CAPITOLUL I

ORICÂT DE PUŢINA ÎNCREDERE ar fi avut Elinor în adevărul spuselor lui Lucy, îi fu cu neputinţă s-o bănuiască de minciună în cazul de faţă, căci nici o tentaţie nu justifica nebunia de a născoci o astfel de poveste. De aceea, Elinor nu putu, nu îndrăzni să se mai îndoiască de adevărul afirmaţiilor lui Lucy, căci erau susţinute de împrejurări şi dovezi şi contrazise doar de dorinţele ei. Faptul că avuseseră prilejul să se cunoască în casa domnului Pratt era un argument pentru tot restul, indiscutabil şi totodată alarmant; iar vizita lui Edward în apropiere de Plymouth, starea lui melancolică, nemulţumirea lui faţă de propriile perspective, comportamentul lui nesigur faţă de ea, faptul că domnişoarele Steele ştiau multe despre Norland şi despre legăturile lor de familie, ceea ce o mirase adesea, portretul, scrisoarea, inelul, toate laolaltă alcătuiau asemenea dovezi de netăgăduit încât învinseră orice teamă de a-l condamna pe nedrept şi stabiliră ca pe un fapt, pe care nici o părtinire nu-I putea da deoparte, purtarea lui urâtă faţă de ea. Resentimentul ei faţă de un astfel de comportament, indignarea la gândul că fusese înşelată o făcură să-şi plângă de milă scurt timp; curând apărură alte idei, alte considerente. Oare Edward o amăgise cu bună ştiinţă? Oare simulase o afecţiune pe care nu o simţea? Oare logodna lui cu Lucy era o logodnă a inimii? Nu; orice ar fi putut fi odată, nu mai era în prezent. Afecţiunea lui era în întregime a ei. In privinţa asta nu se putea înşela. La Norland, mama ei, surorile ei, Fanny îşi dăduseră toate seama de sentimentele lui pentru ea; nu era vorba de o iluzie a vanităţii sale. Era neîndoielnic că o iubea. Cât îi alina inima această convingere! Şi ce mult o îndemna să4 ierte! El se făcuse vinovat, foarte vinovat, de faptul că rămăsese la Norland după ce simţise prima oară că influenţa ei asupra lui era mai mare decât s-ar fi cuvenit să fie; în privinţa asta, nu avea nici o scuză; dar dacă ei îi făcuse rău, lui îşi făcuse şi mai mult rău; dacă situaţia ei era demnă de milă, a lui era disperată. Imprudenţa lui o făcuse nefericită un timp, dar îl lipsise şi pe el de orice şansă de a fi altfel. Cu timpul, ea şi-ar fi putut recăpăta liniştea; dar el, el la ce să se aştepte? Ar fi putut fi vreodată cât de cât fericit cu Lucy Steele? Dacă afecţiunea lui pentru ea ieşea din discuţie, ar fi putut el, cu integritatea lui, cu delicateţea lui, cu mintea lui instruită, să fie mulţumit cu o soţie ca Lucy – incultă, prefăcută şi egoistă?

Era firesc ca pasiunea tinerească de la nouăsprezece ani să-l fi făcut orb la toate în afară de frumuseţea şi firea ei blajină; dar patru ani la rând – ani care, dacă sunt folosiţi cu judecată, dezvoltă mult puterea de înţelegere – trebuiau să-i fi deschis ochii la defectele ei de educaţie, în timp ce aceeaşi perioadă de timp, petrecută de ea într-o societate inferioară şi cu îndeletniciri frivole, îi răpise acea simplit'ate care ar fi putut da un caracter interesant frumuseţii ei.

Crezuse că, însurându-se cu ea, piedicile pe care le-ar fi întâmpinat din partea mamei lui aveau să fie mari; cu cât mai mari ar fi fost acum, când logodnica lui era inferioară ca poziţie socială şi, probabil, ca avere! Dar, cum inima lui se înstrăinase de Lucy, poate că acele piedici nu-i puneau răbdarea la încercare; iar melancolia era starea persoanei care simţise ca pe o uşurare eventuala opoziţie a familiei!

În timp ce era chinuită de aceste gânduri, îl compătimi mai mult pe el decât pe sine. Susţinută de convingerea că nu făcuse nimic ca să merite nefericirea prezentă şi consolată de credinţa că Edward nu făcuse nimic pentru a pierde dreptul la stima ei, se gândi că şi acum, după prima durere a loviturii grele, putea să se stăpânească îndeajuns pentru a ascunde adevărul de mama şi surorile ei. Şi răspunse atât de bine propriilor sale aşteptări încât, după numai două ore, când le întâlni la masă, nimeni n-ar fi bănuit că jelea în taină, gândindu-se la obstacolele care trebuiau s-o despartă pentru totdeauna de cel pe care îl iubea, tot aşa cum n-ar fi bănuit nici că Marianne se gândea la calităţile unui bărbat a cărui inimă credea că îi aparţine şi pe care se aştepta să îl vadă în fiecare caleaşca ce se apropia de casa lor.

Nevoia de a se ascunde de mama ei şi de Marianne, deşi o obliga la eforturi necontenite, nu-i adânci lui Elinor nefericirea. Dimpotrivă, se simţi uşurată că nu e nevoită să le împărtăşească ceva ce le-ar fi supărat foarte tare şi că e scutită să le audă con-damnându-l pe Edward din exces de afecţiune părtinitoare pentru ea, ceea ce ar fi fost mai mult decât ar fi putut îndura.

Ştia că sfaturile sau conversaţia lor n-ar fi putut s-o ajute; blândeţea şi durerea lor i-ar fi sporit nefericirea, în timp ce stăpânirea ei de sine n-ar fi fost încurajată nici de exemplul, nici de lauda lor. Era mai puternică singură, şi bunul-simţ o susţinea atât de bine încât fermitatea ei era neclintită, iar aerul ei vesel neabătut, atât cât se putea în prezenţa unor regrete puternice şi vii. Oricât de mult suferise de pe urma primei conversaţii cu Lucy pe tema respectivă, simţi curând dorinţa de a o reînnoi; şi aceasta din mai multe motive. Voia să audă din nou amănuntele logodnei lor, voia să înţeleagă mai bine ce simţea cu adevărat Lucy pentru Edward, voia să-şi dea seama dacă fusese sinceră atunci când declarase că simţea pentru el o afecţiune profundă şi, mai ales prin redeschiderea discuţiei şi prin calmul de care avea să dea dovadă cu acel prilej, voia să o convingă pe Lucy că nu o interesa subiectul decât ca prietenă, lucru care, se temea ea, fusese cel puţin îndoielnic din cauza agitaţiei involuntare pe care o manifestase în cursul conversaţiei lor de dimineaţă. Era foarte probabil ca Lucy să fie geloasă pe ea; faptul că Edward o vorbise întotdeauna de bine şi o lăudase era evident, nu doar din spusele lui Lucy, ci şi din curajul acesteia de a-i încredinţa un secret atât de important, deşi se cunoşteau de puţin timp. Şi chiar şi informaţiile date în glumă de sir John trebuie să fi avut o anumită greutate. Insă, Elinor fiind foarte sigură în sinea ei că Edward o iubea, nu era nevoie să se gândească prea mult pentru a-şi da seama că Lucy era geloasă; însăşi mărturisirea ei era o dovadă că aşa era. Ce alte motive ar fi avut să-i dezvăluie povestea, dacă nu s-o informeze pe Elinor de drepturile pe care ea, Lucy, le avea asupra lui Edward şi s-o îndemne să-l evite pe viitor? Nu-i era greu să înţeleagă intenţiile rivalei ei şi, cu toate că era ferm hotărâtă să se poarte aşa cum dictau toate principiile cinstei şi onoarei, să lupte împotriva afecţiunii pe care o avea pentru Edward şi să-l vadă cât mai puţin cu putinţă, nu-şi putu refuza mângâierea de a se strădui să o convingă pe Lucy că inima ei nu era rănită. Şi cum n-ar mai fi putut auzi lucruri mai dureroase decât cele ce se spuseseră deja, nu se îndoia de puterea ei de a asculta calm repetarea amănuntelor.

Dar prilejul nu apăru imediat, deşi Lucy era la fel de dispusă ca ea să profite de orice ocazie care s-ar fi ivit; căci vremea nu mai era destul de frumoasă pentru a le îngădui să facă împreună o plimbare în cursul căreia le-ar fi fost uşor să se desprindă de ceilalţi; şi, cu toate că se întâlneau cel puţin o dată la două zile fie la conac, fie la vilă, dar cu mai ales la conac, nu puteau sta de vorbă. Lui sir John şi soţiei sale nici nu le trecea prin minte aşa ceva şi, prin urmare, se acorda foarte puţină libertate pentru conversaţia generală, şi deloc pentru discuţia particulară. Se întâlneau ca să mănânce, să bea şi să râdă, să joace cărţi sau jocuri de salon zgomotoase.

Avuseseră loc mai multe întâlniri de acest gen, fără ca Elinor să aibă prilejul să stea de vorbă între patru ochi cu Lucy când, într-o dimineaţă, sir John trecu pe la vilă pentru a le ruga să ia masa, toate, în ziua aceea cu lady Middleton, întrucât el era obligat să se ducă la clubul din Exeter şi, altfel, lady Middleton ar fi rămas doar cu mama ei şi cele două domnişoare Steele. Elinor, care întrezări o posibilitatea de a aborda problema pe care o avea în vedere într-o astfel de împrejurare, în care aveau să se simtă mai în largul lor sub oblăduirea liniştită şi politicoasă a lui lady Middleton decât atunci când le aduna soţul ei pentru îndeletniciri gălăgioase, acceptă pe loc invitaţia. Margaret, cu încuviinţarea mamei ei, fu la fel de îndatoritoare, iar Marianne, cu toate că nu era niciodată dispusă să ia parte la astfel de petreceri, fu convinsă şi ea de mama ei să se ducă, doamna Dashwood neîndurând s-o vadă respingând orice prilej de distracţie.

Domnişoarele se duseră la conac şi astfel lady Middleton avu fericirea să fie scutită de înspăimântătoarea singurătate care o ameninţa. Întâlnirea fu anostă, exact cum se aşteptase Elinor; nu scoase la iveală nimic nou, nici ca idei, nici ca exprimare, şi nimic n-ar fi putut să fie mai puţin interesant decât conversaţia purtată atât în salon, cât şi în sufragerie, unde le însoţiră şi copiii; cât timp rămaseră acolo, Elinor se convinse de imposibilitatea de a atrage atenţia lui Lucy asupra subiectului care o interesa. Copiii plecară numai o dată cu scoaterea din sufragerie a serviciului de ceai. Apoi fu aşezată masa de joc şi Elinor se întrebă cum de putuse să-şi închipuie măcar că va avea timp de conversaţie la conac. Se ridicară toate, pregătindu-se pentru partida de cărţi.

— Mă bucur că n-ai să termini în seara asta coşul sărmanei micuţe Annamaria, îi spuse lady Middleton lui Lucy, căci sunt sigură că or să te doară ochii dacă lucrezi filigran la lumina lumânării. O să vedem noi mâine dimineaţă cum o să-i alinăm dezamăgirea, şi sper să izbutim să o facem să nu-i mai pară atât de rău.

Această aluzie fu de ajuns să se adune pe loc şi să spună:

— Vă înşelaţi foarte tare, lady Middleton. Aşteptam doar să ştiu dacă puteţi juca fără mine, altfel aş fi fost deja la filigranul meu. Nu l-aş dezamăgi pentru nimic în lume pe îngeraşul nostru şi, dacă aveţi nevoie de mine acum la masa de joc, sunt hotărâtă să termin coşuleţul după cină.

— Eşti foarte bună, şi sper să nu te doară ochii. Eşti drăguţă să suni să ţi se aducă nişte lumânări ca să vezi mai bine când lucrezi? Ştiu că biata mea fetiţă ar fi tare dezamăgită dacă acest coşuleţ n-ar fi gata până mâine, căci, cu toate că i-am spus că în mod sigur nu o să fie, sunt sigură că ea este convinsă că o să-l aibă.

Lucy trase numaidecât măsuţa de lucru aproape şi se aşeză la ea cu o vioiciune şi o veselie care păreau să sugereze că, pentru ea, nu putea exista o mai mare plăcere decât să lucreze în filigran un coş pentru un copil răsfăţat.

Lady Middleton le propuse celorlalte o partidă de casino1. Nimeni nu ridică vreo obiecţie în afară de Marianne care, cu obişnuita ei neglijenţă faţă de politeţe, exclamă:

— Sper să aveţi bunătatea să mă scuzaţi, lady Middleton, căci ştiţi că detest jocul de cărţi. Am să mă duc la pian; nu l-am atins de când a fost acordat.

Şi, fără altă scuză, se duse la pian.

Lady Middleton arăta de parcă mulţumea Cerului că ea, una, nu se exprimase niciodată cu atâta grosolănie.

— Ştiţi că Marianne nu poate fi ţinută mult timp departe de acel instrument, doamnă, spuse Elinor, străduindu-se să atenueze jignirea; şi nici nu mă prea miră, căci este pianul cel mai bine acordat pe care l-am auzit vreodată.

Cele cinci rămase urmau acum să tragă cărţile.

— Poate că, dacă s-ar întâmpla să ies din joc, i-aş putea fi de ajutor domnişoarei Steele, răsucind hârtia, continuă Elinor. Mai este mult de lucru la coşuleţ şi cred că, dacă lucrează singură, o să-i fie cu neputinţă să-l termine în seara asta. Dacă mă lasă s-o ajut, mi-ar plăcea nespus să lucrez şi eu la el.

— Ba ţi-aş fi chiar foarte recunoscătoare pentru ajutor, căci constat că e mai mult de lucru decât mi-am închipuit! Exclamă Lucy. Şi ar fi îngrozitor s-o dezamăgim pe draga noastră Annamaria.

— Oh, chiar că ar fi înspăimântător! Spuse domnişoara Steele. Draga de ea, ce mult o iubesc!

— Eşti foarte amabilă, îi spuse lady Middleton lui Elinor.

Dacă spui că ţi-ar plăcea să lucrezi, probabil că nu te-ar supăra să intri în joc la următoarea partidă, sau vrei să-ţi încerci norocul acum?

Elinor profită cu bucurie de prima propunere şi astfel, cu puţină diplomaţie, pe care Marianne nu s-ar fi obosit niciodată s-o pună în aplicare, îşi atinse scopul şi o mulţumi, în acelaşi timp, şi pe lady Middleton. Lucy îi făcu loc numaidecât, şi cele două rivale blonde se aşezară alături la aceeaşi masă şi, în cea mai deplină armonie, se angajară în terminarea aceluiaşi lucru.

Din fericire, pianul la care cânta Marianne, atât de cufundată în muzică şi în propriile-i gânduri încât uitase că mai era şi altcineva în cameră, era atât de aproape de ele încât domnişoara Dashwood aprecie că, la adăpostul zgomotului lui, putea aborda cu siguranţă interesantul subiect, fără nici un risc de a fi auzită de la masa de joc.