CAPITOLUL XIV

DUPĂ O ÎMPOTRIVIRE corespunzătoare din partea doamnei Ferrars, îndeajuns de violentă şi fermă ca s-o apere de impresia că era prea bună, Edward fu acceptat să apară în faţa ei şi recunoscut iarăşi ca fiu.

În ultima vreme, familia ei cunoscuse mari tulburări. Timp de mulţi ani avusese doi fii, dar crima şi renegarea lui Edward din urmă cu două săptămâni i-l răpiseră pe unul dintre ei; aceeaşi renegare a lui Robert o lăsase, timp de două săptămâni, fără niciunul. Iar acum, prin învierea lui Edward, avea iarăşi un fiu.

Totuşi, în ciuda faptului că i se permisese din nou să trăiască, Edward nu considera că existenţa îi era sigură până nu-i dezvăluia actuala logodnă, căci se temea că aflarea acesteia ar fi putut duce la o cotitură bruscă ce l-ar fi făcut să dispară tot atât de repede ca înainte. Prin urmare, o dezvălui cu o precauţie plină de teamă şi fu ascultat cu un calm neaşteptat. La început, doamna Ferrars se strădui să-l descurajeze să se căsătorească cu domnişoara Dashwood prin toate argumentele care îi stăteau în putere. Ii spuse că prin domnişoara Morton ar fi avut parte de un rang superior şi o avere mare şi întări afirmaţia făcând observaţia că domnişoara Morton era fiica unui nobil cu treizeci de mii de lire, pe când domnişoara Dashwood era numai fiica unui domn de la ţară şi nu avea mai mult de trei mii de lire. Insă când descoperi că el nu voia nicicum să se lase călăuzit de adevărul spuselor ei, se gândi că era mai înţelept, ţinând seama de experienţa din trecut, să se supună dorinţei lui şi, după o amânare care îi permitea să-şi salveze demnitatea, îşi dădu consimţământul la căsătoria lui Edward cu Elinor.

Urma să se gândească mai târziu la ce avea să facă pentru a le spori venitul. Cu acest prilej reieşi foarte clar că, deşi Edward era acum singurul ei fiu, nu era nicicum cel mai mare, căci nu obiectă deloc la hirotonisirea lui, care avea să-i aducă un câştig de două sute cincizeci de lire pe an, şi nici nu-i făcu vreo promisiune pentru prezent sau viitor, în afară de cele zece mii de lire care îi fuseseră date şi lui Fanny.

Totuşi, această sumă era mai mult decât se aşteptau Edward şi Elinor, iar doamna Ferrars, prin scuzele ei şovăitoare, părea singura persoană care se mira că nu dădea mai mult.

Având astfel asigurat un venit suficient pentru a le acoperi nevoile, şi după ce Edward intră în posesia parohiei, nu le mai rămase decât să pună la punct casa căreia, din dorinţa de a o instala cât mai bine pe Elinor, colonelul Brandon îi aducea îmbunătăţiri considerabile. Dar cum lucrările întârziau, Elinor fu cea care renunţă la hotărârea de nu a se căsători până nu era totul pus la punct şi căsătoria avu loc, la începutul toamnei, în biserica de la Barton.

Prima lună de căsnicie şi-o petrecuseră împreună cu prietenul lor la conac, de unde puteau supraveghea reparaţiile de la casa parohială, dând pe loc indicaţiile dorite. Profeţiile doamnei Jennings se adeveriră în bună măsură, deşi cam amestecate, căci putu să-i viziteze pe Edward şi soţia lui în prezbiteriul lor de Sfântul Mihail, şi descoperi în Elinor şi soţul ei, după cum chiar fusese încredinţată, una dintre cele mai fericite perechi din lume. De fapt, ei nu-şi mai doreau nimic decât căsătoria colonelului Brandon cu Marianne şi o păşune ceva mai bună pentru vacile lor.

După ce se instalară, fură vizitaţi de mai toate rudele şi prietenii lor. Doamna Ferrars veni să inspecteze fericirea pe care aproape că îi era ruşine că o autorizase; şi până şi soţii Dashwood îşi permiseră cheltuiala unei călătorii din Sussex pentru a-i onora cu o vi2ită.

— Draga verişoară, n-am să spun că sunt dezamăgit, spuse John într-o dimineaţă, pe când se plimbau împreună prin faţa porţilor conacului Delaford. Ar însemna să spun prea mult căci, aşa cum stau lucrurile, în mod sigur ai fost una dintre cele mai norocoase fete din lume. Dar trebuie să mărturisesc că mi-ar plăcea să-l am de cumnat pe colonelul Brandon. Proprietatea lui de aici, domeniile, conacul lui… Toate atât de respectabile şi într-o stare excepţională! Poate că, deşi Marianne nu pare persoana cea mai indicată să-l ispitească, n-ar strica totuşi să vină mai des pe la voi. Nu se ştie ce se poate întâmpla.

Cu toate că doamna Ferrars venea să-i vadă şi îi trata întotdeauna cu prefăcătoria unei afecţiuni decente, nu fură niciodată insultaţi de favorurile şi preferinţele ei. Şi asta din cauza prostiei lui Robert şi a vicleniei soţiei lui; căci ei reuşiră să o câştige de partea lor în numai câteva luni. Deşteptăciunea egoistă a lui Lucy, care la început îl băgase pe Robert în bucluc, fu principalul instrument al eliberării lui de necaz; căci smerenia ei prefăcută, insistenţa atenţiilor ei şi necontenitele sale linguşeli o făcură pe doamna Ferrars să se împace cu alegerea lui şi să le acorde toate favorurile ei.

Toată purtarea lui Lucy în această poveste şi prosperitatea care o încunună pot constitui cel mai încurajator exemplu a ceea ce poate să facă grija serioasă şi permanentă faţă de interesele proprii – oricâte piedici ar întâmpina – în asigurarea tuturor avantajelor sorţii, fără alt sacrificiu în afară de cel al timpului şi al conştiinţei. Când Robert căutase să o cunoască şi o vizitase în particular în Bartlett's Buildings, nu o făcuse decât pentru a o convinge să renunţe la logodnă; şi, cum nu era de înfrânt decât afecţiunea lor reciprocă, se aşteptase în mod firesc ca problema să fie rezolvată în câteva întrevederi. Însă în această privinţă, şi nu numai, se dovedi că se înşela; căci deşi Lucy îi dădu curând speranţa că elocvenţa lui avea s-o convingă cu timpul, întotdeauna mai era nevoie de încă o vizită pentru a se lăsa convinsă pe deplin. În felul acesta, reuşea să-l aducă mereu în preajma ei, iar restul veni de la sine. Încetul cu încetul, în loc să vorbească despre Edward, ajunseră să vorbească despre Robert – un subiect despre care el avea întotdeauna mai multe de spus decât despre oricare altul şi pentru care Lucy dovedi în curând un interes la fel de mare ca al lui. Pe scurt, Robert luă locul fratelui său. Era mândru de cucerirea lui, mândru că îl trăsese pe sfoară pe Edward, mândru că se căsătorise în secret, fără consimţământul mamei lui. Se ştie ce a urmat. Petrecură câteva luni în mare fericire în Dawlish, ea gândindu-se la cunoştinţele ei nobile, iar el visând la nişte căsuţe minunate. Când se întoarseră la Londra, obţinu iertarea doamnei Ferrars, cerându-i-o pur şi simplu. Cum era de aşteptat, iertarea nu o incluse de la început şi pe Lucy care, nedatorându-i nimic mamei lui, prin urmare, nepăcătuind în vreun fel, rămase neiertată alte câteva săptămâni. Dar, perseverând într-o atitudine umilă, trimiţându-i mesaje smerite, învinuindu-se pentru insulta adusă de Robert şi fiind recunoscătoare pentru felul urât în care era tratată, obţinu în cele din urmă atenţia trufaşă care o copleşi prin bunăvoinţa ei şi care, curând după aceea, cu mare iuţeală, conduse la cea mai puternică stare de afecţiune şi influenţă. Lucy îi deveni la fel de necesară doamnei Ferrars cum îi erau Robert şi Fanny. Se stabiliră la Londra, primiră un ajutor generos din partea doamnei Ferrars, şi erau în cele mai bune relaţii cu soţii Dashwood; şi, lăsând deoparte duşmănia şi veşnicele invidii dintre Fanny şi Lucy, în care, fireşte, erau amestecaţi şi soţii lor, şi nenumăratele neînţelegeri dintre Robert şi Lucy, s-ar putea spune că nimic nu întrecea armonia în care trăiau cu toţii.

Ce făcuse Edward pentru a-şi pierde drepturile de fiu mai mare i-ar putea nedumeri pe mulţi, iar ce făcuse Robert pentru a le câştiga i-ar putea nedumeri şi mai tare… Totuşi, fu un aranjament justificat de efectele lui, nu de cauze; în stilul de viaţă sau de exprimare al lui Robert nu apăru nimic care să dea de bănuit că îşi regreta bogăţia, fie că astfel îi lăsa prea puţin fratelui său, fie că îi aducea lui prea mult. Iar dacă Edward ar putea fi judecat după felul în care îşi îndeplinea orice îndatorire, după ataşamentul lui tot mai mare faţă de soţia şi de casa lui, n-ar putea fi considerat mai puţin mulţumit de soarta lui sau mai puţin dornic de vreo schimbare.

Căsătoria o despărţi pe Elinor de familia ei numai atât cât a fost necesar pentru a nu face vila de la Barton cu totul inutilă, căci mama şi surorile ei îşi petreceau aproape jumătate din timp la ea. Doamna Dashwood făcea vizite frecvente la Delaford atât de plăcere, cât şi din motive strategice, căci dorinţa ei de a-i uni

SFÂRŞIT