CAPITOLUL XIV

LA CÂTEVA ZILE după această întâlnire, ziarele anunţau lumii că doamna Thomas Palmer dăduse naştere unui fiu şi moştenitor, lucru foarte interesant şi mulţumitor, cel puţin pentru toate cunoştinţele apropiate care ştiau asta dinainte.

Acest eveniment extrem de important pentru fericirea doamnei Jennings produse o schimbare în modul ei de a-şi petrece timpul şi influenţă, în aceeaşi măsură, şi modul de viaţă al tinerelor ei prietene. Dorind să fie cât mai mult cu Charlotte, doamna Jennings pleca într-acolo în fiecare dimineaţă şi nu se întorcea decât seara târziu. Domnişoarele Dashwood, la insistenţele familiei Middleton, îşi petreceau toată ziua în Conduit Street, zi de zi. Pentru liniştea lor, ar fi preferat să rămână, măcar dimineaţa, în casa doamnei Jennings, dar nu se putură opune dorinţei tuturor. Prin urmare, îşi petreceau timpul cu lady Middleton şi cele două domnişoare Steele, care de fapt le preţuiau tot atât de puţin compania pe cât se prefăceau că o caută.

Domnişoarele Dashwood aveau prea multă minte pentru a fi o companie de dorit pentru lady Middleton, iar de celelalte erau privite cu invidie deoarece, după părerea lor, se băgau peste ele şi le răpeau politeţurile pe care voiau să le monopolizeze. Deşi purtarea lui lady Middleton faţă de Elinor şi Marianne era cum nu se poate mai politicoasă, soţia lui sir John nu le plăcea deloc. Din cauză că ele nu îi linguşeau niciodată nici pe ea, nici pe copiii ei, nu le credea bune la suflet, şi pentru că lor le plăcea să citească, îşi închipuia că sunt sarcastice, fără să ştie probabil ce înseamnă să fii sarcastic; dar asta nu avea importanţă. Pentru ea însemna să critici cu uşurinţă.

Prezenţa lor le stânjenea atât pe lady Middleton, cât şi pe Lucy. Celei dintâi îi era ruşine să trândăvească în faţa lor, iar cealaltă se temea că va fi dispreţuită pentru linguşelile pe care era mândră să le rostească în alte ocazii. Dintre cele trei, domnişoara Steele era cel mai puţin deranjată de prezenţa lor şi s-ar fi putut înţelege foarte bine cu ea dacă i-ar fi povestit în amănunţime întreaga afacere amoroasă dintre Marianne şi Willoughby drept compensaţie pentru sacrificiul pe care îl făcea cedând, după masă, cel mai bun loc de lângă foc, sau măcar dacă ar fi tachinat-o în legătură cu doctorul Davies. Insă ele ţineau atât de puţin să-i câştige simpatia încât, dacă sir John n-ar fi luat masa acasă, zilele s-ar fi scurs într-o plictiseală îngrozitoare.

Totuşi, toate aceste invidii şi nemulţumiri erau atât de departe de a fi bănuite de doamna Jennings, încât ea considera că era încântător că fetele erau împreună şi, în fiecare seară, îşi felicita tinerele prietene că scăpaseră de compania unei bătrâne proaste. Le însoţea câteodată acasă la sir John, iar alteori rămânea cu ele acasă. Insă oriunde s-ar fi aflat, era întotdeauna bine dispusă, încântată şi plină de importanţă că Charlotte se simţea bine datorită grijii ei, şi gata să ofere o prezentare atât de amănunţită a situaţiei ei cum numai domnişoara Steele putea să fie curioasă să afle. Un lucru, totuşi, o supăra, şi se plângea de el zilnic. Domnul Palmer era de părere, ca de altfel toţi bărbaţii, dar pentru asta nu mai puţin nedemn de un tată, că toţi bebeluşii seamănă între ei; şi, deşi doamna Jennings văzuse de multe ori, în ocazii diferite, o asemănare izbitoare între bebeluş şi fiecare dintre rudele lui de ambele părţi, nu reuşea cu nici un chip să-l convingă pe tată de acest lucru; nu putea să-l convingă că nu era la fel cu nici un alt copil de aceeaşi vârstă şi nici să-l facă să recunoască faptul că era cel mai frumos copil din lume.

Trebuie să relatăm acum un necaz care, cam pe la acea vreme, se abătu asupra doamnei John Dashwood. Întâmplarea făcuse ca, atunci când cumnatele ei şi doamna Jennings îi făceau prima vizită în Harley Street, altă cunoştinţă de-a ei să treacă pe acolo, împrejurare care, în sine, nu părea să producă vreun rău. Insă cum imaginaţia unora îi face să ne judece greşit comportamentul şi să decidă asupra lui după cele mai neînsemnate aparenţe, fericirea omului este întotdeauna, într-o oarecare măsură, la mila norocului. In cazul de faţă, doamna care venise după cele două surori mersese cu imaginaţia atât de departe încât, la simpla pomenire a numelui domnişoarelor Dashwood şi înţelegând că erau surorile domnului Dashwood, trăsese numaidecât concluzia că locuiau în Harley Street. Această neînţelegere avu drept urmare trimiterea unor cărţi de vizită care le invitau să ia parte, împreună cu fratele şi cumnata lor, la o mică serată muzicală ce urma să aibă loc în casa ei.

Consecinţa acestui lucru fu că doamna John Dashwood nu numai că se văzu obligată să se supună marelui inconvenient de a trimite caleaşca după domnişoarele Dashwood ci, şi mai rău, fu silită să îndure neplăcerea de a da impresia că le trata cu atenţie; şi cine putea spune că nu aveau să se aştepte să iasă în lume cu ea şi a doua oară? Pe de altă parte, stătea acum în puterea ei să le dezamăgească.

Marianne se obişnuise de acum să iasă în fiecare zi din casă şi ajunsese să-i fie indiferent dacă ieşea sau nu. Se pregătea cu calm şi mecanic pentru fiecare obligaţie mondenă, fără să se aştepte la cea mai mică distracţie şi, foarte des, fără să ştie până în ultima clipă unde se ducea.

Ajunsese să fie atât de indiferentă la îmbrăcămintea şi înfăţişarea ei încât, pe toată durata toaletei, nu le acorda nici jumătate din atenţia pe care o primea de la domnişoara Steele în primele cinci minute după ce era gata. Nimic nu scăpa cercetării minuţioase şi curiozităţii acesteia; ea vedea totul şi întreba totul, nu avea linişte până nu ştia preţul fiecărui articol al îmbrâcă-minţii lui Marianne, ştia mai bine decât Marianne numărul rochiilor acesteia şi spera să afle, înainte de a se despărţi, cât o costa spălatul pe săptămână şi cât cheltuia pe an cu persoana ei. Obrăznicia acestor cercetări amănunţite se încheia, în general, cu un compliment care, deşi era venit să răsplătească răspunsurile primite, era considerat de Marianne cea mai mare impertinenţă dintre toate, căci, după ce era supusă unei examinări minuţioase privind valoarea şi croiala rochiei ei, culoarea pantofilor şi aranjarea părului, era sigură că avea să i se spună: „Eşti foarte elegantă, şi aş zice că ai să faci multe cuceriri”.

Cu o astfel de încurajare fu expediată şi de această dată la caleaşca fratelui ei, în care urcară după cinci minute după ce se oprise la uşă, punctualitate ce nu prea fu pe placul cumnatei lor, care sperase ca ele să întârzie spre nemulţumirea ei sau a vizitiului.

Evenimentele serii nu fură deosebite din cale-afară. Petrecerea, ca oricare altă serată muzicală, adună un mare număr de oameni care chiar se pricepeau la muzică, dar şi mai mulţi care nu se pricepeau deloc; cât despre interpreţi, aceştia erau, ca de obicei, după propria lor apreciere şi cea a prietenilor intimi, cei mai buni interpreţi amatori din Anglia.

Cum Elinor nu se pricepea la muzică, şi nici n-o pretindea, nu avu nici o reţinere să-şi întoarcă privirile de la pian, ori de câte ori avea chef, şi să şi le aţintească asupra obiectelor din jur, fără să fie împiedicată de prezenţa harpei sau a violoncelului. Într-o astfel de ocazie îl zări într-un grup de tineri pe acela care le ţinuse o lecţie despre cutiile pentru scobitori la Gray. Curând după aceea îl zări uitându-se la ea şi vorbind familiar cu fratele ei. Tocmai se hotărâse să-i afle numele de la cel din urmă, când amândoi veniră spre ea şi domnul Dashwood i-l prezentă ca fiind domnul Robert Ferrars.

El i se adresă cu o politeţe degajată, răsucindu-şi capul într-o plecăciune care o asigură la fel de limpede cum ar fi făcut vorbele că era exact filfizonul descris de Lucy. Ce bine ar fi fost pentru ea dacă simpatia ei pentru Edward s-ar fi bazat mai puţin pe meritele lui decât pe meritele celor mai apropiate rude ale lui! Căci atunci plecăciunea fratelui lui ar fi dat lovitura finală în ceea ce începuseră răutăcioasa lui mamă şi nu mai puţin antipatica lui soră. Dar în timp ce se minuna de diferenţa dintre cei doi tineri, nu găsea că goliciunea sufletească şi îngâmfarea unuia ar fi putut să o facă să nu aprecieze modestia şi valoarea celuilalt. De ce erau deosebiţi îi explică însuşi Robert într-o conversaţie de un sfert de oră când, discutând despre fratele lui şi plângându-se de extraordinara stângăcie care, după părerea lui, îl ţinea departe de societatea corespunzătoare rangului său, o atribui cu candoare şi generozitate mult mai puţin vreunei deficienţe înnăscute decât unei nefericite educaţii particulare; pe când el, care probabil nu era cu nimic mai înzestrat de natură, era la fel de capabil să se învârtă în lume ca oricare alt bărbat doar pentru că fusese la o şcoală publică.

— Pe cinstea mea, adăugă el, sunt încredinţat că nu e vorba de nimic mai mult. Şi i-o şi spun deseori mamei mele, când se necăjeşte din pricina asta. Ii spun: „Dragă doamnă, trebuie să te linişteşti. Acum răul e iremediabil, şi a fost în întregime opera ta. De ce te-ai lăsat convinsă de unchiul meu, sir Robert, să-l plasezi pe Edward sub tutelă privată, în cea mai critică perioadă din viaţa lui? Dacă l-ai fi trimis la Westminster, ca pe mine, în loc să-l trimiţi la domnul Pratt, nu s-ar mai fi întâmplat toate astea.” Aşa privesc eu problema, şi mama este pe deplin convinsă că a greşit.

Elinor nu vru să-l contrazică pentru că, oricare ar fi fost părerea ei despre avantajele unei şcoli publice, nu se putea gândi cu mulţumire la faptul că Edward locuise la familia domnului Pratt.

— Locuieşti în Devonshire, parcă, spuse el apoi. Într-o vilă pe lângă Dawlish.

Elinor îl puse la curent cu aşezarea vilei şi el se arătă destul de mirat că cineva putea locui în Devonshire, fără să fie aproape de Dawlish. Totuşi, îşi exprimă profunda aprobare pentru genul de casă în care trăiau.

— In ceea ce mă priveşte, îmi plac nespus de mult vilele, spuse el. Sunt foarte confortabile şi foarte elegante. Dacă aş avea bani de pus deoparte, mi-aş cumpăra un petic de pământ şi mi-aş construi una la mică distanţă de Londra, unde să pot să mă duc oricând, să iau câţiva prieteni cu mine şi să fiu fericit. Sfătuiesc pe oricine vrea să construiască să-şi ridice o vilă. Zilele trecute a venit la mine prietenul meu lordul Courtland ca să-mi ceară sfatul, şi mi-a pus dinainte trei planuri ale renumitului arhitect Bonomi. Trebuia să hotărăsc care e cel mai bun. „Dragul meu Courtland, am spus aruncându-le imediat pe toate în foc, nu adopta niciunul, şi clădeşte-ţi neapărat o vilă.” Şi îmi închipui că asta o să şi facă. Unii îşi imaginează că vilele nu oferă confort şi nici spaţiu, dar se înşală. Am fost luna trecută acasă la prietenul meu Elliot, în apropiere de Dartford. Lady Elliot dorea să dea un bal. „Dar cum să fac, dragul meu Ferrars?”, m-a întrebat ea. „In vila asta încap zece perechi şi unde o să mai fie şi masa?” Eu am văzut imediat că totul se putea rezolva foarte simplu, aşa că i-am spus: „Dragă lady Elliot, linişteşte-te. In sufragerie vor încăpea uşor optsprezece perechi; mesele de cărţi se pot pune în salonaş; biblioteca se poate deschide pentru ceai şi alte băuturi răcoritoare, iar cina poate fi servită în salonul cel mare”. Lady Elliot a fost încântată de idee. Am măsurat sufrageria şi am descoperit că în ea încăpeau exact optsprezece perechi, şi toată afacerea a fost aranjată după planul meu. Aşa că, vezi dumneata, dacă oamenii ştiu să abordeze problema, pot să aibă acelaşi confort într-o vilă ca în cea mai spaţioasă locuinţă.

Elinor fu de acord cu toate astea, căci nu considera că el merita complimentul contrazicerii raţionale.

Cum lui John Dashwood nu-i plăcea muzica mai mult decât celei mai mari dintre surorile lui, îşi luă aceeaşi libertate de a se gândi la cu totul altceva. Astfel, în timpul serii, îi veni o ideea pe care i-o împărtăşi soţiei lui când ajunse acasă. Greşeala doamnei Dennison de a presupune că surorile lui erau musafirele lor îl făcuse să se gândească la faptul că poate ar fi fost potrivit chiar să le invite să stea la ei cât timp obligaţiile doamnei Jennings o ţineau departe de casă. Cheltuiala ar fi fost nimic, şi deranjul la fel; şi, una peste alta, ar fi fost o atenţie absolut necesară pentru a-şi elibera conştiinţa de promisiunea făcută tatălui său. Propunerea o uimi pe Fanny.

— Nu văd cum le-am putea invita fără să-i aducem un afront lui lady Middleton, căci ele îşi petrec toată ziua la ea; altfel le-aş invita cu cea mai mare plăcere. Ştii că sunt gata oricând să le acord toată atenţia care îmi stă în putere, aşa cum am făcut-o şi în seara asta luându-le la petrecere. Dar ele sunt musafirele lui lady Middleton. Cum să le cer să plece de la ea?

Soţul ei îi spuse, cu multă umilinţă, că nu înţelegea obiecţia ei.

— Au petrecut deja o săptămână în Conduit Street şi lady Middleton nu are de ce să se supere dacă or să stea tot atâtea zile la nişte rude atât de apropiate.

Fanny se gândi o clipă apoi, cu vigoare reînnoită, spuse:

— Iubitul meu, le-aş invita din toată inima dacă mi-ar sta în putere. Dar tocmai mă hotărâsem să le invit pe domnişoarele Steele să stea câteva zile la noi. Sunt fete bune şi foarte bine crescute, şi cred că le datorăm atenţie, întrucât unchiul lor i-a făcut mult bine lui Edward. Pe surorile tale le putem invita şi în alt an, dar domnişoarele Steele s-ar putea să nu mai vină la Londra. Sunt sigură că îţi vor plăcea; ba le placi deja foarte mult, şi la fel şi mama. Şi sunt preferatele lui Harry!

Domnul Dashwood fu convins. Înţelese necesitatea de a le invita numaidecât pe domnişoarele Steele şi conştiinţa lui fu împăcată de hotărârea de a-şi invita surorile în alt an; în acelaşi timp, totuşi, bănuia cu viclenie că alt an avea să facă invitaţia inutilă, aducând-o pe Elinor la Londra ca soţie a colonelului Brandon, iar pe Marianne ca musafir al lor.

Fanny, bucurându-se că scăpase şi mândră de isteţimea cu care o făcuse, îi scrise dimineaţa următoare lui Lucy, invitând-o ca, împreună cu sora ei, să stea câteva zile în Harley Street, de îndată ce lady Middleton se putea lipsi de ele. Lucrul acesta fu de ajuns pentru a o face pe Lucy cu adevărat fericită. Doamna Dashwood părea să o ajute, întărindu-i speranţele şi încurajân-du-i intenţiile! Un astfel de prilej de a fi cu Edward şi familia lui îi servea mai mult decât orice altceva interesele, iar o astfel de invitaţie era cea mai mare încântare pentru inima ei!

Când biletul îi fu arătat lui Elinor, ceea ce se întâmplă la zece minute de la primirea lui, aceasta fu înclinată pentru prima dată să împărtăşească întrucâtva aşteptările lui Lucy, căci această dovadă de deosebită amabilitate acordată la un timp atât de scurt după ce se cunoscuseră părea să declare că bunăvoinţa arătată ei nu izvora doar din răutate faţă de Elinor şi, cu timpul, putea să ducă la tot ce îşi dorea Lucy. Linguşelile ei înfrânseseră deja mândria lui lady Middleton şi deschideau o uşă în inima închisă a doamnei John Dashwood.

Domnişoarele Steele se mutară în Harley Street, şi tot ce ajunse la Elinor despre influenţa lor acolo îi întări convingerea că aşteptările lui Lucy aveau să se împlinească. Sir John, care le vizita de multe ori, povestea că se bucurau de nişte favoruri extraordinare. Doamna Dashwood nu fusese în viaţa ei încântată de vreo tânără cum era de ele, le dăruise fiecăreia un manual de brodat, îi spunea lui Lucy pe numele de botez şi nu ştia dacă putea să se mai despartă de ele.