CAPITOLUL XXI

SOŢII PALMER SE ÎNTOARSERĂ la Cleveland în ziua următoare, iar cele două familii din Barton rămaseră iarăşi să-şi ţină tovărăşie una alteia. Insă asta nu ţinu mult; Elinor abia reuşise să-şi scoată din minte ultimii musafiri, abia încetase să se mai mire de fericirea fără motiv a lui Charlotte, de teatrul jucat cu talent de domnul Palmer şi de ciudata nepotrivire dintre soţ şi soţie, că zelul neostoit al lui sir John şi al doamnei Jennings faţă de cauza societăţii îi şi procură noi cunoştinţe de văzut şi de observat.

Într-o excursie de dimineaţă la Exeter, se întâlniseră cu două domnişoare, cu care doamna Jennings avu satisfacţia să descopere că era rudă, şi asta fu destul ca sir John să le invite în la conac, de îndată ce îşi terminau prezentele obligaţii mondene din Exeter. In faţa unei asemenea invitaţii, obligaţiile din Exeter fură pe loc date la o parte şi, la întoarcerea lui sir John, lady Middleton intră în mare panică aflând că în foarte scurt timp avea să primească vizita a două fete pe care nu le văzuse în viaţa ei, şi despre a căror eleganţă – sau măcar minim rafinament – nu avea nici o dovadă; căci asigurările soţului ei şi ale mamei ei în această privinţă nu aveau nici o valoare. Faptul că erau rude înrăutăţea şi mai mult situaţia; de aceea, încercările doamnei Jennings de a o consola fură lipsite de succes când îşi sfătui fiica să nu-i pese că erau atât de elegante, pentru că erau verişoare şi trebuiau să se accepte, Cum venirea lor era cu neputinţă de împiedicat, lady Middleton se resemna cu ideea, cu toată filosofia unei femei bine crescute, mulţumindu-se doar să-şi dojenească soţul de cinci sau şase ori pe zi pe tema asta.

Domnişoarele sosiră; înfăţişarea lor nu era nicicum lipsită de rafinament sau eleganţă. Rochiile lor erau foarte elegante, manierele lor foarte politicoase, se arătară încântate de casă şi vrăjite de mobilă şi se dovedi că le plăceau atât de mult copiii încât lady Middleton îşi făcu o părere bună despre ele înainte să fi trecut o oră de când erau la conac. Declară că erau, într-adevăr, fete foarte agreabile, ceea ce în cazul ei dovedea o admiraţie înflăcărată. La această laudă însufleţită, încrederea lui sir John în propria-i judecată crescu, şi porni de îndată spre vilă pentru a le spune domnişoarelor Dashwood de sosirea domnişoarelor Steele şi pentru a le asigura că erau cele mai dulci fete din lume. Totuşi, dintr-o laudă ca aceasta nu erau multe de aflat. Elinor ştia foarte bine că în toate părţile Angliei se întâlneau cele mai dulci fete din lume, sub cele mai diverse forme, chipuri, temperamente şi inteligenţe. Sir John voi ca întreaga familie să vină de îndată la conac pentru a-i vedea musafirele. Binevoitor om, filantrop! Ii era greu să păstreze pentru sine chiar şi o verişoară îndepărtată.

— Veniţi acum, spuse el, vă rog să veniţi, trebuie să veniţi, insist să veniţi! Nici nu vă închipuiţi cât vă vor plăcea fetele. Lucy este nemaipomenit de drăguţă şi atât de veslă şi plăcută! Copiii se ţin deja scai de ea, de parcă ar fi o cunoştinţă veche. Şi amândouă ţin foarte mult să vă cunoască, căci au auzit la Exeter că sunteţi cele mai frumoase făpturi din lume. Iar eu le-am spus că este foarte adevărat, şi mai mult de atât. Veţi fi încântate de ele, sunt sigur. Au venit că trăsura plină de jucării pentru copii. Cum puteţi fi atât de ursuze să nu veniţi? Într-un fel, sunteţi verişoare. Voi sunteţi verişoarele mele, iar ele sunt ale soţiei mele, aşa că sunteţi rude.

Dar sir John nu reuşi să le convingă. Putu doar să obţină promisiunea că aveau să treacă pe la conac într-o zi sau două şi apoi le părăsi uimit de indiferenţa lor, pentru a se duce pe jos acasă şi pentru a le lăuda iarăşi farmecele în faţa domnişoarelor Steele, după cum le lăudase deja pe domnişoarele Steele în faţa lor.

Când avu loc vizita promisă la Barton Park şi când fură prezentate acestor domnişoare, nu găsiră nimic de admirat în înfăţişarea celei mari, care avea treizeci de ani şi un chip foarte urât şi lipsit de inteligenţă; găsiră însă la cealaltă, care nu avea mai mult de douăzeci de ani şi trăsături frumoase, privirea foarte inteligentă şi un aer de eleganţă care, deşi nu conferea o eleganţă şi o graţie veritabile, dădea distincţie persoanei ei. Manierele lor erau deosebit de politicoase şi, în scurt timp, Elinor le atribui un anumit gen de înţelepciune, când văzu prin ce atenţii constante şi bine gândite intrau în graţiile lui lady Middleton. Erau permanent vrăjite de copiii ei, lăudându-le frumuseţea, curtându-le atenţia şi amuzându-se de toanele lor; iar timpul care le mai rămânea după îndeplinirea obligaţiilor neplăcute pe care le impune politeţea era petrecut în admirarea a tot ce făcea lady Middleton, dacă se întâmpla să facă ceva, sau în luarea modelului vreunei rochii noi şi elegante de-a ei care le provocase o încântare deosebită cu o zi înainte. Din fericire pentru cei care caută să intre în graţii prin astfel de metode, o mamă iubitoare în căutare de laude pentru copiii ei este cea mai rapace dintre fiinţe, dar şi cea mai credulă; pretenţiile ei sunt exorbitante, însă va înghiţi orice; de aceea, afecţiunea excesivă şi răbdarea domnişoarelor Steele faţă de odraslele ei erau privite de lady Middleton fără urmă de mirare sau neîncredere. Privea cu îngăduinţă maternă toate poznele neruşinate şi obraznice la care erau supuse verişoarele ei. Vedea cum le erau dezlegate eşarfele, cum erau trase de păr, cum li se scotocea prin săculeţii cu lucru de mână şi li se furau cuţitaşele şi foarfecele, şi nu avea nici o îndoială că distracţia era împărtăşită de ele. Singurul lucru care o mira era că Elinor şi Marianne stăteau atât de liniştite deoparte, fără să vrea să participe la ce se petrecea.

— John e atât de vesel azi! Spuse ea când copilul îi luă domnişoarei Steele batista din buzunar şi o aruncă pe fereastră. E pus pe şotii.

Şi curând după aceea, când cel de-al doilea băiat o muşcă tare de deget pe aceeaşi domnişoară Steele, observă cu tandreţe:

— Ce jucăuş e William! Şi iat-o pe micuţa şi drăgălaşa mea Annamaria, adăugă ea, mângâind drăgăstos o fetiţă de trei ani, care nu făcuse gălăgie în ultimele două minute. E mereu tare blândă şi liniştită. N-a mai existat aşa copil liniştit!

Dar, din nefericire, în toiul acestor îmbrăţişări, un ac de păr din coafura ei zgârie uşor gâtul copilei, făcând ca acest model de blândeţe să scoată asemenea ţipete sălbatice, încât cu greu ar fi putut fi întrecute de orice făptură recunoscută drept zgomotoasă. Consternarea mamei fu mare, dar nu putu întrece panica domnişoarelor Steele şi, într-o împrejurare atât de dramatică, toate trei făcură tot ce le dicta afecţiunea pentru a alina chinurile micuţei suferinde. Fu aşezată în poala mamei ei, acoperită cu sărutări, i se spălă rana cu apă de lavandă de către una dintre domnişoarele Steele, care îngenunche pentru a o îngriji, în vreme ce sora acesteia o îndopa cu bomboane. Cu o astfel de răsplată pentru lacrimile ei, copila fu prea înţeleaptă ca să înceteze să plângă. Continuă să ţipe şi să hohotească, îşi lovi cu picioarele cei doi fraţi pentru că dăduseră s-o mângâie, şi toate alinările la un loc se dovediră fără efect până când, din fericire, lady Middleton, aducându-şi aminte că, în urmă cu o săptămână, într-o situaţie la fel de nefericită, se aplicase cu succes dulceaţă, de caise pentru o tâmplă julită, propuse acelaşi remediu pentru această nefericită zgârietură şi o scurtă întrerupere a ţipetelor domnişoarei la auzul acestui lucru le dădu motiv să spere că remediul nu avea să fie respins. De aceea, în căutarea acestui medicament, fu scoasă din cameră în braţele mamei ei şi, cum cei doi băieţi aleseră să le urmeze, în ciuda rugăminţii fierbinte a mamei lor de a rămâne acolo, cele patru domnişoare fură lăsate într-o linişte pe care încăperea nu o cunoscuse de multe ore.

— Biata micuţă! Spuse domnişoara Steele, de îndată ce ei plecară. Putea să fie un accident foarte trist.

— Nu prea văd cum, decât dacă ar fi avut loc în cu totul alte împrejurări, spuse Marianne. Dar aşa se stârneşte panica, tocmai atunci când nu există nici un motiv de intrat în panică.

— Ce femeie drăguţă e lady Middleton! Spuse Lucy Steele.

Marianne tăcu; îi era cu neputinţă să spună ce nu simţea. Oricât de banală era ocazia, când politeţea o cerea, toată sarcina de a spune minciuni cădea în seama lui Elinor. Fiind astfel solicitată, ea îşi dădu toată silinţa să vorbească despre lady Middleton cu mai multă căldură decât simţea, deşi cu mult mai puţină decât domnişoara Lucy.

— Şi sir John! Exclamă cealaltă soră. Ce bărbat fermecător!

Şi aici laudele domnişoarei Dashwood, fiind simple şi corecte, veniră fără mult entuziasm. Observă doar că era foarte vesel şi prietenos.

— Şi ce familie fermecătoare! N-am văzut în viaţa mea aşa copii frumoşi. Sunt deja nebună după ei, dar mie, de fapt, mi-au plăcut întotdeauna enorm copiii.

— Trebuia să-mi dau seama de asta, din cele la care am fost martoră în dimineaţa asta, spuse zâmbind Elinor.

— Am impresia că îi consideraţi pe micuţii Middleton cam prea răsfăţaţi, spuse Lucy. Poate că sunt prea din cale-afară, dar pentru lady Middleton este foarte firesc. Cât despre mine, ador să văd copii isteţi şi plini de viaţă; nu-i suport dacă sunt fără vlagă şi liniştiţi.

— Mărturisesc că atunci când sunt la Barton Park nu mă gândesc niciodată cu oroare la copiii liniştiţi şi fără vlagă, răspunse Elinor.

Aceste vorbe fură urmate de o scurtă pauză, care fu întreruptă de domnişoara Steele, care era dornică de conversaţie şi care acum întrebă destul de brusc:

— Iţi place Devonshire, domnişoară Dashwood? Bănuiesc că ţi-a părut foarte rău când ai plecat din Sussex.

Oarecum mirată de familiaritatea întrebării, sau cel puţin de maniera în care fusese rostită, Elinor răspunse că îi păruse.

— Norland este un loc nemaipomenit de frumos, nu-i aşa?

Adăugă domnişoara Steele.

— L-am auzit pe sir John lăudându-l foarte mult, spuse Lucy, care părea să considere că era nevoie de o scuză pentru libertatea pe care şi-o luase sora ei.

— Cred că toţi cei care l-au văzut îl admiră, răspunse Elinor; cu toate că nimeni nu poate să-i aprecieze frumuseţile aşa cum facem noi.

— Şi aveaţi mulţi domni eleganţi acolo? Bănuiesc că prin părţile astea nu aveţi aşa de mulţi; în ce mă priveşte, socot că întotdeauna dau un farmec în plus locurilor.

— Dar de ce crezi că în Devonshire nu sunt tot atât de mulţi tineri eleganţi ca în Sussex? Întrebă Lucy, părând ruşinată de purtarea surorii ei.

— Nu, draga mea, nu spun că nu sunt. Sunt sigură că în Exeter sunt o mulţime de tineri eleganţi; dar de unde să ştiu eu câţi ar putea fi pe lângă Norland? Mă temeam că domnişoarele Dashwood ar putea să li se pară plictisitor la Barton, dacă aici nu au atât de mulţi tovarăşi cum aveau odată. Dar poate că pe voi, domnişoarelor, nu vă interesează tinerii şi vă e la fel de bine fără ei cum vă e cu noi. În ceea ce mă priveşte, îi consider foarte agre abili, cu condiţia să se îmbrace elegant şi să se poarte politicos.

Nu pot să suport să-i văd murdari şi obraznici. Uite, la Exeter e domnul Rose, un tânăr nemaipomenit de elegant, un mare dandy, funcţionar la domnul Simpson, dar dacă îl întâlneşti dimineaţa, mai bine să nu te uiţi la el. Presupun că fratele dumitale, domnişoară Dashwood, era un adevărat dandy înainte de a se însura, căci era foarte bogat.

— Pe cuvântul meu că nu ştiu ce să spun, căci nu pricep foarte bine înţelesul cuvântului. Insă pot să vă spun că, dacă înainte de a se însura era dandy, încă mai este, căci nu s-a schim bat câtuşi de puţin.

— Oh! N-aş zice că bărbaţii însuraţi sunt dandy; au altceva de făcut.

— Doamne, Anne! Exclamă sora ei. Nu vorbeşti decât despre tineri. Ai s-o faci pe domnişoara Dashwood să creadă că nu te gândeşti decât la asta. Iar apoi, pentru a schimba subiectul, începu să admire şi mobila.

Acest tip de comportament al domnişoarelor Steele fu de ajuns. Libertatea şi prostia celei mari nu lăsau loc de laude şi, cum Elinor nu se lăsă orbită de frumuseţea sau de privirea şireată a celei mici, dându-şi seama de lipsa ei de eleganţă şi sinceritate, părăsi casa fără nici o dorinţă de a le cunoaşte mai bine.

Nu la fel se întâmplă cu domnişoarele Steele. Ele veneau de la Exeter pline de admiraţie faţă de sir John Middleton, de familia lui şi de toate rudele lui, şi acum şi-o revărsau fără zgârcenie asupra verişoarelor lui, pe care le declarau cele mai frumoase, mai elegante, mai talentate şi mai agreabile fete pe care le văzuseră vreodată şi pe care erau foarte dornice să le cunoască mai bine. Şi, spre mai buna cunoaştere, prezenţa lor deveni inevitabilă, după cum descoperi curând Elinor, căci întrucât sir John era cu totul de partea domnişoarelor Steele, grupul lor era prea puternic pentru a întâmpina opoziţie şi domnişoarele Dashwood trebuiră să se supună la acel gen de intimitate care consta din a sta aproape în fiecare zi o oră sau două în aceeaşi încăpere. Sir John nu putu face mai mult; însă nici nu ştia că era nevoie de mai mult; după părerea lui, a fi împreună însemna a fi în relaţii intime şi, cum planurile lui de a le face să se întâlnească reuşeau, nu avea nici o îndoială că se împrieteniseră.

Ce era al lui era al lui: făcu tot ce îi stătea în putere pentru a le risipi rezerva, aducându-le la cunoştinţă domnişoarelor Steele tot ce ştia sau presupunea despre situaţia verişoarelor lui, până la cele mai delicate amănunte; aşa se face că Elinor nu le văzuse mai mult de două ori când cea mare îşi exprimă bucuria că sora ei avusese marele noroc să cucerească, de când venise la Barton, un tânăr foarte elegant.

— E minunat s-o vedeţi măritată atât de tânără, spuse ea, şi am auzit că e foarte elegant şi nemaipomenit de chipeş. Sper să ai şi dumneata noroc în scurtă vreme, dar poate că ai deja un prieten pus deoparte.

Elinor nu avea de ce să creadă că sir John ar fi fost mai discret în a-şi dezvălui bănuielile cu privirea la afecţiunea ei pentru Edward decât fusese în ceea ce o privea pe Marianne; ba chiar, dintre ele două, el prefera să glumească pe seama ei, căci bănuielile lui erau mai noi şi mai nesigure; şi, de când cu vizita lui Edward, nu se întâmplase să ia masa împreună fără ca el să închine pentru cele mai trainice sentimente dând din cap şi făcând cu ochiul cu atâta subînţeles încât atrăgea atenţia generală. Litera F fusese, de asemenea, invariabil adusă în discuţie, şi fusese sursa atâtor vorbe de duh, încât pentru Elinor ajunsese cea mai spirituală literă din alfabet.

Aşa cum se aştepta, domnişoarele Steele profitau acum din plin de aceste glume, care îi stârniră celei mari curiozitatea de a şti numele domnului la care se refereau, curiozitate care, deseori exprimată cu impertinenţă, se potrivea perfect cu indiscreţia ei generală privitoare la treburile familiei lor. Însă sir John nu se amuză multă vreme stârnind acea curiozitate, căci fu pe atât de încântat să spună numele, pe cât fu domnişoara Steele să îl audă.

— Numele lui e Ferrars, spuse el în şoaptă, dar îndeajuns de tare ca să fie auzit. Însă, rogu-te, nu spune, căci e un mare secret.

— Ferrars! Repetă domnişoara Steele. Domnul Ferrars e feri citul, nu-i aşa? Cum?! Fratele cumnatei dumitale, domnişoară Dashwood? E un tânăr foarte agreabil. Îl cunosc foarte bine.

— Cum poţi să spui asta, Anne? Exclamă Lucy, care, în gene ral, corecta toate afirmaţiile surorii sale. Cu toate că l-ai văzut o dată sau de două ori la unchiul nostru, e prea mult să pretinzi că îl cunoşti bine.

Elinor ascultă toate astea cu atenţie şi uimire. Cine era acest unchi? Unde locuia? Cum se cunoscuseră? Îşi dori foarte mult ca discuţia pe tema aceasta să continue, deşi nu voia să participe personal la ea; însă nu se mai spuse nimic despre la asta şi, pentru prima dată în viaţa ei, se gândi că doamnei Jennings fie îi lipsea curiozitatea pentru informaţii mărunte, fie nu avea chef să le comunice. Felul în care domnişoara Steele vorbise despre Edward îi spori curiozitatea, căci o izbise ca fiind răutăcios şi lăsa de înţeles că ceea ce ştia acea domnişoară, sau îşi închipuia că ştie, era în dezavantajul lui. Însă curiozitatea îi rămase nesatisfăcută, căci domnişoara Steele nu mai luă în seamă numele domnului Ferrars când se făcu aluzie la el sau când sir John îl pomeni răspicat.