CAPITOLUL XIII

ORICÂT DE INEXPLICABILE erau pentru toată familia împrejurările eliberării lui, era sigur că Edward era liber şi era uşor de prevăzut cum avea să se folosească el de acea libertate; căci, după ce cunoscuse mai bine de patru ani binecuvântările unei logodne imprudente, contractată fără consimţământul mamei lui, nimic nu era mai puţin de aşteptat de la el decât să contracteze imediat alta, întrucât prima dăduse greş.

De fapt, misiunea lui la Barton era simplă. Voia doar să-i ceară lui Elinor să se mărite cu el. Ţinând seamă că nu era cu totul lipsit de experienţă într-o astfel de problemă, poate era ciudat că se simţea atât de stingher şi că avea atâta nevoie de încurajare şi de aer curat.

Nu mai trebuie spus cât i-a trebuit să se plimbe până a luat hotărârea, cât de repede s-a ivit prilejul să şi-o pună în aplicare, cum a făcut-o şi cum a fost primită propunerea lui. Ce trebuie neapărat spus este că, pe la patru, când se aşezară cu toţii la masă, cam la trei ore de la sosirea lui, Edward fusese acceptat de Elinor, căpătase încuviinţarea mamei ei şi era unul dintre cei mai fericiţi oameni din lume. Nu numai că se putea bucura de fericirea unei iubiri împărtăşite, ci şi reuşise să se elibereze, fără să aibă nimic a-şi reproşa, dintr-o legătură care îl făcuse multă vreme să se simtă nefericit, scăpase de o femeie pe care încetase de mult să o iubească. De la o nefericire profundă, ajunsese la fericire, iar schimbarea se manifesta printr-o voioşie atât de sinceră şi plină de recunoştinţă cum nu le fusese dat prietenelor lui să vadă vreodată la el.

Acum îşi deschise sufletul în faţa lui Elinor, mărturisindu-i toate slăbiciunile şi greşelile de care se făcuse vinovat şi analizând cu toată demnitatea filosofică a celor douăzeci şi patru de ani ataşamentul de tânăr fără experienţă pentru Lucy.

— A fost o prostie, o înclinaţie nesăbuită din partea mea, spuse el, o consecinţă a necunoaşterii lumii şi a lipsei de ocupaţie. Dacă la optsprezece ani, când am fost luat din grija domnului Pratt, mama mi-ar fi dat o ocupaţie activă, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Dacă aş fi avut o îndeletnicire care să-mi umple timpul, aş fi scăpat foarte repede de acel ataşament închipuit. Dar, în loc să am ceva de făcut, în loc ca familia mea să se gândească să-mi aleagă o profesie sau să mă lase pe mine s-o fac, m-am întors acasă ca să lenevesc. Am stat un an fără să fac nimic, căci n-am intrat la Oxford decât la nouăsprezece ani, aşa că n-am avut de făcut decât să-mi închipui că sunt îndrăgostit de Lucy. Şi cum mama mea nu a reuşit să facă din casa noastră un cămin agreabil, cum în fratele meu nu aveam un prieten şi un tovarăş şi nu îmi plăceau noile cunoştinţe, a fost foarte firesc să mă duc des la Longstaple, unde m-am simţit întotdeauna ca acasă şi unde eram bine primit. Lucy îmi părea cea mai blândă şi mai bună fată din lume. Mai era şi drăguţă – sau cel puţin aşa mi se părea mie atunci. Nu aveam cum să-i văd defectele, căci nu cunoşteam multe femei. Ţinând seama de toate acestea, oricât de nechibzuită a fost logodna noastră, aşa cum s-a dovedit a fi, la vremea aceea nu a fost o nebunie nefirească sau de neiertat.

Schimbarea care se produse în câteva ore în mintea şi fericirea familiei Dashwood era atât de mare încât le promitea tuturor satisfacţia unei nopţi de insomnie. Doamna Dashwood, prea fericită ca să aibă linişte, nu mai ştia cum să-şi manifeste dragostea pentru Edward, nici cum s-o laude îndeajuns pe Elinor, cum să fie recunoscătoare pentru eliberarea lui fără să-i rănească delicateţea şi nici cum să le dea răgaz să stea de vorbă nestingheriţi şi totuşi să se bucure de compania lor.

Marianne îşi putea exprima fericirea numai prin lacrimi. Se năşteau comparaţii… Se iveau regrete… Iar bucuria sa, deşi sinceră ca şi iubirea pentru sora ei, nu era de aşa natură încât să-i ofere veselie sau grai.

Dar Elinor? Cum s-ar putea descrie sentimentele ei? Din clipa în care aflase că Lucy era măritată cu altul, că Edward era liber, până în momentul în care el îi justificase speranţele pe care şi le făcuse numaidecât, ea nu îşi găsise liniştea. Dar când trecu şi al doilea moment, când toate îndoielile şi toate îngrijorările fură înlăturate, când îl văzu pe Edward eliberat în mod onorabil de fosta lui logodnă, când văzu că el profitase fără întârziere de această eliberare pentru a veni să declare o afecţiune tot atât de duioasă şi statornică precum sperase ea mereu că nutreşte, fu copleşită de bucurie; şi cum, din fericire, mintea omenească se obişnuieşte uşor cu orice schimbare în bine, îi trebuiră câteva ceasuri ca să-şi domolească starea de spirit şi să-şi liniştească într-o oarecare măsură inima.

Edward era acum stabilit la vilă de cel puţin o săptămână, căci orice alte treburi ar fi avut, îi era cu neputinţă să acorde mai puţin de o săptămână bucuriei companiei lui Elinor sau să spună jumătate din ce trebuia spus despre trecut, prezent şi viitor, căci, deşi în câteva ore de conversaţie neîntreruptă două fiinţe raţionale ar putea încheia mai multe subiecte decât pot fi terminate în mod obişnuit, la îndrăgostiţi este altfel. Ei nu epuizează nici un subiect şi nici nu îşi comunică un lucru până nu l-au rostit de cel puţin douăzeci de ori.

Căsătoria lui Lucy fu, desigur, unul dintre primele subiecte de discuţie ale îndrăgostiţilor; şi, cum Elinor cunoştea fiecare parte, căsătoria lor i se părea cea mai extraordinară şi inexplicabilă împrejurare de care auzise vreodată. Cum ajunseseră să fie împreună şi prin ce farmece putuse Robert să fie atras de o fată despre a cărei frumuseţe ea însăşi îl auzise vorbind fără admi raţie, o fată care, pe deasupra, era logodită cu fratele lui şi din cauza căreia acel frate fusese izgonit din familie – toate astea erau dincolo de înţelegerea ei…: Edward putu doar să încerce să dea o explicaţie, presupunând că poate, la prima întâlnire întâmplătoare, vanitatea unuia fusese atât de măgulită de linguşelile celuilalt, încât treptat se ajunsese la tot restul. Elinor îşi aminti de cele spuse de Robert în Harley Street despre părerea lui în legătură cu ce ar fi putut face intervenţia sa în problemele fratelui său, dacă era făcută la timp.

— Aşa e Robert, spuse imediat Edward. Şi poate că asta a fost în capul lui când s-au cunoscut. Şi poate că Lucy s-o fi gândit la început doar să obţină nişte servicii în favoarea mea. Celelalte planuri or fi apărut după aceea.

Dar niciunul nu era în stare să ghicească de când exista relaţia dintre ei. La Oxford, unde alesese el să stea după ce părăsise Londra, nu avusese nici un mijloc de a primi veşti despre ea decât de la ea însăşi, iar scrisorile ei, până în ultimul moment, nu fuseseră nici mai puţin frecvente, nici mai puţin afectuoase. De aceea, nici cea mai mică bănuială nu l-a pregătit pentru ceea ce a urmat, iar când în cele din urmă adevărul a răbufnit într-o scrisoare de la Lucy, un timp a rămas împărţit între uimirea, groaza şi bucuria unei asemenea eliberări. Puse scrisoarea în mâinile lui Elinor.

Dragă domnule, Fiind foarte sigură că am pierdut de mult afecţiunea dumitale, m-am considerat liberă să mi-o dăruiesc pe a mea altuia şi n-am nici o îndoială că am să fiu la fel de fericită cu el cum credeam că aş putea fi cu dumneata; dar consider mai prejos de demnitatea mea să accept o mână cât timp inima îi aparţine alteia. Îţi doresc sincer fericire în alegerea dumitale, şi nu o să fie vina mea dacă nu vom fi întotdeauna prieteni buni, aşa cum rudenia noastră apropiată de acum face de cuviinţă să fim. Pot să spun cu certitudine că nu-ţi port deloc pică şi sunt sigură că vei fi prea generos ca să ne faci vreun rău. Fratele dumitale mi-a câştigat pe de-a întregul afecţiunea şi, cum nu puteam trăi unul fără celălalt, tocmai ne-am întors de la altar şi suntem acum în drum spre Dawlish, unde vom rămâne câteva săptămâni; scumpul dumitale frate este foarte curios să vadă acel loc, dar m-am gândit mai întâi să te deranjez cu aceste câteva rânduri şi să rămân veşnic, A dumitale sinceră prietenă şi cumnată care îţi doreşte numai bine, Lucy Ferrars Am ars toate scrisorile dumitale şi îţi voi înapoia portretul cu prima ocazie. Te rog să distrugi mâzgălelile mele – dar inelul cu şuviţa de păr poţi să-l păstreziElinor citi scrisoarea şi o înapoie fără un cuvânt.

— Nu-ţi voi cere părerea despre felul în care a fost compusă, spuse Edward. Înainte n-aş fi vrut pentru nimic în lume ca tu să vezi o scrisoare de-a ei. Pentru o cumnată e scrisă destul de prost, darămite pentru o soţie! Ce ruşine mi-a fost citindu-i rândurile!

Cred că pot să spun că, din prima jumătate de an a logodnei noastre, asta e singura scrisoare pe care am primit-o de la ea care compensează, prin conţinut, însuşirile stilului.

— Oricum s-au întâmplat lucrurile, sunt cu siguranţă căsă toriţi, spuse Elinor după o pauză. Iar mama ta s-a pedepsit sin gură în modul cel mai potrivit. Independenţa materială pe care i-a dat-o lui Robert, din resentiment pentru tine, i-a oferit aces tuia prilejul să facă propria lui alegere; şi, de fapt, ea n-a făcut decât să-l mituiască dându-i o mie de lire pe an pentru a săvârşi însăşi fapta pentru a cărei intenţie te-a dezmoştenit pe tine. Nu va fi mai puţin rănită, cred eu, de căsătoria lui Robert cu Lucy, decât ar fi fost dacă te căsătoreai tu cu ea.

— Va fi şi mai rănită, căci Robert a fost întotdeauna prefe ratul ei. Va fi şi mai rănită şi, din aceleaşi considerente, îl va ierta mai repede.

Edward nu ştia cum stăteau lucrurile în prezent între ei, căci nici nu încercase să ia legătura cu familia sa. Părăsise Oxfordul la mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la primirea scrisorii lui Lucy şi, cu un singur gând în minte – cel mai scurt drum spre Barton – nu avusese răgaz să-şi facă vreun plan de conduită cu care drumul să nu aibă nici cea mai mică legătură; nu putea face nimic până nu era sigur de soarta lui cu domnişoara Dashwood şi, după iuţeala cu care îşi căutase soarta, e de presupus că, în ciuda geloziei cu care se gândise odată la colonelul Brandon, în ciuda modestiei cu care îşi aprecia propriile merite şi a politeţii cu care vorbea despre îndoielile lui, nu se aştepta la o primire prea crudă. Totuşi, era de datoria lui să spună că se aştepta, şi o spuse foarte frumos.

Lui Elinor îi era limpede că, în mesajul transmis prin Thomas, Lucy intenţionase în mod sigur să le păcălească, plină de răutate împotriva lui Edward; iar Edward însuşi, acum pe deplin lămurit cu privire la caracterul ei, nu avea nici o reţinere s-o creadă în stare de cea mai cumplită josnicie născută din răutate gratuită. Deşi îşi dăduse seama de multă vreme, încă dinainte de a o cunoaşte pe Elinor, de ignoranţa şi de lipsa ei de generozitate, le pusese în egală măsură pe seama lipsei de educaţie şi, până la primirea ultimei scrisori de la ea, o crezuse întotdeauna o fată binevoitoare, bună la inimă şi ataşată întru totul de el. Numai această convingere îl făcuse să nu pună capăt unei logodne care, cu mult înainte de a fi descoperită şi de a stârni mânia mamei lui, fusese pentru el o continuă sursă de nelinişte şi regret.

— Am considerat că e de datoria mea, independent de sen timentele mele, să-i ofer opţiunea de a continua sau nu logodna, atunci când am fost renegat de mama şi am rămas, după toate aparenţele, fără nici un prieten pe lume, care să mă ajute. Într-o astfel de situaţie, în care nimic nu părea să ispitească avariţia sau vanitatea vreunei făpturi, cum puteam să-mi închipui că nu era animată de cea mai dezinteresată afecţiune, când ea insista cu atâta înflăcărare să-mi împărtăşească soarta, oricare ar fi fost ea?

Nici acum nu înţeleg ce motiv a avut sau ce avantaj îşi închipuia că putea să aibă rămânând legată de un bărbat faţă de care nu avea nici cea mai mică afecţiune şi care nu avea pe lume decât două mii de lire. Nu avea cum să prevadă că voi primi o parohie de la colonelul Brandon.

— Nu, dar şi-o fi închipuit că o să se întâmple ceva în favoarea ta; că familia ta putea să se înduplece cu timpul. Şi, în orice caz, nu pierdea nimic continuând logodna, căci s-a dovedit că ea nu i-a încătuşat nici pornirile, nici faptele. Legătura era cu siguranţă respectabilă şi probabil că îi aducea consideraţie printre prietene şi, dacă nu apărea ceva mai avantajos, era mai bine să se mărite cu tine decât să rămână nemăritată.

Edward fu imediat convins, desigur, că nimic n-ar fi fost mai firesc decât purtarea lui Lucy, nici mai evident ca motivul ei.

Elinor îl certă cu asprime că îşi petrecuse cu ele atâta timp la Norland, când probabil îşi dădea seama de nestatornicia lui.

— Comportamentul tău a fost cu siguranţă foarte greşit, spuse ea. Pentru că, lăsând la o parte convingerea mea, relaţia noastră era lăsată pe seama fanteziei şi a aşteptării a ceea ce, din cauza situaţiei tale de atunci, nu putea să se întâmple.

El nu putu decât să invoce ignoranţa inimii lui şi încrederea greşită în trăinicia logodnei sale.

— Am fost destul de prost să cred că, din cauză că inima mea era făgăduită alteia, nu era nici un pericol să fiu în preajma ta.

Îmi dădeam seama că te admir, dar îmi spuneam că asta însem na numai prietenie, şi n-am ştiut cât de departe ajunsesem până n-am început să fac comparaţii între tine şi Lucy. După aceea am făcut rău, presupun, rămânând atât de mult în Sussex, dar mi-am spus că pericolul era numai al meu, că nu făceam rău nimănui în afară de mine.

Elinor zâmbi şi clătină din cap.

Edward află cu plăcere de aşteptata vizită a colonelului Brandon la vilă, căci dorea cu adevărat nu numai să-l cunoască mai bine, ci şi să aibă prilejul de a-l convinge că nu era supărat că îi oferise parohia Delaford.

— Ceea ce, de fapt, după ce atunci i-am mulţumit cu atât de puţină politeţe, trebuie să-l fi făcut să creadă că nu l-am iertat niciodată pentru acea ofertă.

Începu şi el să se mire acum că nu se dusese încă acolo să vadă casa. Însă toată povestea îl interesase atât de puţin, încât tot ce ştia el despre parohie era din informaţiile primite de la Elinor, care şi ea le aflase de la colonelul Brandon şi le ascultase cu atâta atenţie încât ajunsese să fie stăpână pe subiect.

După aceasta, o singură chestiune rămase nehotărâtă între ei, o singură dificultate de depăşit. Ii lega o afecţiune reciprocă, aprobată cu căldură de prietenii lor adevăraţi, şi singurul lucru care le lipsea era un venit din care să poată trăi. Edward avea două mii de lire, iar Elinor una, ceea ce, cu parohia Delaford, era tot ce puteau numi al lor; căci era cu neputinţă ca doamna Dashwood să le dea ceva, şi niciunul dintre ei nu era chiar atât de îndrăgostit încât să creadă că un venit de trei sute cincizeci de lire pe an le putea asigura un trai îndestulat.

Edward mai spera, totuşi, într-o schimbare în bine a atitudinii mamei sale faţă de el, şi pe asta se bizuia pentru a-şi spori venitul, însă Elinor nu-şi făcea astfel de speranţe căci, întrucât Edward tot nu se căsătorea cu domnişoara Morton, şi cum doamna Ferrars se referise la o eventuală căsătorie între ea şi Edward ca fiind un rău mai mic decât a lui cu Lucy Steele, se temea că jignirea adusă de Robert nu avea să servească decât la îmbogăţirea lui Fanny.

La vreo patru zile de la sosirea lui Edward, apăru şi colonelul Brandon, pentru a întregi satisfacţia doamnei Dashwood şi pentru a-i face onoarea să aibă mai mulţi musafiri decât putea găzdui casa lor. Lui Edward i se rezervă privilegiul primului venit, drept care colonelul Brandon se duse în fiecare seară la conac, întorcându-se dimineaţa.

După o şedere de trei săptămâni la Delaford, unde nu avusese mare lucru de făcut decât să calculeze diferenţa dintre vârsta de treizeci şi şase de ani şi cea de şaptesprezece, colonelul venise la Barton într-o stare de spirit care, pentru a deveni mai optimistă, avu nevoie de înfăţişarea înfloritoare a lui Marianne, de căldura primirii ei şi de încurajările mamei ei. Nu-i ajunsese la urechi nici un zvon despre căsătoria lui Lucy, aşa că îşi petrecu primele ceasuri ale vizitei ascultând şi minunându-se. Doamna Dashwood îi explică totul şi colonelul găsi un nou motiv să se bucure pentru ceea ce făcuse pentru domnul Ferrars, căci până la urmă aceasta servea interesele lui Elinor.

Nu mai trebuie spus că, pe măsură ce se cunoşteau mai bine, domnii se apreciau tot mai mult. Nu îi lega numai asemănarea dintre principiile sănătoase şi bunul-simţ, ci şi faptul că erau îndrăgostiţi de două surori, mai cu seamă de două surori care ţineau atât de mult una la alta.

Scrisorile pe care le primeau de la Londra, care cu câteva zile înainte ar fi făcut-o pe Elinor să tremure de încordare, ajunseseră acum să fie aşteptate mai degrabă cu veselie decât cu emoţie. Doamna Jennings le scrise să le spună minunata poveste, să-şi arate sincera indignare faţă de neseriozitatea fetei care pusese capăt logodnei şi să-şi reverse compătimirea asupra sărmanului domn Edward care, era sigură, o iubise foarte mult pe femeiuşcă aceea nemernică şi acum, după toate probabilităţile, era la Oxford cu inima zdrobită de durere. „Cred că nimic nu s-a pus la cale cu atâta şiretenie, continua ea, căci nu sunt mai mult de două zile de când Lucy a trecut pe la mine şi a stat câteva ore. Nimeni n-a bănuit nimic, nici măcar Nancy care, biata de ea, a venit plângând a doua zi, fiindu-i frică de doamna Ferrars şi neştiind cum să ajungă la Plymouth; căci se pare că, înainte de a pleca să se mărite, Lucy i-a luat cu împrumut banii, aşa că sărmana Nancy n-a rămas nici cu şapte şilingi. M-am bucurat tare mult că am putut să-i dau cinci lire ca să ajungă la Exeter, unde are de gând să stea trei sau patru săptămâni la doamna Burgess, în speranţa, după cum i-am spus şi eu, să dea iarăşi peste doctor. Şi trebuie să spun că răutatea lui Lucy de a nu o lua cu ei în trăsură le întrece pe toate. Sărmanul domn Edward! Nu pot să mi-l scot din minte, dar trebuie să-l chemaţi la Barton, şi domnişoara Marianne trebuie să încerce să-l consoleze.”

Răstălmăcirile domnului Dashwood erau mai solemne. Doamna Ferrars era cea mai nefericită dintre femei – biata Fanny suferise chinuri cumplite – şi se mira şi era recunoscător că, după asemenea lovitură, scăpaseră cu viaţă. Jignirea adusă de Robert era de neiertat, dar cea adusă de Lucy era mult mai grea. Doamna Ferrars nu voia să mai audă de niciunul dintre ei şi, dacă mai târziu putea să fie convinsă cumva să-şi ierte fiul, pe soţia lui nu avea s-o recunoască niciodată de noră şi nici nu avea să-i permită să apară în faţa ei. În mod foarte rezonabil, domnul John Dashwood considera că gravitatea faptei lor era sporită de felul ascuns în care făcuseră totul căci, dacă ar fi bănuit ceva, s-ar fi luat măsurile cuvenite pentru a împiedica acea căsătorie. Continua astfel: „Doamna Ferrars nu a menţionat încă numele lui Edward, ceea ce nu mă miră, dar, spre marea noastră uimire, n-am primit nici un rând de la el despre această împrejurare. Poate că totuşi păstrează tăcerea de teamă de a nu supăra şi, de aceea, am să-i trimit un rând la Oxford, ca să-i sugerez că sora lui şi cu mine considerăm că o scrisoare de la el, adresată poate lui Fanny şi arătată de ea mamei ei, n-ar fi luată în nume de rău; căci toţi cunoaştem duioşia inimii doamnei Ferrars şi că ea nu-şi doreşte decât să fie în relaţii bune cu copiii ei.”

Acest paragraf era de o oarecare importanţă pentru perspectivele şi conduita lui Edward. El hotărî să încerce o reconciliere, deşi nu chiar în maniera indicată de cumnatul şi sora lui.

— O scrisoare de supunere! Spuse el. Ar vrea să-i cer iertare mamei pentru ingratitudinea lui Robert faţă de ea şi încălcarea onoarei faţă de mine? Nici vorbă să mă supun. Ce s-a petrecut nu m-a făcut nici umil, nici pocăit. Am ajuns foarte fericit, dar asta nu interesează. Nu văd de ce ar trebui să fiu supus.

— Ai putea să-i ceri iertare pentru faptul că ai supărat-o, şi cred că acum ai putea îndrăzni să-ţi exprimi părerea de rău pen tru că ai încheiat cândva o logodnă care a atras asupra ta mânia mamei tale.

Edward fu de acord că putea să facă asta.

— Şi poate că, după ce te va fi iertat, n-ar fi nepotrivit să dai dovadă de puţină smerenie aducându-i la cunoştinţă o a doua logodnă care, în ochii ei, este aproape tot atât de nechibzuită ca şi prima.

Edward nu avu nimic de spus împotriva acestui lucru, dar se opuse ideii unei scrisori de supunere şi socoti mai nimerit ca, în loc să-i scrie lui Fanny, să se ducă la Londra şi să o roage personal să intervină în favoarea lui.

După ce colonelul Brandon stătu la ele trei sau patru zile, cei doi bărbaţi părăsiră împreună domeniul Barton. Urmau să se ducă imediat la Delaford, pentru ca Edward să-şi cunoască viitorul cămin şi să-l ajute pe protectorul şi prietenul lui să hotărască ce îmbunătăţiri anume trebuiau aduse casei. De acolo, după câteva zile, avea să plece mai departe, la Londra.