CAPITOLUL I

DUPĂ DOUA SĂPTĂMÂNI, doamna Palmer se simţea atât de bine încât mama ei nu mai considera necesar să-i cedeze tot timpul său, mulţumindu-se s-o viziteze o dată sau de două ori pe zi, se întoarse în casa ei şi la obiceiurile ei, domnişoarele Dashwood fiind şi ele gata să-şi reia viaţa alături de ea.

În a treia sau a patra dimineaţă de la reinstalarea lor în Berkeley Street, întorcându-se din obişnuita ei vizită la doamna Palmer, doamna Jennings intră în salon, unde Elinor era singură, cu un aer atât de important şi grăbit, încât aceasta se pregăti să audă ceva minunat.

— Doamne! Draga mea domnişoară Dashwood, ai auzit vestea?

— Nu, doamnă. Ce este?

— Ceva foarte ciudat! Dar ai să auzi tot. Când am ajuns acasă la domnul Palmer, am găsit-o pe Charlotte foarte agitată din pricina copilului. Era sigură că era foarte bolnav – plângea, se agita şi era plin de bubuliţe. M-am uitat imediat la el şi am spus: „Doamne, draga mea, n-are decât o iritaţie de la dinţi”, şi dădaca i-a spus la fel. Dar Charlotte n-a fost mulţumită şi a tri mis după domnul Donovan. Norocul a făcut ca tocmai să se întoarcă din Harley Street, aşa că a venit imediat acolo, şi de cum a văzut copilul a spus exact ce spusesem şi noi, şi atunci Charlotte s-a liniştit. Insă tocmai când domnul Donovan dădea să plece, mi-a venit ideea să-l întreb dacă avea vreo noutate.

Atunci a zâmbit ipocrit, şi-a luat un aer grav, lăsând să se înţe leagă că ar şti el ceva şi în cele din urmă a spus în şoaptă: „De teamă să nu ajungă la urechile domnişoarelor pe care le ai în grijă vreo relatare neplăcută despre indispoziţia cumnatei lor, cred că e recomandabil să le spuneţi că sunt încredinţat că nu există nici un mare motiv de îngrijorare; sper că doamna Dashwood se va face bine.” – Cum? Fanny e bolnavă?

— Exact asta am spus şi eu, draga mea. „Doamne! Doamna Dashwood e bolnavă?”, am întrebat, şi atunci totul a ieşit la iveală. Ca să nu mai lungesc vorba, iată ce am aflat: Domnul Edward Ferrars, însuşi tânărul în legătură cu care glumeam deseori pe seama dumitale (dar, după cum se dovedeşte acum, mă bucur nespus că n-a fost niciodată nimic la mijloc), domnul Edward Ferrars, aşadar, se pare că e logodit de mai bine de un an cu verişoara mea Lucy! Şi nimeni n-a ştiut nimic în afară de Nancy! Ţi-ai fi închipuit una ca asta? Nu e de mirare că se plac, dar cine ar fi bănuit că lucrurile sunt atât de înaintate! E tare ciudat! Eu nu i-am văzut niciodată împreună, altfel sunt sigură că mi-aş fi dat seama numaidecât. Totul a fost făcut pe ascuns, de teama doamnei Ferras. Ei bine, şi nici ea, nici fratele sau cumnata dumitale n-au bănuit nimic, până azi-dimineaţă, când biata Nancy, care e o făptură bine intenţionată, dar nu se pricepe la secrete, i-a dat de gol. S-a gândit că toată lumea ţine atât de mult la Lucy, încât n-o să-i facă greutăţi din pricina asta, aşa că s-a dus la cumnata dumitale, care era singură şi lucra la carpeta ei, nebănuind deloc ce avea să urmeze – căci tocmai îi spusese cu cinci minute înainte fratelui dumitale că se gândea să aranjeze o căsătorie între Edward şi fiica nu ştiu cărui lord, am uitat cine. Aşa că poţi să-ţi dai seama ce lovitură a fost pentru vanitatea şi mândria ei. A făcut pe loc o criză violentă de isterie şi a ţipat atât de tare încât a fost auzită de fratele dumitale, care era jos în camera lui, pregătindu-se să-i scrie o scrisoare administratorului său de la ţară. El a alergat imediat sus, şi a avut loc o scenă îngrozitoare, căci Lucy tocmai venea la ei, fără să-i treacă măcar prin gând ce se petrecea. Bietul sufleţel! Mi-e milă de ea. După părerea mea, a fost tratată foarte rău, căci după ce cumnata dumitale a certat-o ca o scorpie, sărmana Lucy a leşinat. Nancy căzuse în genunchi şi plângea amarnic, iar fratele dumitale umbla prin cameră, neştiind ce să facă. Doamna Dashwood le-a spus să nu mai rămână un minut în casă, iar fratele dumitale a fost nevoit să cadă şi el în genunchi ca s-o convingă să le lase să stea până îşi strângeau lucrurile. Atunci pe ea au apucat-o iarăşi istericalele şi el s-a speriat atât de tare încât a trimis imediat după domnul Donovan, iar domnul Donovan a găsit această gălăgie îngrozitoare în casă. Trăsura le aştepta la uşă şi bietele mele verişoare tocmai urcau în ea, când el a ieşit din casă. Biata Lucy, mi-a spus el, era într-un aşa hal încât abia se mai ţinea pe picioare, iar Nancy nu se simţea nici ea mult mai bine. Declar că n-am pic de înţelegere pentru cumnata dumitale şi sper din toată inima că, în ciuda ei, va fi o căsătorie. Doamne, ce lovitură o să fie pentru sărmanul domn Edward când va auzi asta! Iubita lui să fie tratată cu atâta dispreţ! Se spune că ţine foarte mult la ea, şi se poate să fie aşa. Nu m-ar mira să provoace un scandal îngrozitor, şi la fel crede şi domnul Donovan. Am vorbit cu el foarte mult despre asta, şi partea bună e că se întoarce în Harley Street să fie acolo când i se va spune doamnei Ferrars despre asta, căci s-a trimis după ea de îndată ce verişoarele mele au părăsit casa. Cumnata dumitale era sigură că şi pe ea are s-o apuce isteria şi, din partea mea, poate s-o apuce. Nu mi-e milă de niciuna din ele. Nu ştiu de ce unii fac atâta caz de bani şi nobleţe. Nu există nici un motiv ca domnul Edward şi Lucy să nu se căsătorească, căci sunt sigură că doamna Ferrars îşi poate permite să fie generoasă cu fiul ei şi, cu toate că Lucy nu are aproape nimic, e una dintre puţinele persoane care ştiu să se gospodărească chibzuit. Cred că, dacă doamna Ferrars le-ar da numai cinci sute de lire pe an, ea ar face faţă la fel de onorabil cu ei ca alţii cu opt sute. Ar putea trăi confortabil într-o căsuţă ca a voastră – poate puţin mai mare – cu două slujnice şi doi servitori. Sunt sigură că le-aş putea găsi o fată în casă, căci Betty a mea are o soră care a rămas fără slujbă şi ar fi numai potrivită pentru ei.

Aici doamna Jennings se opri şi, cum Elinor avusese destul timp să-şi adune gândurile, fu în stare să-i dea un răspuns şi să facă observaţiile cerute în mod firesc de subiectul respectiv.

Bucuroasă să constate că nu era bănuită de vreun interes aparte în această problemă şi mulţumită că Marianne nu era de faţă, îi veni foarte uşor să vorbească despre toată afacerea fără stânjeneală şi să-şi exprime fără părtinire părerea despre purtarea tuturor celor în cauză.

Încă nu-şi dădea seama ce avea să însemne cu adevărat evenimentul pentru ea; totuşi, încercă să alunge gândul că el s-ar fi putut sfârşi şi altfel decât prin căsătoria lui Edward cu Lucy. Era curioasă să audă ce avea să spună şi să facă doamna Ferrars, deşi nu putea exista îndoială în această privinţă, şi era şi mai curioasă să ştie cum avea să se poarte Edward. Ii era tare milă de el. De Lucy, foarte puţin, dar chiar şi pentru acel puţin îi trebuiră ceva eforturi. Cât despre ceilalţi, nu îi era deloc milă de ei.

Întrucât doamna Jennings nu mai vorbea acum despre alt subiect, Elinor înţelese curând că trebuie s-o pregătească pe Marianne pentru discutarea lui. Nu mai trebuia să piardă timpul, ci să-i dezvăluie adevărul şi să o determine să îi asculte pe alţii vorbind despre el fără să-şi trădeze neliniştea pentru sora ei sau resentimentul faţă de Edward.

Sarcina lui Elinor era dureroasă. Urma să-i răpească surorii sale cea mai mare consolare, să-i dea astfel de amănunte despre Edward, care, se temea ea, aveau să distrugă pentru totdeauna părerea bună a lui Marianne despre el, şi, din cauza asemănării dintre situaţiile lor, s-o facă să-şi retrăiască propria dezamăgire. Dar oricât de nedorită era o astfel de sarcină, trebuia dusă la îndeplinire şi, de aceea, Elinor se grăbi să o execute.

Povestirea ei fu limpede şi simplă, şi neînsoţită de agitaţie sau de vreo izbucnire de durere, deşi nu şi de o oarecare emoţie. Marianne, care ascultă cu groază şi plânse amarnic, fu în schimb foarte agitată. Elinor trebuia să-i consoleze pe alţii şi când era vorba de suferinţa ei, nu doar a lor. Oferi de îndată toată alinarea pe care o puteau aduce asigurările că ea era foarte liniştită şi îl absolvi cu mare înflăcărare pe Edward de toate acuzaţiile, în afară de aceea de imprudenţă.

Însă, un timp, Marianne nu crezu niciuna, nici alta; Edward părea un al doilea Willoughby, iar dacă Elinor recunoştea că îl iubise din toată inima, atunci nu putea să sufere mai puţin decât ea. Cât despre Lucy Steele, o considera total nesuferită şi absolut incapabilă să atragă un bărbat cu minte, astfel că la început nu putu fi convinsă că Edward avea vreun sentiment de afecţiune pentru ea, iar după aceea nu putu fi convinsă să-l ierte.

Elinor nu apucă să-i vorbească decât despre logodnă şi de când exista, căci sentimentele lui Marianne o întrerupseră şi nu mai putu să-i dea nici un amănunt. Un timp, nu făcu decât să-i aline suferinţa, să-i alunge neliniştea şi să-i combată resentimentele. Prima întrebare pe care o puse Marianne şi care conduse la amănunte ulterioare fu următoarea:

— De când ştii tu toate astea, Elinor? Ţi-a scris el?

— Le cunosc de patru luni. Când Lucy a venit la Barton Park anul trecut, în noiembrie, mi-a povestit în secret de logodna ei.

— Patru luni! Ştii despre asta de patru luni?

Elinor confirmă.

— Cum? În timp ce aveai grijă de mine în toată nefericirea mea, ai avut asta în inimă? Şi eu îţi reproşam că eşti fericită!

— Nu era nimerit atunci să ştii cât eram de nefericită.

— Patru luni! Exclamă iarăşi Marianne. Cum ai putut să fii atât de calmă şi atât de veselă?

— Simţind că îmi făceam datoria. Promisiunea pe care i-am făcut-o lui Lucy mă obliga să păstrez secretul. De aceea, eram datoare faţă de ea să evit orice aluzie la adevărata situaţie, iar faţă de familia mea şi de prieteni eram datoare să nu îi îngrijorez.

Marianne părea foarte impresionată.

— Am dorit deseori să vă dezvălui ţie şi mamei adevărul şi în câteva rânduri am şi încercat s-o fac pe ocolite, căci nu puteam să vă spun direct şi să trădez încrederea ce îmi fusese acordată!

— Patru luni! Şi tot îl iubeai!

— Da. Dar nu-l iubeam doar pe el. Gândmdu-mă la liniştea celor care îmi sunt dragi, am fost bucuroasă să-i cruţ de neplăcerea de a şti ce mult sufeream. Acum pot să mă gândesc şi să vorbesc despre asta cu prea puţină emoţie. Nu vreau să suferi din pricina mea, căci te asigur că nu mai sufăr. Am multe lucruri care mă susţin. Nu am pe conştiinţă faptul că l-am dezamăgit prin vreo imprudenţă de-a mea, şi am îndurat totul atât cât am putut fără să duc vorba mai departe. II iert pe Edward pentru felul urât în care s-a purtat. Ii doresc să fie foarte fericit, şi sunt sigură că, deşi s-ar putea ca acum să nutrească vreun regret, până la urmă o să fie fericit. Lucy nu-i lipsită de minte, şi asta este temelia pe care se poate clădi tot ce este bun. Edward se va însura cu Lucy, o femeie superioară ca înfăţişare şi inteligenţă multora dintre semenele ei, şi timpul şi distanţa îl vor învăţa să uite că a considerat vreodată altă femeie mai bună decât ea.

— Dacă aşa gândeşti, dacă poţi să compensezi atât de uşor cu altceva pierderea a ceea ce este cel mai de preţ, atunci nu mai am de ce să mă mir atât de mult de curajul tău şi de stăpânirea ta. Mi-e mai uşor să le înţeleg.

— Te înţeleg. Tu îţi închipui că niciodată n-am suferit mult.

Timp de patru luni, Marianne, toate astea mi-au împovărat mintea şi n-am avut libertatea de a vorbi despre ele. Adevărul mi-a fost spus – într-un fel, mi-a fost impus – de însăşi per soana a cărei logodnă îmi năruia toate speranţele şi mi-a fost spus, după cum mi s-a părut, cu un aer triumfător. De aceea, a trebuit să infirm bănuielile acelei persoane străduindu-mă să par indiferentă tocmai când eram mai interesată, şi nu numai o dată.

A trebuit să-i ascult în nemăsurate rânduri speranţele şi exaltările. Ştiam că eram despărţită pentru totdeauna de Edward, dar asta nu mă făcea să ţin la el mai puţin. Nimic nu dovedea că e nedemn; nimic nu arăta că era indiferent faţă de mine. A trebuit să suport lipsa de amabilitate a surorii lui şi insolenţa mamei lui, şi am fost pedepsite pentru un ataşament de ale cărui avantaje nu m-am bucurat. Toate astea s-au petrecut într-o vreme în care, după cum ştii, am avut şi alt motiv de nefericire. Dacă mă consideri capabilă de simţire, cred că îţi dai seama acum că am suferit.

Marianne se simţi ruşinată.

— Oh, Elinor, mi-e ruşine! Ce crudă am fost cu tine! Tocmai cu tine, care ai fost singura mea mângâiere, care mi-ai fost alături în toată suferinţa mea, care păreai că suferi numai pentru mine! Asta mi-e recunoştinţa!

Această destăinuire fu urmată de cele mai gingaşe mângâieri. In starea de spirit în care se afla acum Marianne, lui Elinor nu-i fu deloc greu s-o facă să-i promită tot ce dorea şi, la cererea ei, Marianne să angaja să nu vorbească cu nimeni despre acea poveste trădând cea mai mică urmă de amărăciune, să se întâlnească cu Lucy fără să arate că o antipatiza, iar cu Edward, dacă întâmplarea avea să-i aducă împreună, să se poarte cu obişnuita ei cordialitate. Erau concesii foarte mari, dar când Marianne considera că nedreptăţise pe cineva, nici o concesie nu era prea mare pentru ea.

Îşi ţinu admirabil promisiunea de a fi discretă. Ascultă tot ce avea de spus doamna Jennings pe tema respectivă fără să se schimbe la faţă, fără s-o contrazică măcar o dată, şi fu auzită spunând de trei ori „da, doamnă”. O ascultă lăudând-o pe Lucy doar mutându-se de pe un scaun pe altul, iar când doamna Jennings vorbi despre afecţiunea lui Edward, i se puse doar un nod în gât. Astfel de progrese spre eroism la sora ei o făcură pe Elinor să simtă că ea însăşi era în stare de orice.

Dimineaţa aduse încă o încercare pentru Marianne, căci fratele lor veni cu o înfăţişare foarte gravă să discute despre îngrozitoarea poveste şi să le dea veşti despre soţia lui. De îndată ce se aşeză, spuse cu mare solemnitate:

— Presupun că aţi auzit de descoperirea foarte supărătoare care a avut loc ieri sub acoperişul nostru.

Privirea lor arătă că auziseră; era un moment prea îngrozitor ca să poată vorbi.

— Cumnata voastră, continuă el, a suferit cumplit. Şi doam na Ferrars. Pe scurt, a fost o scenă greu de descris, dar sper că fur tuna va trece fără să ne fi doborât pe niciunul. Biata Fanny!

Toată ziua de ieri a avut crize. Dar nu vreau să vă alarmez prea tare. Donovan spune că nu sunt motive serioase de îngrijorare.

Constituţia ei e bună şi are o hotărâre care poate să treacă peste orice. A suportat totul cu o tărie extraordinară! Spune că nici o dată n-o să mai aibă o părere bună despre cineva, ceea ce nu poate să te mire după ce a fost atât de înşelată! Să ai de a face cu atâta nerecunoştinţa, după ce ai arătat atâta bunăvoinţă şi atâta încredere! Numai inima ei bună a făcut-o să le invite pe aceste tinere în casa ei; s-a gândit că merită să le acorde puţină atenţie, că erau fete bine crescute, nevinovate, şi că aveau să-i fie nişte tovarăşe plăcute, căci altfel amândoi doream foarte mult să vă invităm pe voi două să staţi la noi cât timp buna voastră prietenă o îngrijea pe fiica ei. Şi uite care ne-a fost răsplata! „îmi doresc din toată inima să le fi invitat pe surorile tale în locul lor”, a spus sărmana Fanny afectuos.

Aici se opri ca să primească mulţumiri şi, după ce le primi, continuă:

— Nu se poate descrie cât a suferit sărmana doamnă Ferrars când Fanny i-a dat vestea. Cum a fost cu putinţă ca în tot acel timp cât ea, cu dragostea profundă, plănuia pentru fiul ei o căsătorie cum nu se poate mai potrivită, el să fie logodit în secret cu altă persoană? Nici prin cap nu i-a trecut aşa ceva. Dacă a avut vreodată o bănuială, era îndreptată împotriva altcuiva. „Dinspre partea asta, mă consideram în siguranţă”, spunea ea. Oricum, ne-am consultat cu privire la ce trebuie făcut şi în cele din urmă ea s-a hotărât să trimită după Edward. El a venit. Dar mi-e greu să povestesc ce a urmat. Tot ce-a spus doamna Ferrars ca să-l facă să pună capăt logodnei, argumentele mele, după cum vă puteţi lesne închipui, şi rugăminţile fierbinţi ale lui Fanny au fost în zadar. Datoria, dragostea faţă de familie, toate au fost desconsiderate. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că Edward e atât de încăpăţânat, atât de nesimţitor. Mama lui i-a explicat planurile ei generoase, în caz că se căsătoreşte cu domnişoara Morton, i-a spus că o să treacă pe numele lui domeniul Norfolk care, scutit de impozite, aduce un venit de o mie de lire pe an; când problema a devenit disperată, s-a oferit chiar să-l sporească la o mie două sute; iar dacă el stăruia în nesăbuinţa lui şi continua acea logodnă josnică, i-a descris sărăcia sigură care o să însoţească acea căsătorie. I-a spus că îi va da cele două mii de lire ale lui şi că nu mai vrea să-l vadă; şi va merge până-ntr-acolo încât, dacă ar fi să intre în vreo profesie pentru a-şi rotunji veniturile, ea va face tot ce îi va sta în putere să-l împiedice să avanseze.

Aici, Marianne, în culmea indignării, pocni din palme şi strigă:

— Doamne sfinte! E cu putinţă?

— Ai dreptate să te miri de o încăpăţânare care a putut să reziste în faţa unor asemenea argumente, replică fratele ei.

Exclamaţia ta, Marianne, este foarte firească.

Marianne fu pe cale să-l contrazică, dar îşi aminti de promisiune şi se abţinu.

— Oricum, continuă fratele lor, totul a fost în zadar. Edward a vorbit foarte puţin, dar a fost foarte hotărât în ceea ce a spus.

Nimic n-a putut să-l convingă să renunţe la logodnă. A spus că nu-i va pune capăt, oricât l-ar costa.

— Atunci, s-a comportat ca un om cinstit! Exclamă doamna Jennings cu sinceritate, nemaiputând să tacă. Iertaţi-mă, dom nule Dashwood, dar dacă ar fi făcut altfel, l-aş fi considerat un ticălos. Mă priveşte oarecum şi pe mine această problemă, la fel ca pe dumneavoastră, căci Lucy Steele îmi este verişoară şi, după părerea mea, nu există pe lume fată mai bună, care să merite mai mult un soţ bun.

John Dashwood fu foarte uimit; însă era calm din fire, nu era receptiv la provocări şi nici nu dorea să jignească pe nimeni, mai ales pe cineva cu avere mare. Aşa că răspunse fără nici un resentiment:

— N-aş vorbi nicicum nerespectuos de vreo rudă de-a dum neavoastră, doamnă. Domnişoara Lucy Steele este, cred eu, o tânără plină de calităţi, însă în cazul de faţă legătura este imposi bilă. Şi este cu totul neobişnuit că s-a logodit în secret cu un tânăr care se afla în grija unchiului ei, mai cu seamă că e fiul unei femei atât de bogate precum doamna Ferrars. Pe scurt, nu intenţionez că comentez comportamentul unei persoane la care ţineţi, doamnă Jennings. Cu toţii îi dorim numai fericire, iar purtarea doamnei Ferrars a fost, pe toată durata întâmplării, cea pe care ar fi adoptat-o într-o astfel de împrejurare orice mamă bună şi chibzuită. A fost demnă şi generoasă. Edward şi-a ales singur soarta, şi teamă îmi este că n-o să fie prea bună.

Marianne oftă, manifestându-şi astfel şi ea temerile, iar inima lui Elinor se strânse gândindu-se la sentimentele lui Edward, în timp ce înfrunta ameninţările mamei sale, pentru o femeie care nu-l putea răsplăti.

— Ei bine, domnule, cum s-au terminat lucrurile? Întrebă doamna Jennings.

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă, printr-o rup tură cât se poate de nefericită. Mama lui Edward nu mai vrea să ştie de el. Ieri a părăsit casa ei, dar nu ştiu unde s-a dus sau dacă mai e la Londra, căci, desigur, nu ne putem interesa.

— Sărmanul tânăr! Ce-o să se aleagă de el?

— Chiar aşa, doamnă! E trist să te gândeşti. Cu ce perspec tive de îndestulare s-a născut! Nu-mi pot imagina o situaţie mai jalnică. Cum poate să trăiască un om din dobânda la două mii de lire? Şi când te gândeşti că, dacă n-ar fi fost atât de nechibzuit, în trei luni putea să aibă un venit de două mii cinci sute de lire pe an (căci domnişoara Morton are treizeci de mii de lire)!

Nu-mi pot imagina o situaţie mai nenorocită. Tuturor ne pare rău pentru el, mai cu seamă că nu ne stă deloc în putere să-l ajutăm.

— Sărmanul tânăr! Exclamă doamna Jennings. Ar fi bine venit în casa mea, pentru hrană şi adăpost, şi i-aş spune-o dacă l-aş vedea. Nu se cuvine să trăiască pe propria cheltuială, prin camere mobilate şi taverne.

În sinea ei, Elinor îi mulţumi din suflet pentru bunătatea faţă de Edward, deşi nu se putu abţine să zâmbească de felul în care era exprimată.

— Dacă s-ar fi descurcat bine singur, aşa cum toţi prietenii lui ar fi dorit s-o facă, acum ar fi fost în situaţia în care s-ar fi cuve nit să fie şi n-ar mai fi avut nevoie de nimic, spuse John Dashwood. Insă, aşa cum stau lucrurile acum, nimeni nu-l poate ajuta. Şi i se mai pregăteşte ceva, care trebuie să fie mai râu decât toate – mama lui s-a hotărât să-i dăruiască numaidecât lui Robert acel domeniu care, în condiţii corespunzătoare, putea să fie al lui Edward. Am lăsat-o azi-dimineaţă cu avocatul, dis cutând afacerea.

— Ei bine, spuse doamna Jennings, asta e răzbunarea ei.

Fiecare are felul lui de a fi. Însă eu nu cred că m-aş fi purtat aşa

— Să-l fac independent pe un fiu, pentru că celălalt m-a necăjit.

Marianne se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. John Dashwood continuă:

— Ce poate să-i trezească mai multă invidie unui bărbat decât să-şi vadă fratele mai mic posesor al unui domeniu care putea să fie al lui? Sărmanul Edward! Îmi pare sincer rău pentru el.

După alte câteva minute petrecute în acelaşi gen de efuziune, îşi încheie vizita şi, după ce le asigură în mod repetat pe surorile lui că indispoziţia lui Fanny nu era cu adevărat periculoasă şi, prin urmare, nu trebuiau să-şi facă prea multe griji din cauza asta, plecă, lăsându-le pe cele trei femei având aceleaşi sentimente cu privire la prezenta împrejurare, cel puţin în ceea ce privea purtarea doamnei Ferrars, a sorilor Dashwood şi a lui Edward.

Indignarea lui Marianne izbucni de îndată ce el părăsi încăperea; şi, cum vehemenţa ei nu-i permise lui Elinor să fie rezervată, iar doamna Jennings nu avea de ce să fie rezervată, se uniră toate într-o critică însufleţită a grupului.