăduse buzna peste verişoarele sale, avea de spus mai multe decât putu spune până ce trăsura opri în faţa locuinţei lor, din Longbourn.