CAPITOLUL XIII

CURIOZITATEA LUI ELINOR de a O vedea pe doamna Ferrars era satisfăcută. Cunoscând-o, ajunse la concluzia că tot ce ar fi putut duce la o legătură mai strânsă între familii nu era de dorit. Îi văzuse prea bine mândria, meschinăria şi pornirea împotriva ei ca să-şi dea seama că doamna Ferrars ar fi încurcat logodna şi ar fi întârziat căsătoria dintre Edward şi ea, dacă el ar fi fost liber, şi văzuse destule pentru a fi recunoscătoare că un obstacol mai mare o împiedica să sufere de pe urma vreunuia creat de doamna Ferrars, că o ferea să depindă de capriciile ei şi o scutea de orice grijă de a-i face o părere bună. Se gândi că, dacă Lucy ar fi. Fost mai bună, ar fi trebuit să se bucure pentru ea.

Se întreba dacă Lucy putea să fie într-atât de entuziasmată de politeţea doamnei Ferrars şi dacă vanitatea o orbea într-atât încât să considere că atenţia care i se dăduse doar pentru că ea nu era Elinor era un compliment făcut ei înseşi. Răspunsul la această întrebare îl avu în dimineaţa următoare, când lady Middleton o lăsă pe Lucy la uşa casei din Berkeley Street, la dorinţa ei. Lucy spera s-o găsească singură pe Elinor, pentru a-i spune ce fericită era.

Speranţa i se adeveri, căci la scurt timp după sosirea ei doamna Jennings primi un mesaj de la doamna Palmer şi plecă la ea.

— Draga mea prietenă, am venit să-ţi vorbesc despre feri cirea mea, spuse Lucy de îndată ce rămăseseră singure. Oare poate să existe ceva mai măgulitor decât felul în care s-a purtat ieri cu mine doamna Ferrars? Ce amabilă a fost! Ştii ce groază îmi era să dau ochii cu ea, dar s-a purtat atât de frumos cu mine din prima clipă. Cred că m-a îndrăgit de îndată de i-am fost prezen tată. Nu-i aşa? Doar ai văzut tot. Nu te-a impresionat?

— Cu siguranţă, a fost foarte politicoasă cu dumneata.

— Politicoasă! Dumneata n-ai văzut decât politeţe? Eu am văzut mult mai mult. Nimănui nu i-a arătat mai multă bunătate decât mie! S-a purtat cu mine fără pic de mândrie, fără pic de aroganţă, şi cumnata dumitale la fel – numai drăgălăşenie şi amabilitate!

Elinor ar fi vrut să vorbească despre altceva, însă, cum Lucy tot insista să recunoască faptul că avea toate motivele să fie fericită, Elinor fu nevoită să continue subiectul şi spuse:

— Nu încape îndoială că, dacă ar fi ştiut de logodna voastră, nimic n-ar mai fi fost măgulitor decât felul în care te-au tratat, dar, cum lucrurile nu stau aşa…

— Bănuiam eu că ai să-mi spui asta, spuse repede Lucy, însă doamna Ferrars nu ar fi avut nici un motiv să-şi arate simpatia faţă de mine dacă nu m-ar fi plăcut cu adevărat, iar faptul că mă place înseamnă totul pentru mine. N-ai să mă convingi că n-am de ce să fiu mulţumită. Sunt sigură că totul se va termina cu bine şi că nu voi întâmpina nici un obstacol, aşa cum crezusem.

Doamna Ferrars este o femeie fermecătoare şi cumnata dumitale la fel. Amândouă sunt cu adevărat încântătoare! Mă mir că nu te-am auzit niciodată spunând că doamna Dashwood este o femeie extrem de agreabilă!

Elinor nu avu nici un răspuns de dat la aceasta, şi nici nu încercă.

— Eşti bolnavă, domnişoară Dashwood? Pari abătută… Nu vorbeşti… Sigur nu te simţi bine.

— N-am fost niciodată mai sănătoasă.

— Mă bucur din toată inima, dar zău că nu pari. Mi-ar părea tare râu să fii bolnavă tocmai dumneata, care ai fost cea mai mare mângâiere din lume pentru mine! Numai Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut fără prietenia dumitale…

Elinor încercă să dea un răspuns politicos, deşi se îndoia de reuşită. Insă o convinse pe Lucy, care răspunse imediat:

— Sunt convinsă de sentimentele pe care le ai pentru mine şi, alături de dragostea lui Edward, ele sunt cea mai mare alinare pe care o am… Sărmanul Edward!… Insă acum lucrurile merg spre bine, o să ne putem întâlni şi o să ne întâlnim destul de des, căci lady Middleton este încântată de doamna John Dashwood, aşa că vom fi des în Harley Street, cred, iar Edward îşi petrece jumătate din timp la sora lui… În plus, lady Middleton şi doam na Ferrars se vor vizita acum şi, cum doamna Ferrars şi cumnata dumitale au fost atât de bune cu mine o dată, vor fi oricând bucuroase să mă vadă. Sunt nişte femei absolut fermecătoare!

Sunt sigură că, dacă ai să-i spui cumnatei dumitale ce cred despre ea, n-ai putea vorbi îndeajuns de elogios.

Insă Elinor nu vru s-o încurajeze să spere că avea să-i spună cumnatei ei. Lucy continuă:

— Sunt convinsă că aş fi văzut numaidecât dacă doamna Ferrars nu m-ar fi plăcut. Dacă mi-ar fi făcut doar o reverenţă formală, de exemplu, fără să spună o vorbă şi fără să mă bage în seamă după aceea, dacă nu s-ar fi uitat măcar o dată frumos la mine – ştii ce vreau să spun – şi dacă m-ar fi tratat cu aro ganţă, aş fi renunţat la tot. Cu disperare. N-aş fi putut suporta.

Căci ştiu că, atunci când nu poate să sufere pe cineva, este extrem de violentă.

Însă Elinor nu mai apucă să răspundă ceva, căci uşa se deschise şi, după ce servitorul îl anunţă pe domnul Ferrars, Edward intră imediat.

Fu un moment foarte jenant şi lucrul acesta se văzu pe faţa fiecăruia. Toţi arătau extrem de fâstâciţi, iar Edward părea mai înclinat să iasă din cameră decât să înainteze. Se aflau într-o situaţie pe care toţi ar fi dorit s-o evite. Domnişoarele îşi reveniră primele. Nu era treaba lui Lucy să facă oficiile de gazdă, şi aparenţa de discreţie trebuia păstrată. De aceea, nu-şi manifestă afecţiunea decât prin priviri şi, după ce îi adresă câteva cuvinte, nu mai spuse nimic.

Insă Elinor avea mai multe de făcut şi era atât de dornică să se achite bine de îndatoririle sale, încât îşi impuse să se stăpânească şi, după o clipă în care se adună, îi ură bun venit cu o privire şi o atitudine care păreau aproape fireşti şi sincere. Nu vru ca prezenţa lui Lucy sau faptul că i se făcuse o nedreptate s-o împiedice să-i spună că era fericită să-l vadă şi că regretase foarte mult că nu fusese acasă când el venise în Berkeley Street. Nu vru ca, de teama ochilor cercetători ai lui Lucy, să nu-i acorde atenţia cuvenită ca prieten şi aproape rudă, deşi curând observă că Lucy o urmărea îndeaproape.

Purtarea ei îl linişti oarecum pe Edward şi îi dădu destul curaj ca să ia loc; cu toate acestea, cum era de aşteptat, el era mai încurcat decât cele două domnişoare, căci inima lui nu era indiferentă ca a lui Lucy şi nici conştiinţa lui nu era atât de curată ca a lui Elinor.

Cu un aer sfios şi liniştit, Lucy părea hotărâtă să nu contribuie la confortul celorlalţi şi nu vru să scoată o vorbă; aproape tot ce se spuse veni de la Elinor, care se văzu nevoită să dea de bunăvoie toate informaţiile despre sănătatea mamei ei, despre venirea lor la Londra şi aşa mai departe, informaţii pe care s-ar fi cuvenit să le ceară Edward, dar pe care nu le cerea.

Eforturile ei nu se opriră aici; curând după aceea, făcu un gest eroic lăsându-i singuri, sub pretextul că se ducea s-o aducă pe Marianne. De îndată ce auzi că Edward era acolo, Marianne alergă bucuroasă în salon. Plăcerea pe care o simţi văzându-l fu pe măsura celorlalte sentimente ale ei, puternică şi manifestată făţiş. Veni spre el cu mâna întinsă şi un glas care exprima afecţiunea unei surori.

— Ce clipă fericită, dragă Edward! Exclamă ea. Ar trebui să compenseze aproape totul!

Edward încercă să răspundă acestei amabilităţi aşa cum se cuvenea, însă în faţa unor asemenea martori nu îndrăzni să spună nici jumătate din ce simţea. Se aşezară din nou cu toţii şi, preţ de câteva clipe, nimeni nu spuse nimic, timp în care Marianne se uita cu multă duioşie când la Edward, când la Elinor, crezând că plăcerea lor de a se revedea era ţinută în frâu de prezenţa deloc bine venită a lui Lucy. Edward vorbi primul, remarcând schimbarea înfăţişării lui Marianne şi exprimându-şi teama că poate Londra nu-i pria.

— Oh, nu te gândi la mine! Replică ea cu înfocare, deşi ochii îi erau plini de lacrimi. Nu te gândi la sănătatea mea! După cum vezi, Elinor e bine. Asta trebuie să vă fie de ajuns amândurora.

Această remarcă nu fu menită să-i facă pe Elinor şi pe Edward să se simtă mai bine şi nici să atragă bunăvoinţa lui Lucy, care se uită la Marianne cu o expresie foarte răutăcioasă.

— Îţi place Londra? Întrebă Edward, dorind să spună ceva care să ducă la schimbarea subiectului.

— Deloc. Mă aşteptam să găsesc aici tot felul de distracţii, dar n-am găsit niciuna. Singurul lucru plăcut de care am avut parte este să te văd pe dumneata, Edward. Slavă Domnului că eşti neschimbat!

Se opri şi nimeni nu spuse nimic. Curând după aceea, Marianne adăugă:

— Elinor, cred că ar trebui să-l rugăm pe Edward să aibă grijă de noi când ne întoarcem la Barton. Presupun că o să plecăm într-o săptămână sau două şi sunt încredinţată că Edward nu o să aibă nimic împotrivă să accepte sarcina.

Bietul Edward îngână ceva, însă nimeni nu ştiu ce anume, nici chiar el. Însă Marianne, care îi văzu agitaţia, o puse pe seama motivului care îi convenea ei, fu mulţumită şi începu să vorbească despre altceva.

— Vai, Edward, ce zi am petrecut ieri la Harley Street! Atât de plictisitoare! Îngrozitor de plictisitoare! Am multe să-ţi spun despre asta, dar nu pot s-o fac acum.

Şi, cu această discreţie admirabilă, amână pe altă dată, când aveau să se bucure de mai multă intimitate, dezvăluirea faptului că le găsise pe rudele lor comune mai dezagreabile ca niciodată şi că mama lui, mai ales, o dezgustase foarte tare.

— Dar tu de ce n-ai fost acolo, Edward? Tu de ce n-ai venit?

— Aveam o obligaţie în altă parte.

— Obligaţii! Ce obligaţii puteau să fie, când trebuia să te întâlneşti cu nişte prieteni foarte buni?

Lucy, care părea să se răzbune pe ea, interveni.

— Poate că dumneata, domnişoară Marianne, crezi că tinerii nu îşi onorează niciodată obligaţiile, mici sau mari, dacă n-au chef de ele.

Elinor se supără foarte tare, însă Marianne păru total insensibilă la înţepătură, căci răspunse cu calm:

— Ba nu-i aşa, căci, serios vorbind, cred că numai conştiinţa l-a ţinut pe Edward departe de Harley Street. Şi sunt încredin ţată că are cea mai delicată conştiinţă din lume, cea mai scrupu loasă când vine vorba să se schite de obligaţii, oricât ar fi ele de mărunte şi oricât de mult ar contrazice acestea interesele sau plăcerea lui. N-am văzut om pe lume care să se ferească mai mult decât el să producă durere sau dezamăgire sau care să fie atât de incapabil de egoism. Aşa este, Edward, şi ţin să o spun. De ce nu vrei să fii lăudat? Atunci înseamnă că nu-mi eşti prieten, căci cei care îmi acceptă iubirea şi stima trebuie să se supună şi la criticile mele făţişe.

Totuşi, laudele ei nu fură deloc pe placul a două tinere din auditoriu şi se dovediră atât de deprimante pentru Edward încât, foarte curând, se ridică să plece.

— Pleci atât de repede! Exclamă Marianne. Dragă Edward, nu se poate!

Şi, trăgându-l puţin deoparte, îi şopti că era convinsă că Lucy nu avea să mai stea mult. Însă nici această încurajare nu avu succes, căci el ţinu să plece, iar Lucy, care ar fi rămas mai mult decât el chiar dacă vizita lui ar fi durat câteva ore, plecă la scurt timp după aceea.

— Ce poate s-o aducă aici atât de des? Întrebă Marianne după plecarea lor. Oare n-a văzut că doream să plece? Ce neplă cut pentru Edward!

— De ce să fie neplăcut? Suntem prietenele lui, iar pe Lucy o cunoaşte de mai multă vreme decât pe noi. Este absolut firesc să-i facă tot atâta plăcere s-o vadă ca pe noi.

Marianne o privi ţintă şi spuse:

— Elinor, nu pot să suport genul ăsta de discuţie, să ştii. Dacă speri să ţi se contrazică afirmaţiile, cum presupun că e cazul, ar trebui să-ţi aduci aminte că eu sunt ultima fiinţă din lume care s-o facă. Nu îngădui să mi se smulgă prin viclenie asigurări de care nu e nevoie.

După aceste cuvinte, părăsi încăperea. Elinor nu îndrăzni s-o urmeze pentru a-i spune mai multe ca să o convingă, căci era legată de promisiunea făcută lui Lucy. Nu-i rămase decât să spere că durerea care însoţise recenta întâlnire nu avea să se repete – lucru la care avea toate motivele să se aştepte.