CAPITOLUL II

PE UN TON FERM, dar plin de prudenţă, Elinor începu astfel:

— N-aş fi demnă de încrederea cu care m-ai onorat dacă n-aş simţi dorinţa sau curiozitatea de a continua subiectul. De aceea, n-am să-mi cer scuze pentru faptul că îl redeschid.

— Iţi mulţumesc că ai spart gheaţa! Exclamă Lucy. Mi-ai luat o piatră de pe inimă căci, într-un fel, mă temeam că te-am supărat prin cele ce ţi-am spus în lunea aceea.

— Să mă superi! Cum ai putut să-ţi închipui una ca asta? Te rog să mă crezi că n-am avut nici cea mai mică intenţie să-ţi dau de înţeles aşa ceva, adăugă Elinor cu toată sinceritatea. Puteai să ai vreun motiv să-mi acorzi încrederea ta, care să nu fie onorabil şi măgulitor pentru mine?

Cu ochişorii şireţi plini de înţeles, Lucy răspunse:

— Totuşi, te asigur că mi s-a părut că văd în purtarea dumitale răceală şi nemulţumire, şi asta m-a făcut să nu mă simt deloc bine. Eram sigură că te-ai supărat pe mine şi de atunci îmi tot reproşez că mi-am permis să te deranjez cu problemele mele. Dar mă bucur mult să aflu că n-au fost decât închipuirile mele şi că, de fapt, nu mă învinuieşti. Dacă ai şti ce mângâiere a fost pentru mine să-mi uşurez sufletul vorbindu-ţi de ceea ce mă preocupă în fiecare clipă a vieţii mele, sunt sigură că mila te-ar face să treci cu vederea orice altceva.

Note:

1 Joc de cărţi apărut în secolul al XVII-lea (n. tx).

— Mi-e uşor să cred că pentru dumneata a fost o mare uşurare să-mi împărtăşeşti situaţia voastră şi fii sigură că n-ai să ai niciodată motiv să te căieşti că mi-ai spus. Cazul vostru este foarte nefericit; am impresia că sunteţi înconjuraţi de greutăţi şi veţi avea nevoie de toată afecţiunea reciprocă pentru a le depăşi. Domnul Ferrars, cred eu, este întru totul dependent de mama lui.

— Nu are decât două mii de lire ale lui, ar fi o nebunie să ne căsătorim în astfel de condiţii deşi, din partea mea, aş renunţa fără şovăială la orice altă perspectivă. Am fost întotdeauna obişnuită cu un venit foarte mic şi, de dragul lui, m-aş lupta cu sărăcia; însă îl iubesc prea mult pentru a fi mijlocul egoist de a-l lipsi de tot ce i-ar da mama lui dacă s-ar însura după placul ei.

Trebuie să aşteptăm, şi asta ar putea să dureze mulţi ani. Dacă ar fi vorba de aproape oricare alt bărbat din lume, ar fi o perspec tivă alarmantă; însă ştiu că nimic nu m-ar putea lipsi de afecţi unea şi statornicia lui Edward.

— Probabil că această convingere este totul pentru dumnea ta, şi nu încape îndoială că şi el e susţinut de aceeaşi încredere în dragostea şi fidelitatea dumitale. Dacă tăria ataşamentului vostru reciproc ar slăbi, aşa cum în mod firesc s-ar întâmpla la mulţi oameni şi în multe împrejurări în decursul unei logodne de patru ani, situaţia voastră ar fi cu adevărat demnă de milă.

La aceste cuvinte, Lucy ridică privirea, dar Elinor avu grijă ca faţa ei să nu trădeze nimic care ar fi dat vorbelor ei motiv să stârnească bănuiala.

— Dragostea lui Edward pentru mine a fost pusă din plin la încercare de despărţirea noastră îndelungată şi a rezistat atât de bine la proba timpului încât nu aş putea să mă îndoiesc de ea acum. Pot spune cu toată siguranţa că, începând din clipa în care ne-am cunoscut, nu mi-a dat nici un motiv să-mi fac griji în această privinţă.

La această afirmaţie, Elinor nu prea ştiu dacă să zâmbească sau să ofteze. Lucy continuă:

— Sunt cam geloasă din fire şi, din cauză că avem situaţii diferite, din cauză că el a ieşit în lume mult mai mult decât mine şi din cauză că am fost mereu despărţiţi, eram destul de bănu itoare ca să descopăr imediat adevărul dacă aş fi observat cea mai mică schimbare în purtarea lui faţă de mine când ne întâlneam, sau vreo tristeţe pe care n-aş fi putut să mi-o explic, sau dacă ar fi vorbit mai mult despre o doamnă decât despre alta, sau ar fi părut în vreo privinţă mai puţin fericit la Longstaple decât înainte. Nu vreau să spun că am un spirit de observaţie foarte dezvoltat sau ochi ageri dar, dacă era vorba de aşa ceva, sunt sigură că nu m-aş fi înşelat.

„Toate astea sunt foarte frumoase, dar niciuna dintre noi nu se înşală”, se gândi Elinor.

— Dar ce planuri aveţi? Întrebă ea după o scurtă tăcere. Sau nu aveţi niciunul în afară de cel de a aştepta moartea doamnei Ferrars, ceea ce ar fi o soluţie tristă şi cutremurătoare? Oare fiul ei a hotărât să se supună acestei soluţii şi monotoniei atâtor ani de aşteptare în care să te implice şi pe dumneata, în loc să rişte să o supere o vreme, spunându-i adevărul?

— Măcar de-am fi siguri că o să fie supărată numai o vreme!

Doamna Ferrars e o femeie mândră şi foarte încăpăţânată şi e foarte probabil ca, după prima criză de furie la auzul acestui lucru, să-i lase totul lui Robert, iar acest gând îmi alungă orice pornire de a lua măsuri pripite, de dragul lui Edward.

— Şi de dragul dumitale, sau mergi cu dezinteresul dincolo de orice raţiune?

Lucy se uită din nou la Elinor şi rămase tăcută.

— II cunoşti pe domnul Robert Ferrars? Întrebă Elinor.

— Deloc, nu l-am văzut niciodată, dar îmi închipui că nu seamănă defel cu fratele lui – trebuie că e prost şi mare filfizon.

— Mare filfizon! Repetă domnişoara Steele, prinzând din zbor cuvintele într-o pauză făcută brusc de Marianne la pian. Oh, cred că vorbesc despre curtezanii lor!

— Nu, surioară, aici te înşeli! Exclamă Lucy. Curtezanii noştri nu sunt mari filfizoni.

— Despre cel al domnişoarei Dashwood pot garanta eu că nu este, spuse râzând cu poftă doamna Jennings. E unul dintre cei mai modeşti şi mai bine crescuţi tineri pe care i-am văzut în viaţa mea; cât despre Lucy, e o fată atât de alunecoasă, încât n-ai cum să afli cine îi place.

— Oh! Exclamă domnişoara Steele, privind în jur cu subînţe les. Aş zice că adoratorul lui Lucy este tot atât de modest şi de bine crescut ca al domnişoarei Dashwood.

Elinor roşi fără să vrea. Lucy îşi muşcă buza şi se uită supărată la sora ei. Un timp, în cameră domni tăcerea. Lucy fu prima care îi puse capăt, coborând şi mai mult glasul, deşi Marianne le oferea acum puternica pavăză a unui concert magnific.

— Am să-ţi spun sincer ce plan mi-a venit în minte în ultima vreme pentru a face lucrurile suportabile; sunt chiar obligată să-ţi împărtăşesc secretul, căci eşti faci parte din el. Cred că îl cunoşti destul de bine pe Edward ca să ştii că el preferă biserica oricărei alte profesii. Planul meu e ca el să intre în rândul preoţilor cât mai repede cu putinţă şi apoi, cu ajutorul protecţiei dumitale, pe care sunt sigură că ai să ai bunătatea să i-o oferi din prietenie pentru el şi, sper, din puţină simpatie pentru mine, că fratele dumitale ar putea fi convins să-i dea parohia de la Norland, care am înţeles că e foarte bună, şi se pare că actualul paroh nu mai are mult de trăit. Asta ar îndeajuns pentru a ne putea căsători, iar restul îl vom încredinţa timpului şi norocului.

— Aş fi oricând fericită să-mi dovedesc stima şi prietenia pentru domnul Ferrars, răspunse Elinor. Însă nu-ţi dai seama că, într-o astfel de situaţie, nu e deloc nevoie de protecţia mea? El e fratele doamnei John Dashwood – şi asta este de ajuns ca să-l recomande soţului ei.

— Dar doamna John Dashwood nu e de acord ca Edward să îmbrace hainele preoţeşti.

— Atunci bănuiesc că nici intervenţia mea nu o să fie de mare ajutor.

Rămaseră iarăşi tăcute mai multe minute. In cele din urmă, Lucy spuse oftând adânc:

— Cred că cel mai înţelept ar fi să punem imediat capăt afa cerii, rupând logodna. Se pare că suntem încolţiţi de greutăţi din toate părţile şi, cu toate că o vreme o să fim nefericiţi, poate că în cele din urmă o să fie mai bine pentru noi. N-ai vrea să-mi dai un sfat, domnişoară Dashwood?

— Nu, răspunse Elinor cu un zâmbet care ascundea simţămintele foarte agitate. Într-o astfel de problemă cu sigu ranţă n-am să-ţi dau. Ştii foarte bine că, pentru dumneata, păre rea mea n-ar avea nici o greutate, decât dacă ar fi de partea do rinţelor dumitale.

— Mă nedreptăţeşti, răspunse Lucy solemn. Nu cunosc pe nimeni la a cărui părere să ţin mai mult decât la a dumitale, şi am convingerea că, dacă mi-ai spune: „Te sfătuiesc să rupi negreşit logodna cu Edward Ferrars, căci va fi spre binele amân durora”, aş face-o neîntârziat.

Elinor roşi de ipocrizia viitoarei soţii a lui Edward şi răspunse:

— Acest compliment m-ar înspăimânta îndeajuns ca să nu-mi spun părerea în această privinţă, presupunând că aş avea una.

Îmi exagerezi influenţa; puterea de a despărţi două persoane atât de strâns legate este prea mult pentru o persoană indiferentă.

— Tocmai pentru că eşti o persoană indiferentă, judecata dumitale ar avea greutate pentru mine, spuse Lucy cu o oarecare iritare şi apăsând pe cuvântul „indiferentă”. Dacă s-ar bănui că eşti influenţată în vreo privinţă de sentimente, părerea dumitale n-ar merita să fie cerută.

Elinor se gândi că era mai înţelept să nu răspundă acestor cuvinte, ca nu cumva să se provoace una pe cealaltă la o sporire nepotrivită a intimităţii şi lipsei de rezervă; ba era chiar hotărâtă să nu mai pomenească subiectul. De aceea, în această discuţie interveni o altă pauză care ţinu multe minute, şi tot Lucy fu prima care puse capăt.

— O să vii la Londra în iarna asta, domnişoară Dashwood?

Întrebă ea cu obişnuita ei mulţumire de sine.

— Nu.

— Îmi pare rău, răspunse cealaltă, în timp ce ochii i se luminau la auzul informaţiei. Mi-ar fi făcut mare plăcere să ne întâlnim acolo. Dar cred că tot ai să vii până la urmă. Sunt sigu ră că fratele şi cumnata dumitale te vor invita la ei.

— Nu va fi în puterea mea să le accept invitaţia, dacă mi-o fac.

— Ce ghinion! Mă bizuiam foarte mult pe întâlnirea noastră acolo. La sfârşitul lui ianuarie, eu şi Anne trebuie să mergem la nişte rude care de câţiva ani tot aşteaptă să le facem o vizită. Dar eu mă duc numai ca să-l văd pe Edward. Va fi acolo în februarie, altfel Londra n-ar avea nici un farmec pentru mine; n-am chef de ea.

Curând Elinor fu chemată la masa de joc, la încheierea primei partide, şi astfel discuţia confidenţială dintre cele două domnişoare luă sfârşit, lucru care fu acceptat de amândouă fără părere de rău, căci de nici o parte nu se spusese nimic care să le facă să se antipatizeze mai puţin ca înainte. Elinor se aşeză la masa de joc cu trista convingere că Edward nu numai că nu o iubea pe cea care urma să-i fie soţie, dar nici măcar nu avea şansa de a fi cât de cât fericit în căsnicie, şansă pe care afecţiunea ei sinceră pentru el i-ar fi dat-o, căci numai egoismul putea îndemna o femeie să oblige un bărbat să menţină o logodnă despre care părea pe deplin conştientă că îl chinuia.

De atunci, subiectul nu mai fu deschis de Elinor, iar când era abordat de Lucy, care rareori scăpa ocazia de a-l menţiona şi avea mare grijă să-şi informeze confidenta ori de câte ori primea o scrisoare de la Edward, Elinor îl trata cu calm şi prudenţă şi îl abandona de îndată ce politeţea permitea, căci considera că o astfel de conversaţie era o plăcere pe care Lucy nu o merita, iar pentru ea era periculoasă.

Vizita domnişoarelor Steele la conac se prelungi mult peste perioada implicată de invitaţia iniţială; prezenţa lor deveni indispensabilă. Sir John nici nu voia să audă de plecarea lor şi, în ciuda numeroaselor obligaţii pe care le aveau de multă vreme la Exeter şi a necesităţii de a se întoarce de îndată acolo pentru a le împlini, lucru pe care nu uitau să îl sublinieze la sfârşitul fiecărei săptămâni, fură convinse să mai rămână aproape două luni la conac şi să ajute la organizarea acelei sărbători care, pentru a-şi dovedi importanţa, impune mai multe baluri şi mai multe ospeţe decât de obicei.