Capitolul IV

— CE PĂCAT, ELINOR, că Edward nu are înclinaţie pentru desen! Spuse Marianne.

— De ce crezi că n-are înclinaţie pentru desen? Replică Marianne. Într-adevăr, nu desenează, dar se uită cu mare plăcere la ce fac alţii, şi te asigur că nu-i lipseşte nicidecum înclinaţia înnăscută, deşi nu a avut prilejul să şi-o perfecţioneze. Dacă ar fi avut cum să înveţe, cred că ar fi desenat foarte bine. Are atât de puţină încredere în propria sa judecată în astfel de probleme, încât nu vrea niciodată să-şi spună părerea cu privire la vreun tablou; dar are o decenţă şi o simplitate înnăscute în ceea ce priveşte gustul, şi asta îl face să se orienteze în general foarte bine.

Marianne se temu s-o jignească şi nu mai spuse nimic în legătură cu acest subiect, dar genul de interes pe care i-l stârneau lui desenele altora, aşa cum îl descrisese Elinor, era departe de acea încântare entuziasmată care, după părerea lui Marianne, era singura care se putea numi gust. Totuşi, deşi în sinea ei surâdea la această concluzie, îşi respectă sora pentru părtinirea oarbă faţă de Edward.

— Sper, Marianne, că nu-l consideri lipsit de gust în general, continuă Elinor. De fapt, aş putea spune că nu, întrucât purtarea ta faţă de el este amabilă şi, dacă aceasta ar fi fost părerea ta, sunt sigură că n-ai fi putut să fii politicoasă cu el.

Marianne nu prea ştia ce să spună. Nu voia nicicum să rănească sentimentele surorii ei, şi totuşi îi era cu neputinţă să spună ce nu credea. În cele din urmă răspunse:

— Nu te supăra, Elinor, dacă eu nu-i preţuiesc meritele în egală măsură ca tine. Eu n-am avut atâtea prilejuri ca tine să-i apreciez calităţile, gusturile şi înclinaţiile. Dar am cea mai bună părere din lume despre judecata şi bunătatea lui. Cred că e demn de tot ce e mai bun.

— Sunt sigură că prietenii lui cei mai buni n-ar putea fi nemulţumiţi de o astfel de apreciere, spuse Elinor cu un zâmbet. Nu-mi închipui cum ai fi putut să te exprimi cu mai multă căldură.

Marianne se bucură să constate că sora ei era atât de uşor de mulţumit. Elinor continuă:

— Cred că niciunul dintre cei care l-au văzut destul de des angajat într-o conversaţie liberă nu se poate îndoi de înţelepciunea şi de bunătatea lui. Perspicacitatea sa deosebită şi principiile lui nu sunt ascunse decât de timiditatea care îl împiedică mult prea des să vorbească. Îl ştii destul de bine ca să îi recunoşti valoarea. Dar anumite împrejurări te-au împiedicat să-i cunoşti la fel de bine ca mine acele înclinaţii mai puţin importante, cum le spui tu. Am petrecut din când în când mult timp împreună, în timp ce tu erai în întregime absorbită de afecţiunea pentru mama. M-am văzut mult cu el, i-am studiat sentimentele şi i-am auzit părerile în materie de literatură şi gust; şi, una peste alta, mă aventurez să spun că e instruit, că îi place extrem de mult să citească, că are o imaginaţie vie, un spirit de observaţie corect, gusturi fine şi pure. Pe măsură ce îl cunoşti, îi apreciezi mai mult calităţile, precum şi manierele şi persoana. La prima vedere, sigur că purtarea lui nu impresionează, iar persoana lui cu greu poate fi numită frumoasă, până îi percepi expresia ochilor, care au o bunătate neobişnuită, şi blândeţea înfăţişării. In prezent îl cunosc atât de bine încât îl consider cu adevărat frumos, sau, cel puţin, aproape frumos. Tu ce spui, Marianne?

— Am să-l consider frumos, Elinor, dacă nu acum, foarte curând. Când ai să-mi spui să-l iubesc ca pe un frate, n-am să-i mai văd imperfecţiunea chipului, aşa cum nu i-o văd acum pe a inimii.

La această declaraţie, Elinor tresări şi îi păru rău că se trădase vorbind cu atâta căldură despre el. Îşi dădea seama că avea o părere foarte bună despre Edward. Credea că stima era reciprocă; dar avea nevoie de o certitudine mai mare pentru ca părerea lui Marianne l despre ataşamentul dintre ei să-i fie pe plac. Ştia că Marianne şi mama lor treceau uşor de la presupunere la convingere, că la ele a dori însemna a spera, iar a spera însemna a se aştepta să se întâmple, încercă să-i explice surorii ei adevărata situaţie.

— Nu neg că am o părere foarte bună despre el, că îl stimez mult, că îl plac, spuse ea.

Aici Marianne izbucni indignată.

— II stimezi! Îl placi! Ce inimă rece ai, Elinor! Oh, mai rău decât rece! Ţi-e ruşine să fii altfel. Mai rosteşte o dată vorbele acestea şi voi ieşi în clipa asta din cameră.

Elinor nu-şi putu stăpâni râsul.

— Iartă-mă, spuse ea, şi fii sigură că n-am vrut să te supăr vorbind atât de liniştită despre sentimentele mele. Crede-le mai puternice decât le-am mărturisit; pe scurt, crede-le pe măsura meritelor lui, iar bănuiala… Speranţa afecţiunii lui faţă de mine poate fi o garanţie, fără să mă arăt nesăbuită sau lipsită de înţelepciune. Dar nu trebuie să crezi mai mult decât atât. Nu sunt nicidecum sigură de stima lui faţă de mine. Sunt momente când pare îndoielnică; şi, până când sentimentele lui nu îmi vor fi pe deplin cunoscute, nu trebuie să te mire că nu vreau să fie crezute sau numite mai mult decât sunt. În inima mea nu prea există îndoială cu privire la faptul că mă place. Dar, pe lângă atracţia pe care o simte faţă de mine, mai sunt şi alte lucruri de care trebuie să se ţină seama. E departe de a fi independent. Nu avem cum să ştim cum e cu adevărat mama lui; din cele spuse ocazional de Fanny despre comportamentul şi părerile ei, n-am fost niciodată înclinate s-o considerăm drăguţă. Şi m-aş înşela foarte mult dacă mi-aş închipui că Edward nu e conştient că ar întâmpina multe greutăţi dacă ar dori să se însoare cu o femeie care n-are nici avere, nici rang înalt.

Marianne fu uimită să descopere cât de departe de adevăr mersese imaginaţia ei şi a mamei sale.

— Şi chiar nu eşti logodită cu el! Spuse ea. Totuşi, cu siguranţă se va întâmpla curând. Dar din această amânare vor rezulta două avantaje. Eu n-am să te pierd atât de repede, iar Edward va avea un prilej mai rodnic de a-şi îmbunătăţi înclinaţia înnăscută pentru preocuparea ta preferată, lucru indispensabil pentru fericirea voastră. Oh, ce minunat ar fi ca talentul tău să-l stimuleze într-atât, încât să înveţe şi el să deseneze!

Elinor îi spusese surorii ei părerea sa sinceră. Nu putea să considere că afecţiunea ei pentru Edward avea perspective atât de favorabile cum crezuse Marianne. Uneori, se vedea la el o lipsă de entuziasm care, dacă nu denota indiferenţă, sugera ceva aproape la fel de puţin promiţător. Îndoiala cu privire la afecţiunea ei, presupunând că ar fi simţit-o, putea cel mult să-i provoace nelinişte. Era puţin probabil să-i cauzeze acea deprimare care îl caracteriza atât de des. O cauză mai rezonabilă putea fi situaţia de dependenţă care îl împiedica să se lase în voia afecţiunii lui. Ea ştia că mama lui nu se purta niciodată cu el astfel încât să-l facă să se simtă bine acasă, şi nici nu-i dăduse vreo asigurare că ar putea să-şi întemeieze un cămin fără să ţină seama cu stricteţe de părerile ei despre soarta lui. Ştiind acest lucru, lui Elinor îi era cu neputinţă să se simtă în largul ei în această privinţă. Era departe de a se bizui pe urmările afecţiunii lui pentru ea, pe care mama şi sora ei le considerau ca sigure. Mai mult chiar, cu cât stăteau mai mult împreună, cu atât mai îndoielnică părea natura sentimentelor lui; şi, uneori, preţ de câteva minute dureroase, ea nu credea că era vorba de mai mult decât o prietenie.

Dar acest ataşament, indiferent de dimensiunile sale, o dată remarcat de sora lui, a făcut-o să se indigneze şi (lucru şi mai grav) să se poarte necuviincios. Profită de primul prilej pentru a-şi înfrunta soacra, vorbindu-i atât de sugestiv despre perspectivele fratelui ei, despre hotărârea doamnei Ferrars ca ambii ei fii să se căsătorească strălucit şi despre pericolul pe care îl prezenta o femeie tânără care încerca să-l prindă în laţ, încât doamna Dashwood nu putu să pretindă că nu îşi dădea seama de situaţie şi nici nu se strădui să fie calmă. Îi dădu un răspuns plin de dispreţ şi părăsi pe loc încăperea, hotărâtă ca, indiferent de neplăcerile sau de costurile unei mutări bruşte, iubita ei Elinor să nu mai fie expusă încă o săptămână la astfel de insinuări.

În această stare de spirit, primi o scrisoare care conţinea o propunere deosebit de nimerită. O rudă de-a ei, un om de condiţie bună şi înstărit din Devonshire, îi oferea în condiţii foarte avantajoase o locuinţă care îi aparţinea. Scrisoarea era chiar de la acest domn, şi scrisă în adevăratul spirit al ajutorului prietenesc. El înţelegea că ea are nevoie de o locuinţă şi, deşi casa pe care i-o oferea acum era doar o vilă micuţă, o asigura că, dacă situaţia îi era pe plac, aveau să se facă toate amenajările necesare. După ce îi descrise casa şi grădina, insistă cu nerăbdare să vină cu fetele la Barton Park, reşedinţa lui, unde putea judeca singură dacă Barton Cottage, căci casele se aflau în aceeaşi regiune, cu unele modificări, putea să fie un cămin confortabil pentru ea. Părea cu adevărat dornic să le ofere o locuinţă, şi întreaga scrisoare era scrisă într-un stil atât de prietenesc încât nu avea cum să nu-i facă plăcere verişoarei lui, mai ales acum, când suferea din cauza comportamentului rece şi insensibil al rudelor ei mai apropiate. Nu avu nevoie de timp de gândire sau de cercetări. Hotărârea fu luată de cum citi. Situarea în Barton, într-un comitat atât de îndepărtat de Sussex precum Devonshire, care, doar cu câteva ore în urmă, ar fi fost o obiecţie suficientă pentru a zdrobi orice posibil avantaj al casei, constituia acum calitatea ei de căpetenie. Părăsirea vecinătăţii domeniului Norland nu mai era o nenorocire; era de dorit; era o binecuvântare în comparaţie cu nefericirea de a fi musafira nurorii sale; iar să plece pentru totdeauna din acea casă iubită avea să fie mai puţin dureros decât a o locui sau vizita cât timp o asemenea femeie era stăpâna ei. Ii scrise pe loc lui sir John Middleton pentru a-i mulţumi pentru bunătatea lui şi pentru a-i aduce la cunoştinţă că acceptă propunerea lui; iar apoi se grăbi să arate ambele scrisori fetelor ei, pentru a fi sigură că sunt şi ele de acord, înainte de a trimite răspunsul.

Elinor considerase întotdeauna că ar fi mai înţelept pentru ele să se stabilească la o oarecare distanţă de Norland decât în imediata apropiere a cunoştinţelor lor. Prin urmare, în această privinţă, nu avea de ce să se opună intenţiilor mamei sale de a se muta în Devonshire. Casa, de asemenea, aşa cum fusese descrisă de sir John, era modestă, iar chiria era atât de mică încât nu-i dădea dreptul să obiecteze nici asupra acestui aspect; şi, de aceea, deşi nu era un plan care să-i facă plăcere, deşi mutarea din vecinătatea domeniului Norland îi contrazicea dorinţele, nu făcu nici o mişcare de a-şi descuraja mama să trimită scrisoarea de acceptare.

Share on Twitter Share on Facebook