CAPITOLUL II

DOAMNA JENNINGS LĂUDĂ CU multă căldură conduita lui Edward, însă numai Elinor şi Marianne înţelegeau adevăratul ei merit. Doar ele ştiau cât de mică era tentaţia care-l făcuse să-şi sfideze familia şi ce mică era consolarea, dincolo de conştiinţa că îşi făcea datoria, care putea să-i rămână în urma pierderii prietenilor şi a averii. Elinor îi ridică în slăvi integritatea, iar Marianne, din compasiune pentru pedeapsa lui, îi iertă toate greşelile. Dar, cu toate că această dezvăluire publică restabili încrederea dintre ele, nici uneia nu-i făcea plăcere să abordeze acest subiect când erau singure. Elinor îl evita din principiu, deoarece asigurările prea înflăcărate şi prea categorice ale lui Marianne aveau tendinţa să-i insufle credinţa nedorită că Edward continua s-o iubească. Marianne îşi pierdu curând curajul de a discuta un subiect care de fiecare dată o făcea tot mai nemulţumită de ea, în urma comparaţiei dintre purtarea lui Elinor şi a ei.

O zi sau două nu mai auziră nimic despre frământările din Harley Street sau Bartlett's Buildings. Insă, deşi cunoştea deja foarte multe în această problemă şi ar fi avut destul de lucru răspândind mai departe ceea ce ştia, doamna Jennings se hotărî să le facă o vizită verişoarelor ei de îndată ce numărul vizitatorilor, mai mare decât de obicei, avea să scadă.

A treia zi de la aflarea amănuntelor, o duminică însorită, vremea era atât de frumoasă încât atrase în parcul Kensington o mulţime de locuitori ai Londrei, cu toate că era abia a doua săptămână din martie. Printre ei se aflau şi doamna Jennings şi Elinor. Marianne, care aflase că doamna şi domnul Willoughby se întorseseră în Londra şi avea o groază constantă de a-i întâlni, preferă să rămână acasă decât să se aventureze într-un loc atât de frecventat.

De îndată ce intrară în parc, o prietenă bună a doamnei Jennings li se alătură şi, în timp ce aceasta se întreţinea cu doamna Jennings, Elinor fu lăsată cu gândurile ei. Nu-i văzu nici pe soţii Willoughby şi nici pe Edward, şi o vreme nu observă nimic vesel sau trist care să o intereseze. In cele din urmă, se pomeni acostată de domnişoara Steele care, deşi părea destul de timidă, îşi exprimă marea bucurie de a le fi întâlnit şi, încurajată de deosebita amabilitate a doamnei Jennings, îşi părăsi pentru scurt timp grupul cu care venise pentru a li se alătura. Doamna Jennings îi şopti imediat lui Elinor:

— Scoate tot de la ea, draga mea. Dumitale îţi va spune tot, dacă o întrebi. După cum vezi, nu pot s-o las singură pe doamna Clarke.

Din fericire pentru curiozitatea doamnei Jennings şi a lui Elinor, ea spuse tot fără să fie întrebată.

— Mă bucur tare mult că te-am întâlnit, spuse domnişoara Steele, luând-o cu familiaritate de braţ pe Elinor. Dintre toate fiinţele din lume, pe dumneata voiam să te întâlnesc. Apoi, cu glas coborât, adăugă: Presupun că doamna Jennings a aflat tot. E supărată?

— Pe voi nu e deloc supărată, cred eu.

— Asta-i bine. Dar lady Middleton… Ea e supărată?

— Nu văd de ce ar fi.

— Mă bucur tare mult. Doamne sfinte! Câte am pătimit! În viaţa mea n-am văzut-o pe Lucy atât de furioasă. La început s-a jurat că în viaţa ei n-o să-mi mai tivească vreo pălărie nouă sau să mai facă ceva pentru mine. Dar acum şi-a mai revenit şi sun tem la fel de bune prietene ca întotdeauna. Uite, ea mi-a făcut aseară funda asta la pălărie şi a băgat pana în ea. Ei, hai, şi dum neata ai să râzi de mine. Dar de ce n-aş purta panglici roz? Ce dacă e culoarea preferată a doctorului? Nici n-aş fi ştiut că e, dacă nu mi-ar fi spus-o el. Verişoarele mele mă necăjesc mult cu asta. Să-ţi spun drept, câteodată nici nu ştiu cum să apar îmbră cată în faţa lor.

Se abătuse de la subiectul care o interesa pe Elinor şi de aceea consideră necesar la scurt timp să revină la el şi spuse cu glas triumfător:

— Ei bine, domnişoară Dashwood, spună lumea ce-o vrea, dar eu ştiu că nu-i adevărat că domnul Ferrars a declarat că n-o vrea pe Lucy. E o ruşine că se răspândesc zvonuri atât de rău voitoare. Orice ar gândi Lucy despre asta, nu e treaba altora să le dea ca sigure, să ştii.

— N-am auzit nimic despre vreo aluzie de genul ăsta, te asi gur, spuse Elinor.

— Oh! Serios? Dar s-a spus, ştiu prea bine, şi nu numai o dată. Domnişoara Godby i-a spus domnişoarei Spark că nimeni întreg la minte nu se poate aştepta ca domnul Ferrars să renunţe la o femeie ca domnişoara Morton, care are treizeci de mii de lire, pentru Lucy Steele, care nu are nimic. Asta o ştiu de la domnişoara Sparks. Pe lângă asta, însuşi vărul meu Richard a spus, când a venit vorba, că îi e teamă că domnul Ferrars o să renunţe la Lucy; şi, când Edward n-a mai venit pe la noi trei zile la rând, n-am mai ştiut ce să cred şi, în inimă, sunt încredinţată că Lucy îl considera pierdut, căci noi am plecat miercuri din casa dumitale şi joi, vineri şi sâmbătă n-am mai ştiut nimic de el. O dată Lucy s-a gândit să-i scrie, dar s-a răzgândit din mândrie. Totuşi, a venit azi-dimineaţă, tocmai când ne întorceam de la biserică. Ne-a povestit tot ce s-a întâmplat, cum a fost chemat miercuri în Harley Street şi mustrat de mama lui şi de toţi ceilalţi şi cum a declarat în faţa tuturor că el nu o iubeşte decât pe Lucy şi că nu vrea să se însoare cu nimeni altcineva în afară de Lucy. Şi ne-a spus că fusese atât de supărat de cele întâmplate încât, după ce părăsise casa mamei lui, se suise pe cal şi plecase de supărare să se gândească în linişte. După ce s-a gândit bine la întreaga situaţie, a spus el, i s-a părut că acum, când nu mai are nici o avere, nimic, ar fi urât din partea lui s-o mai ţină legată de el, pentru că ea n-ar avea decât de pierdut, căci el nu are decât două mii de lire şi nici o speranţă la altceva; iar dacă ar fi să intre în rândul preoţilor, aşa cum se gândise, n-ar putea ajunge decât diacon, şi cum ar putea trăi numai cu atât? Nu putea să suporte gândul că Lucy o s-o ducă atât de rău, aşa că a implorat-o, dacă asta o deranja câtuşi de puţin, să pună capăt pe loc logodnei şi să-l lase să se descurce singur cum o putea. L-am auzit spunând toate astea foarte limpede. Spunea că vrea să se retragă spre binele ei şi ţinând seamă de interesele ei, nu ale lui. Jur că nu i-a scăpat o vorbuliţă cum că s-ar fi săturat de ea sau că ar dori să se însoare cu domnişoara Morton. Insă Lucy nici n-a vrut să audă de aşa ceva şi i-a spus numaidecât – folosind o mulţime de vorbe drăgăstoase precum „iubitule” şi „scumpule”, ştii dumneata, tot felul de cuvinte din astea, care nu se pot repeta – că nu are nici cea mai mică intenţie să rupă logodna, căci poate trăi foarte bine alături de el cu o nimica toată, şi că va fi fericită cu el, oricât de puţin ar avea, sau ceva de genul ăsta. Şi atunci el a fost nespus de fericit şi au mai vorbit un timp despre ce ar trebui să facă şi au căzut de acord ca el să intre numaidecât în rândul clerului şi să aştepte cu căsătoria până capătă el o parohie. Şi tocmai atunci n-am mai putut să aud nimic, căci verişoara mea m-a strigat de jos să-mi spună că doamna Richardson venise cu trăsura să o ia în parcul Kensington pe una dintre noi; aşa că am fost nevoită să intru în cameră şi să-i întrerup, întrebând-o pe Lucy dacă dorea să meargă ea; însă ea nu a vrut să-l lase pe Edward, aşa că am alergat jos, mi-am pus o pereche de ciorapi de mătase şi am plecat cu familia Richardson.

— Cum adică i-ai întrerupt? Întrebă Elinor. Nu eraţi toţi în aceeaşi încăpere?

— Oh, nu. Crezi dumneata, domnişoară Dashwood, că oamenii se giugiulesc când sunt şi alţii de faţă? Ruşine să-ţi fie.

Te credeam mai înţeleaptă. Nu, nu, se închiseseră în salon şi am auzit tot numai ascultând la uşă.

— Poftim?! Exclamă Elinor. Mi-ai repetat ce ai aflat numai ascultând la uşă? Îmi pare rău că n-am ştiut dinainte, căci fii şi gură că nu te-aş fi lăsat să-mi reproduci amănuntele unei con versaţii pe care n-ar fi trebuit s-o cunoşti nici dumneata. Cum de te-ai purtat atât de incorect cu sora dumitale?

— Nu e nimic rău în asta. N-am făcut decât să stau la uşă şi să aud ce s-a putut. Şi sunt sigură că Lucy ar fi făcut la fel dacă ar fi fost vorba de mine. Acum un an sau doi, când eu şi Martha Sharpe ne împărtăşeam secretele, nu s-a sfiit să se ascundă în dulap sau după apărătoarea de la cămin ca să audă ce vorbeam.

Elinor încercă să schimbe vorba, dar domnişoara Steele nu lăsă să treacă nici două minute şi continuă subiectul care o interesa cel mai mult.

— Edward vorbeşte de apropiata plecare la Oxford, spuse ea, dar acum locuieşte în Pali Mall, la nr. Ce femeie rea e mama lui, nu-i aşa? Nici fratele şi cumnata dumitale n-au fost prea amabili! Totuşi, n-am să spun nimic împotriva lor în faţa dumi tale; în plus, ne-au trimis acasă cu trăsura lor, lucru la care nu m-am aşteptat. In ce mă priveşte, îmi era tare frică să nu ne ceară înapoi coşuleţele de lucru pe care ni le dăruiseră cu câteva zile înainte, însă n-au spus nimic despre ele, şi am avut grijă să-l ascund pe al meu. Edward are nişte trebuiri la Oxford, a zis, aşa că trebuie să se ducă acolo pentru un timp şi, după aceea, de îndată ce o să se pună bine cu un episcop, o să fie hirotonisit.

Oh, iată-i pe soţii Richardson. Mai aveam o mulţime de lucruri să-ţi spun, dar trebuie să mă întorc la ei. Te asigur că sunt nişte oameni foarte stilaţi. El câştigă enorm, şi au caleaşca. N-am avut timp să stau de vorbă cu doamna Jennings, dar te rog pe dumneata să-i spui că sunt nespus de fericită că nu e supărată pe noi, şi nici lady Middleton, şi că dacă o fi cumva ca dumneata şi sora dumitale să plecaţi lăsând-o fără cineva care să-i ţină tovărăşie, o să ne facă oricând o plăcere deosebită să venim să stăm cu ea. Îmi închipui că lady Middleton n-o să ne mai invite sezonul acesta. La revedere. Îmi pare rău că domnişoara Marianne n-a fost aici. Te rog să-i transmiţi salutările mele.

Şi, cu aceasta, plecă. Elinor avea acum destule informaţii la care să se gândească un timp, deşi nu aflase mare lucru în plus faţă de ce prevăzuse deja. Căsătoria lui Edward cu Lucy era tot atât de ferm hotărâtă, iar momentul în care urma să aibă loc rămânea tot atât de nesigur cum bănuise; după cum se şi aşteptase, totul depindea de acea promovare a lui care, în momentul de faţă, părea să fie de-a dreptul imposibilă.

De îndată ce se înapoiară la trăsură, doamna Jennings fu nerăbdătoare să afle noutăţile. Dar cum nu dorea să răspândească multe informaţii care fuseseră atât de necinstit obţinute, Elinor se mărgini să repete pe scurt câteva amănunte lipsite de importanţă, despre care era sigură că şi Lucy ar fi vrut să fie ştiute, în avantajul ei. Nu-i spuse decât că ei nu puseseră capăt logodnei şi ce aveau de gând să facă pentru a o înfăptui. Doamna Jennings făcu următoarea remarcă firească:

— Să aştepte până o să aibă o parohie! Ah, ştim cu toţii cum se va sfârşi asta! Au să aştepte un an şi, când or să vadă că n-o să iasă nimic bun, au să accepte un post de diacon cu cincizeci de lire pe an şi or să se descurce cu ele şi cu dobânda la cele două mii de lire şi cu puţinul pe care poate o să i-l dea lui Lucy domnul Steele şi domnul Pratt. Şi o să mai facă şi un copil în fiecare an! Dumnezeu să-i ajute, că tare săraci or să fie! Trebuie să văd ce pot să le dau ca să-şi mobileze casa. Şi eu, care zilele trecute mă gândeam la două slujnice şi doi servitori! Nu, nu, o să le trebuiască o fată voinică, bună la toate. În situaţia actuală, n-ar avea ce face cu sora lui Betty.

Dimineaţa următoare, Elinor primi o scrisoare chiar de la Lucy. Scrisoarea suna astfel: Dragă domnişoară Dashwood, sper că îmi vei ierta îndrăzneala de a-ţi scrie. Ştiu, însă, că prietenia pe care mi-o porţi te va face să te bucuri când ai să afli veşti bune despre mine şi dragul meu Edivard, după toate necazurile prin care am trecut în ultima vreme, de aceea n-am să mă mai scuz ci am să continui spunându-ţi că, deşi am suferit îngrozitor, suntem acum amândoi foarte bine, slavă Domnului, aşa cum se cuvine să fim când ne bucurăm de dragostea celuilalt.

Am trecut prin încercări grele, am fost persecutaţi, dar, pe de altă parte, ne-am dat seama cu recunoştinţă că avem şi mulţi prieteni, dumneata numărându-te printre ei; mă voi gândi întotdeauna cu recunoştinţă la bunătatea dumitale, şi la fel şi Edutard, căruia i-am povestit despre ea. Sunt sigură că te vei bucura să afli că ieri după-amiază am petrecut două ore fericite cu el, după cum cred că se va bucura şi doamna Jennings. Nici nu a vrut să audă de o eventuală despărţire, cu toate că am insistat să renunţe la mine, căci am considerat că era de datoria mea s-o fac, având în vedere că ar fi fost mai bine pentru el. Dacă ar fi consimţit, m-aş fi despărţit pe loc de el; însă el mi-a spus că nu are s-o facă niciodată şi că, atâta timp cât are dragostea mea, nu-i pasă de supărarea mamei lui. Fireşte, perspectivele noastre nu sunt prea strălucite, dar nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să sperăm că va fi bine. În scurt timp va fi hirotonisit şi, dacă o să ai cumva prilejul să-l recomanzi cuiva care are o parohie liberă, sunt foarte sigură că nu ne vei uita, după cum cred că şi scumpa noastră doamna Jennings o să pună o vorbă bună pentru noi la sir John sau domnul Palmer, sau la oricare alt prieten de-al ei care ne-ar putea da o mână de ajutor. Sărmana Anne a fost foarte vinovată pentru ce a făcut, dar nu ne-a vrut decât binele, aşa că nu spun nimic.

Sper că doamna Jennings nu o să considere că e prea mare deranj să ne facă o vizită, dacă se întâmplă să aibă drum pe aici într-o dimineaţă. Ar fi foarte amabil din partea ei, şi verişoarele mele ar fi mândre s-o cunoască. Trebuie să închei aici, rugându-te să transmiţi salutări pline de respect şi recunoştinţă atât ei cât şi lui sir John, lui lady Middleton şi scumpilor lor copilaşi, când ai să-i întâneşti, şi toată dragostea mea domnişoarei Marianne. A dumitale etc. Etc.

De îndată ce terminase de citit scrisoarea, Elinor înţelese care era adevăratul plan al celei care o scrisese, punând-o în mâinile doamnei Jennings, care o citi cu glas tare, cu multe exclamaţii de mulţumire şi laude.

— Foarte bine!… Ce frumos scrie!… A făcut exact ce se cuvenea, dezlegându-l de obligaţia de a continua logodna, dacă el ar fi dorit. Aşa e Lucy… Sărmanul sufleţel! Aş vrea din toată inima să-i pot da o parohie… Uite, vezi, îmi spune „scumpa doamnă Jennings”. Este fata cea mai bună la inimă pe care am văzut-o vreodată… Foarte bine, pe cuvântul meu. Fraza asta e foarte frumos scrisă… Da, da, am să mă duc s-o văd negreşit… Şi ce atentă e, gândindu-se la toţi!… Îţi mulţumesc că mi-ai arătat-o şi mie, draga mea. Este o scrisoare cum nu se poate mai frumoasă, şi face mare cinste minţii şi inimii lui Lucy.