Capitolul V

DE ÎNDATĂ CE TRIMISE RĂSPUNSUL, doamna Dashwood îşi oferi plăcerea de a-şi anunţa fiul vitreg şi pe soţia lui că dispunea de o casă şi că nu avea să-i mai incomodeze decât până când putea să se mute acolo. Ei o ascultară cu mirare. Doamna John Dashwood nu spuse nimic, dar soţul ei îşi exprimă politicos speranţa că nu avea să se stabilească departe de Norland. Ea simţi o mare satisfacţie răspunzându-i că se ducea în Devonshire. Auzind asta, Edward se întoarse repede spre ea şi, cu un glas mirat şi îngrijorat, care, pentru ea, nu avea nevoie de explicaţie, repetă:

— Devonshire! Chiar vă duceţi acolo? E atât de departe de aici! Şi în care parte a oraşului?

II lămuri această privinţă. Era la mai puţin de patru mile la nord de Exeter.

— E doar o vilă micuţă, continuă ea, dar sper să primesc în ea mulţi prieteni de-ai mei. Pot fi adăugate uşor o cameră sau două, iar dacă prietenilor mei nu le va fi greu să facă un drum atât de lung ca să mă vadă, mie nu-mi va fi deloc greu să-i găz duiesc.

Încheie cu o invitaţie foarte amabilă pentru domnul şi doamna John Dashwood s-o viziteze la Barton; iar lui Edward îi făcu o invitaţie şi mai călduroasă. Deşi conversaţia recentă cu nora ei o făcuse să se hotărască să nu mai rămână la Norland mai mult decât era inevitabil, incidentul nu avusese nici cel mai mic efect asupra ei în ceea ce priveşte scopul urmărit. Intenţia de a-i despărţi pe Edward şi Elinor era la fel de îndepărtată ca întotdeauna; şi, prin această invitaţie apăsată făcută fratelui ei, dorea să-i arate doamnei John Dashwood cât de puţin conta faptul că ea dezaproba căsătoria.

Domnul John Dashwood îi spuse iarăşi şi iarăşi mamei sale cât de rău îi părea că luase o casă la o aşa depărtare de Norland, care îl împiedica să-i fie de vreun ajutor la mutatul mobilei. Fu cu adevărat supărat de această situaţie, căci însuşi efortul la care îşi limitase îndeplinirea promisiunii făcute tatălui său devenea imposibil prin acest aranjament.

Toate lucrurile fură expediate pe apă. Erau mai ales lenjerie, argintărie, veselă şi cărţi, şi un pian frumos, care era al lui Marianne. Doamna John Dashwood urmări cu un oftat plecarea bagajelor; nu se putu abţine să-i fie ciudă că, deşi venitul doamnei Dashwood avea să fie atât de neînsemnat în comparaţie cu al ei, ea avea să aibă toate lucrurile frumoase.

Doamna Dashwood luă casa pe o perioadă de douăsprezece luni; era gata mobilată şi putea să intre imediat în posesia sa. Nu apăru nici o piedică în privinţa învoielii; şi aşteptă doar să-şi mai vândă din lucrurile de la Norland şi să-şi aleagă viitorii servitori, înainte de a purcede spre vest; iar acest lucru se întâmplă repede, întrucât era deosebit de iute când făcea ceva care o interesa.

Caii care îi rămăseseră de la soţul ei fuseseră vânduţi la scurt timp după moartea lui şi, cum tocmai i se oferi un prilej să scape de trăsură, fu de acord s-o vândă şi pe ea, la sfatul insistent al fiicei ei mari. Dacă ar fi ţinut cont de propriile dorinţe, ar fi păstrat-o pentru confortul copiilor; dar înţelepciunea lui Elinor triumfă. Tot înţelepciunea ei limită numărul servitorilor la trei; două slujnice şi un valet, care fură aleşi degrabă dintre cei care se stabiliseră la Norland.

Valetul şi una din servitoare fură trimişi imediat în Devon-shire să pregătească locuinţa pentru sosirea stăpânei lor; căci, întrucât nu o cunoştea deloc pe lady Middleton, doamna Dashwood preferă să se instaleze în vilă decât să fie musafir la Barton Park; se bizuia atât de fără rezerve pe descrierea făcută de sir John casei încât nu simţi nici o curiozitate s-o viziteze înainte de a intra în ea ca fiind a ei. Nerăbdarea ei de a pleca de la Norland fu împiedicată să scadă de satisfacţia evidentă a nurorii sale la perspectiva mutării ei; satisfacţie pe care abia dacă încercă să şi-o ascundă sub masca unei invitaţii reci de a-şi amâna plecarea. Acum era momentul când promisiunea făcută de fiul ei vitreg tatălui său putea fi îndeplinită cum nu se poate mai oportun, întrucât neglijase s-o facă atunci când se stabilise pe domeniu, plecarea lor din casa lui părea momentul cel mai potrivit pentru împlinirea promisiunii. Dar doamna Dashwood începu în scurt timp să renunţe la orice speranţă de acest gen şi, din direcţia generală a conversaţiei lui, văzu că ajutorul lui nu mergea mai departe de întreţinerea lor la Norland pe o perioadă de şase luni. Vorbea atât de convins de creşterea cheltuielilor de întreţinere a casei şi de nevoia neîncetată de bani, încât părea că mai degrabă caută bani decât să aibă vreun plan să dea.

La numai câteva săptămâni de când primiseră prima scrisoare de la sir John Middleton, totul era pregătit în viitoarea lor locuinţă într-atât încât să le permită doamnei Dashwood şi fetelor ei să-şi înceapă călătoria.

Multe lacrimi fură vărsate în clipele de despărţire de un loc atât de iubit. „Dragule, dragule Norland!”, spunea Marianne, în timp ce hoinărea singură prin faţa casei, în ultima seară a şederii lor aici. „Când am să încetez să te regret? Când am să învăţ să mă simt acasă altundeva? Oh, casă fericită, poţi oare să ştii cât sufăr acum, văzându-te din acest loc din care, poate, n-am să te mai văd? Şi vai, copaci atât de cunoscuţi! Dar voi veţi rămâne la fel. Nici o frunză nu se va veşteji din cauză că plecăm şi nici o creangă nu va încremeni, deşi nu mai putem să ne uităm la voi! Nu, voi veţi fi pe mai departe la fel: neştiutori de bucuria sau regretul pe care le pricinuiţi şi nesimţitori la schimbările din inima celor care se plimbă la umbra voastră! Dar cine va rămâne să se bucure de voi?”