CAPITOLUL XXII

MARIANNE, CARE NU AVEA ÎNGĂDUINŢĂ faţă de impertinenţă, vulgaritate, inferioritate, sau chiar faţă de gusturile deosebite de ale ei, era la această vreme prea prost dispusă, din cauza stării ei de spirit, pentru a fi mulţumită de domnişoarele Steele sau pentru a le încuraja avansurile; iar răcelii invariabile a purtării ei faţă de ele, care împiedica toate încercările de apropiere din partea lor, îi atribuia în principal Elinor faptul că ele o preferau pe ea, lucru care deveni curând evident în purtarea amândurora, dar mai ales a lui Lucy, care nu pierdea nici un prilej de a lega o conversaţie cu ea sau de a se strădui să se apropie de ea împărtă-şindu-şi cu uşurinţă şi sinceritate sentimentele.

Lucy era isteaţă din fire; remarcile ei erau deseori corecte şi amuzante şi, ca tovarăşă pentru o jumătate de oră, lui Elinor i se părea agreabilă; însă însuşirile ei nu primiseră nici un ajutor din partea educaţiei, era ignorantă şi analfabetă şi, în ciuda strădaniei ei de a apărea într-o lumină avantajoasă, neputinţa de a-şi dezvolta capacitatea mentală şi lipsa de cunoştinţe dintre cele mai banale nu îi scăpaseră domnişoarei Dashwood. Elinor văzu, şi o căina pentru asta, neglijarea aptitudinilor cărora educaţia le-ar fi putut conferi multă respectabilitate; însă, cu mai puţină îngăduinţă, văzu şi totala ei lipsă de delicateţe, de corectitudine şi integritate, pe care atenţiile, asiduitatea şi linguşelile ei le trădau la conac; şi nu putu fi mulţumită de compania unei persoane care îmbina nesinceritatea cu ignoranţa, a cărei lipsă de instruire făcea cu neputinţă ca discuţiile dintre ele să se poarte în termeni de egalitate şi al cărei comportament faţă de alţii făcea ca orice dovadă de atenţie şi deferentă faţă de ea să nu aibă nici o valoare.

— Întrebarea mea o să ţi se pară ciudată, dar, rogu-te, o cunoşti personal pe mama cumnatei dumitale, doamna Ferrars? O întrebă Lucy într-o zi, în timp ce mergeau de la conac la vilă.

Lui Elinor chiar i se păru o întrebare ciudată şi figura ei exprimă acest lucru când răspunse că nu o văzuse niciodată pe doamna Ferrars.

— Adevărat? Răspunse Lucy. Mă mir de asta, căci chiar mă gândeam că trebuie s-o fi întâlnit când şi când la Norland.

Atunci, probabil că nu poţi să-mi spui ce fel de femeie este.

— Nu, răspunse Elinor, prudentă în a-şi spune adevărata părere despre mama lui Edward şi nu prea dornică să satisfacă ceea ce părea o curiozitate impertinentă. Nu ştiu nimic despre ea.

— Sunt sigură că ţi se pare ciudat că te întreb de ea în felul ăsta, spuse Lucy, uitându-se cu atenţie la Elinor în timp ce vor bea. Dar poate că există motive… Tare aş vrea să pot spune mai mult; totuşi, sper să mă crezi că nu vreau să fiu impertinentă.

Elinor dădu un răspuns politicos şi câteva minute îşi continu-ară drumul în tăcere. Aceasta fu întreruptă de Lucy, care reluă subiectul, spunând cu oarecare şovăieli:

— Nu suport gândul că mă consideri prea curioasă. Aş prefera orice altceva decât să fiu considerată astfel de o persoană a cărei părere e atât de valoroasă pentru mine. Şi sunt sigură că n-ar trebui să am nici cea mai mică teamă să mă încred în dum neata; ba chiar m-aş bucura să mă descurc într-o situaţie atât de neplăcută ca aceea în care mă aflu; totuşi, nu e cazul să te de ranjez, îmi pare rău că nu o cunoşti pe doamna Ferrars.

— Şi mie îmi pare rău, dacă părerea mea despre ea ţi-ar fi fost de vreun folos, spuse Elinor foarte uimită. Dar n-am auzit nici o dată că ai fi preocupată cât de cât de acea familie şi mărturisesc că mă miră puţin interesul atât de serios faţă de caracterul ei.

— Da, şi mi se pare firesc. Dar dacă aş îndrăzni să-ţi spun tot, nu te-ai mai mira. În prezent, doamna Ferrars nu-mi este nimic, dar s-ar putea să vină vremea – cât de repede va veni depinde numai de ea – când am putea fi foarte intim legate.

Spunând asta lăsă ochii în jos, cu o sfială cochetă, aruncând doar o privire furişă pentru a observa efectul vorbelor ei.

— Doamne sfinte, ce vrei să spui?! Exclamă Elinor. Îl cunoşti pe domnul Robert Ferrars? E cu putinţă?

Nu era prea încântată de ideea de a avea o asemenea cumnată.

— Nu, răspunse Lucy; nu pe domnul Robert Ferrars – nu l-am văzut în viaţa mea – ci pe fratele lui mai mare, adăugă ea privind-o fix pe Elinor.

Ce a simţit Elinor în acea clipă? Uimire, care ar fi fost la fel de dureroasă pe cât era de puternică, dacă n-ar fi fost însoţită de neîncredere. Se întoarse spre Lucy mută de uimire, incapabilă să ghicească motivul sau obiectul unei astfel de declaraţii, şi, cu toate că se schimbă la faţă, rămase fermă în neîncrederea ei şi nu se simţi pe punctul de a face o criză de isterie sau de a leşina.

— S-ar putea să te mire, căci sigur nu aveai de unde să ştii asta, continuă Lucy; căci el n-a lăsat să-i scape nici cea mai mică aluzie despre asta în faţa dumitale sau a cuiva din familia dumi tale; pentru că lucrul acesta trebuia să fie un mare secret şi sunt sigură că l-am păstrat cu sfinţenie până în clipa asta. Nimeni din tre rudele mele nu ştie de el, în afară de Anne, şi nu ţi l-aş fi împărtăşit niciodată dacă n-aş fi fost pe deplin încredinţată de discreţia dumitale; m-am gândit că purtarea mea, punând atâtea întrebări despre doamna Ferrars, trebuie să fi părut atât de ciu dată încât se cuvenea explicată. Şi nu cred că domnul Ferrars va fi nemulţumit când va afla că am avut încredere în dumneata, pentru că ştiu că are cea mai bună părere din lume despre fami lia dumitale şi vă priveşte pe dumneata şi pe celelalte domnişoare Dashwood ca pe propriile surori.

Se opri.

Elinor rămase tăcută câteva clipe. La început, uimirea ei faţă de cele auzite fu prea mare ca să poată să spună ceva; dar în cele din urmă, forţându-se să vorbească, şi să vorbească prudent, spuse pe un ton calm, care îi ascundea destul de bine mirarea şi îngrijorarea.

— Pot să întreb dacă logodna voastră e de mult stabilită?

— Suntem logodiţi de patru ani.

— Patru ani!

— Da.

Deşi era uluită, lui Elinor tot nu-i venea să creadă.

— Până zilele trecute, nu ştiam nici că vă cunoaşteţi, spuse ea.

— Totuşi, ne cunoaştem de multă vreme. Ştii, a fost o perioadă îndelungată în grija unchiului meu.

— Unchiul dumitale!

— Da, domnul Pratt. Nu l-ai auzit niciodată vorbind de dom nul Pratt?

— Cred că l-am auzit, răspunse Elinor cu un efort de a se stăpâni, care spori o dată cu creşterea emoţiei.

— A stat patru ani la unchiul meu, care locuieşte în Longstaple, în apropiere de Plymouth. Acolo ne-am cunoscut, căci eu şi sora mea ne duceam des la unchiul nostru, şi acolo ne-am logodit, dar numai la un an după ce a ieşit de sub tutela unchiului; însă, după aceea, a fost mai tot timpul cu noi. Nu voiam să mă logodesc fără ştirea şi aprobarea mamei lui, dar eram prea tânără şi îl iubeam prea mult ca să fiu atât de pruden tă pe cât se cuvenea. Deşi nu-l cunoşti atât de bine ca mine, tre buie să-l fi văzut îndeajuns pentru a-ţi da seama, domnişoară Dashwood, că are calităţile care să facă o femeie să se ataşeze de el.

— Cu siguranţă, răspunse Elinor, fără să ştie ce spunea; dar, după o clipă de gândire, adăugă sigură din nou de cinstea şi iubirea lui Edward şi de falsitatea însoţitoarei ei: Logodită cu domnul Edward Ferrars! Mărturisesc că sunt atât de uimită de cele ce-mi spui încât, te rog să mă ierţi, presupun că trebuie să fie o greşeală. Nu se poate să ne referim la acelaşi domn Ferrars.

— Nu ne putem referi la altcineva, spuse Lucy, zâmbind.

Domnul Edward Ferrars, fiul cel mare al doamnei Ferrars din Park Street şi fratele cumnatei dumitale, doamna John Dashwood, este persoana la care mă refer; trebuie să admiri că nu e cu putinţă să mă înşel cu privire la numele bărbatului de care depinde toată fericirea mea.

— E ciudat că nu l-am auzit niciodată pomenindu-ţi numele, spuse Elinor cu cea mai dureroasă nedumerire.

— Nu, ţinând seama de situaţia noastră, nu e ciudat. Prima noastră grijă a fost să păstrăm secretul cu privire la logodnă.

Dumneata nu ştiai nimic despre mine sau despre familia mea şi de aceea nu avea cum să se ivească prilejul să-ţi pomenească de numele meu şi, cum se temea ca sora lui să nu bănuiască ceva, a fost un motiv suficient ca să nu-l pomenească.

Tăcu. Siguranţa lui Elinor slăbi, dar nu şi stăpânirea ei de sine.

— Sunteţi logodiri de patru ani, spuse ea cu un glas ferm.

— Da, şi Dumnezeu ştie cât va mai trebui să aşteptăm. Bietul Edward! Asta îl chinuie îngrozitor. Apoi, scoţând din buzunar o miniatură, adăugă: Pentru a împiedica orice confuzie, te rog să fii bună să te uiţi la acest chip. Deşi nu îi nu seamănă foarte bine, cred că nu te poţi înşela cu privire la persoana pe care o repre zintă. II am de mai mult de trei ani.

Ii puse miniatura în mână, iar când Elinor se uită la pictură, nu mai avu nici o îndoială că era chipul lui Edward. Înapoie miniatura aproape pe Ioc, recunoscând asemănarea.

— N-am putut niciodată să-i dau pictura mea în schimb, şi sunt foarte supărată din cauza asta, căci el a fost întotdeauna foarte dornic s-o aibă! Continuă Lucy. Dar sunt hotărâtă să i-o trimit cu prima ocazie.

— Ai tot dreptul, replică Elinor calmă.

Apoi făcură câţiva paşi în tăcere. Lucy vorbi prima.

— N-am nici o îndoială că vei păstra cu sfinţenie acest secret, pentru că trebuie să ştii cât e de important pentru noi să nu ajungă la urechile mamei lui; ea n-ar fi niciodată de acord, cred.

Eu n-am avere, şi îmi închipui că e o femeie extrem de mândră.

— Nu ţi-am cerut confidenţele, spuse Elinor, dar ai dreptate să mă consideri demnă de încredere. In ceea ce mă priveşte, secretul dumitale e în siguranţă; dar te rog să mă ierţi dacă îmi exprim mirarea faţă de o mărturisire pe care nu era deloc nevoie să o faci. Puteai cel puţin să te gândeşti că, aducându-mi-o Ia cunoştinţă, nu-i sporeai siguranţa.

Spunând aceasta, se uită cu atenţie la Lucy, sperând să descopere ceva pe faţa ei, poate falsitatea celei mai mari părţi din ce îi povestise. Insă figura lui Lucy nu suferi nici o schimbare.

— Mi-a fost teamă că ai să crezi că îmi iau o mare libertate cu dumneata povestindu-ţi toate astea, spuse ea. Nu te cunosc de multă vreme personal, însă din descrieri vă cunosc de mult timp pe dumneata şi familia dumitale; şi, de cum te-am văzut, am avut impresia că suntem cunoştinţe vechi. Pe lângă asta, în cazul de faţă, chiar am considerat că îţi datorez anumite explicaţii după ce ţi-am pus astfel de întrebări ciudate despre mama lui Edward; şi sunt foarte nefericită că n-am nici o făptură căreia să-i pot cere sfatul. Anne este singura persoană care ştie de asta, dar ea nu judecă deloc; ba chiar îmi face mai mult rău decât bine, căci mă tem permanent că mă trădează. Nu ştie să-şi ţină gura, după cum pesemne ai observat, şi am simţit cea mai mare spaimă din lume zilele trecute, când sir John a pomenit numele lui Edward, că o să mă dea de gol. Nici nu ştii cât sufăr în sinea mea din pricina asta. Mă mir că mai sunt în viaţă după câte am suferit de dragul lui Edward în aceşti patru ani. Totul e atât de nesigur! Şi l-am văzut foarte rar – nu ştiu dacă ne-am întâlnit de două ori pe an. Mă mir că nu mi s-a frânt de tot inima, îşi scoase batista, dar Elinor nu simţi multă compasiune.

— Câteodată, continuă Lucy după ce îşi şterse ochii, mă gân desc dacă n-ar fi mai bine pentru amândoi să rupem de tot logodna. Spunând asta, se uită direct la însoţitoarea ei. Pe de altă parte, n-am destul curaj pentru asta. Nu suport gândul să-l fac nefericit, şi ştiu că ar suferi dacă i-aş pomeni de aşa ceva. Şi eu aş fi tare nefericită, căci îmi este foarte drag… Ce m-ai sfătui să fac într-o asemenea situaţie, domnişoară Dashwood? Dumneata ce-ai face?

— Iartă-mă, dar în astfel de împrejurări nu pot să-ţi dau nici un sfat, răspunse Elinor, uimită de întrebare. Trebuie să te călăuzeşti numai după propria judecată.

După câteva minute de tăcere, Lucy continuă:

— Sigur că mama lui trebuie să-l întreţină un timp, dar bietul Edward e foarte amărât din cauza asta! Nu ţi s-a părut îngrozitor de abătut când a fost la Barton? Era atât de nefericit când ne-a lăsat la Longstaple ca să vină la dumneata, încât m-am temut că o să crezi că e bolnav.

— Aşadar, când a venit în vizită la noi, venea din casa un chiului dumitale?

— Da! A stat două săptămâni la noi. Ai crezut că venea direct de la Londra?

— Nu, răspunse Elinor, convinsă cu fiecare amănunt de ade vărul spuselor lui Lucy. Ţin minte că ne-a spus că a stat două săptămâni la nişte prieteni din apropiere de Plymouth. Şi mai ţinea minte şi cât de mirată fusese la acea vreme de faptul că el nu mai pomenise nimic de acei prieteni, de tăcerea lui totală cu privire la numele lor.

— Nu vi s-a părut extrem de abătut? Repetă Lucy.

— Ba da, mai ales când a sosit.

— L-am implorat să se silească să nu arate, de teamă că o să bănuiţi situaţia. Dar faptul că nu a putut sta cu noi mai mult de două săptămâni şi că mă vedea atât de afectată l-a întristat foarte tare. Sărmanul de el! Mă tem că la fel e şi acum, căci scrie cu amărăciune. Am primit veşti de la el chiar înainte de a pleca din Exeter, spuse ea, scoţând din buzunar o scrisoare şi arătându-i lui Elinor cu neglijenţă adresa. Aş zice că îi cunoşti scrisul

— E încântător. Dar asta nu e scrisă aşa de frumos ca de obicei.

Era obosit, aş spune, căci tocmai umpluse foaia, scriind foarte mărunt.

Elinor văzu că era scrisul lui şi nu mai avu nici o îndoială. Îşi îngăduise să creadă că miniatura ar fi putut obţinută întâmplător; putea să nu fi fost darul lui Edward; dar corespondenţa dintre ei nu putea dăinui decât în cazul unei logodne de netăgăduit, nimic altceva nu o autoriza. Preţ de câteva clipe, fu cât pe-aci să îşi piardă cumpătul – inima i se strânse şi abia mai putu să stea în picioare; dar trebuia să se stăpânească şi se luptă cu atâta hotărâre să-şi înăbuşe sentimentele, încât reuşi să-şi revină foarte repede şi pe deplin.

— Singura alinare pe care o avem în această despărţire atât de lungă este să ne scriem, spuse Lucy, băgând scrisoarea la loc în buzunar. Da, eu mai am o alinare în portretul lui, dar sărma nul Edward nu o are nici pe aceasta. Spune că, dacă ar fi avut portretul meu, i-ar fi fost mai uşor. Când a fost ultima dată la Longstaple, i-am dat o buclă din părul meu montată într-un inel şi asta l-a mai alinat puţin, spunea el, dar nu la fel ca un portret.

Ai observat, cumva, inelul când l-ai văzut/

— Da, răspunse Elinor cu un glas liniştit, sub care se ascun deau o emoţie şi o amărăciune cum nu mai simţise până atunci.

Era ofensată, uluită, zăpăcită.

Din fericire pentru ea, ajunseseră la vilă, şi conversaţia nu mai putea continua. După ce statură cu ele câteva minute, domnişoarele Steele se întoarseră la conac, iar Elinor dobândi libertatea să se gândească şi să sufere.