IU.

        Peste apă rugineau în amurg munţii Dobrogei, bălţile. Sălciile. Deasupra Dunării uleioase plutea un abur Hiămoşat, străpuns de luminile ambarcaţiunilor, şi tu faţa lui sclipea asfaltul ud. Înghiţit de botul mezoplo! Ului Se ridicară în aer, la un pas de blocurile ce seântoiau din toate vitraliile. Dedesubt rămase o pânză deasă de lumini colorate, ca într-o supraimprimare fotografică.

        O singură pantă cenuşie cu chenar negru – vechiul oraş. Apoi, turlele de lansare ale cosmodromului, rampele ciugulind norii, Mezopterul ocoli cu grijă marile ciocuri de metal şi ateriză neobservat lingă reactorul din Tahiti. Sebastian coborî inspirând adânc mirosul de metal încins st ozon. Câţiva roboţi-dispcceri, pe şenile, trecură pe lingă el semnalizând şi slrigind cu vocile lor guturale pentru a acoperi urletul motoarelor. Reflectoarele smulgeau întunericului turnuri dantelate de oţel, cadrane uriaşe, capsule translucide. Nu mai era Pământul cu florile, în ciuda rondourilor palpitând cu petale aurii, ci Cosmosul orb şi rece, biciuit de flăcări. Şi simţi – ca de atâtea. Ori – senzaţia de foame şi teamă dinaintea plecării, senzaţia aceea de gol, de lipsă de pondere, dorinţa de a pătrunde adânc, nebuneşte în cerul negru, încleştat de manşă, nedezlipindu-şi privirile de pe indicatoare – senzaţia aceea de salt nesfârşit. Abia păşind, obosit, somnoros se precipită să se dezlipească din nou de pământul atât de bun, atât de aproape de tălpile lui. Şi că de atâtea ori se opri şi-şi înfipse palma în brazda ierboasă ce mărginea rondoul eu regina nopţii. Strânse un bulgăraş de humă umedă, îi dădu drumul în buzunar şi abia apoi urcă scara reactorului. Penultima – gândi. Penultima decolare. *- lUtima avea să fie în zori.

        Se opri la etajul doi al navei şi se aşeză într-unui din fotolii le-pat. O fetiţă mică. Moale, blondă, dormea în faţa lui. O fetiţă foarte mică, încălzită de somn, ca un cozonăcel pus la cuptor. Respira cu gura rotunjită, cu buza de sus răsfrânta înafară, cu pumnii descleştându-se trandafirii. Se aplecă hoţeşte şi-i sărută piciorul grăsuliu cu miros de lapte şi sudoare apoi, lăsându-se pe spate, închise ochii.

        Aştepta cu tot corpul vibraţia motoarelor şi când porniră se cufundă în trepidaţia lor. Îi era somn. L-ungi. Prăfoase, imaginile se rupeau ca nişte vreascuri: garduri de scândură, o cireaşă uleioasă iipită de farfurie, dinele de argint, cişmeaua, marginea trotuarului împâslita de iarbăf vitrinele cu păpuşi din masă plastică, sinii bronzaţi ai feţei, pântecul mic şi rotund, malul povârnit, cerul, cerul foarte albastru. Înnălbit. Alb. fumuriu. Aibastru-Iuminos. Prea albastru. Şi pământul cafeniu cu brazde verzui, cafeniu, negru, mustind, pământul proaspăt arăt, cu gust de pâine, pământul. Macul roşu aprins, lespezile cimitirului, aleea tăcută înecată în soare, lespezile, valea inundată de roiuri de musculiţe arămii, lespezile albe acoperind morţii, alături unul de altul, mina în mină, figuri albe cu ochii negri, mâini albite cuprinzându-se în lanţ, o horă de oameni culcaţi, rotindu-se ascunşi sub brazda de iarbă măruntă, feriţi de lumina caldă de miere. Lumină irizată, ocean de lumină, cântece ascunse în frunză. Şi ureând dintre flori obrazul rotund, aburit de somn. Gura întredeschisă, genele tremurând uşor.

        Aceeaşi fetiţă. Dormind alături de el. Dormind cu pumnul desfăcut sub bărbie, răsuflând'âncet. O fetiţă blondă, fără apărare. O fetiţă moale, pe care-o simţi în căuşul palmei înainte de a o mângâia. „Fetiţo, fetiţo – murmură fără să deschidă gura. Fetiţă mică, parfumată, moala” I se înfăţişă ca în seara primei întâlniri în rochia ei coniac, în rochia ei turcoaz, în rochia el bleu de mireasă, cu mâinile puţin prea puternice, roşind. Roşind, roşind, adueându-i pateuri, plângând fiindcă pachetul s-a desfăcut, s-a murdărit. Odihnindu-se în fotolii scunde, adormind la poveşti. Tăind cu foarfecă pantofi spre a-i răscroi, temându-se de dojană şi oferindu-i flori de caprifoliu, culese de pe peretele casei. În jur arbori de fum topindu-se şi guri surâzătoare fără chip, foarte dragi.

        Se sili să deschidă ochii, fiindcă simţea că adoarme şi nu voia. Dar bănuia că ştie asta doar în somn, înţelegând că nu ştie de fapt că doarme. Şi pleoapele îi deveneau din ce în ce mai grele. Aur roşu, topit, curgea Sn jurul perdelelor înflorate. Deschise şi cealaltă pleoapă simţind că s-a făcut frig. Era beznă dedesubt. Oraşul de vitralii dispăruse şi după semnalele ce străpungeau întunericul ghici ţărmul Golfului Persic şi adormi din nou.

        Dai' ascuţit, gândul aterizării apropiate sfâşie liniştea în care se înfăşurare. Pleoapele se ridicară într-un mare efort, zgrunţuroase. Mai era atât de puţin – ci leva ore – de rămas pe Pământ. Câteva orc. Şi luciditatea izgoni cu lovituri seci, aproape fizice, somnul călduţ ce-l învăluia. Îşi mişcă greu umerii înţepeniţi, inspiră adânc aerul proaspăt cu miros de violete. Robotul de bord îl observă şi-i şopti în cască:

        — Somnifer? Muzică? Băutură?

        — Ţuică – murmură Sebastian.

        Auzi sticla gâlgâind la barul din spate, apoi fâsiitul şenilelor de plastic. Mâna înmănuşată în alb îi întinse paharul şi chipul vesel cu nas lung – închipuind un Pinocchio – se acoperi de zâmbet.

        — Încă unul?

        — Nu. Mulţumesc.

        — Poate un sandviş?

        — Nu, mulţumesc.

        — O gheţadă?

        — Cum? Îngheţată poate!

        — Gheţadă…

        — Îngheţată…

        Figura lui Pinocchio se alungi. „Îl chinui zadarnic – gândi Sebastian. Gheţada trebuie să aparţină vreunuia din lingviştii de la programare.”

        — O gheţadă de piersici – comandă – dar mai întâi un pui fript şi o sticlă de vin roşu.

        Robotul se înclină şi porni spre bar. Semăna cu un centaur mecanizat şi urechile îi atârnau blegi. „Un centaur de comedie – gândi Sebastian. Dar esimpatic. Se înclină, râde. Pe când Gherasim… Ar [i trebuit să-i găsesc şi lui Gherasim o figură mai nostimă, mai caricaturală. Pi ea s-a umanizat iu ultimul timp. E greu de suportat.”

        — Puiul fript – cânta robotul. Închizând ochii pe jumătate. Ghcţada. Vinul.

        — Mulţumesc.

        Pinocchio se înclină şi porni înapoi, fâsiind şi zăngănind tava. Sebastian gustă micile blocuri de fulgi parfumaţi cu aromă de piersici. Erau aproape inconsistenţi, o zăpadă sosizată şi aromată., fCe puţine cuvinte pentru plăceri – gândi. A mânca, a bea, a gusta. La fel când ţi-e foame şi la fel când savurezi. Un milion de termeni ijiientru electronică. Douăzeci pentru mâncat. Douăzeci]) Lntru dragoste: a săruta, a mângâia, a alinta… Şi chiar jgţai puţin, când „a dezmierda cu vârful degetelor1' ar Atcbui să fie cuvânt, „a atinge cu buzele pleoapa iubitei*4 îlt cuvânt.

        Aplecându-se deasupra fetiţei care dormea, susură: „Ssss… Şşş. Şşş.” ca şi cum ar fi chemat un pisoi. Dai fetiţa dormea netulburată fără să-l audă. Şi atunci el spuse: p, Şşş… Şşş. Şşş.„ celeilalte fetiţe, fiindcă aşa O cltema totdeauna când se trezea şi era supărată şi nu existau cuvinte prin care să se facă înţeles. O chemă astfel de câteva ori, cu ochii deschişi pe jumătate, pentru a o vedea mai bine. Ea răspunse Intoreându-se spic el, ca întotdeauna, îmbufnată că trebuie să se trezească Răspunse oftând: „Mai lasă-mă să dorm, mă” – ştiind că şi lui ţi^placc s-o audă eiintindu-se şi aşteptând, resemnată, s-o înece sub un potop de sărutări. Dar Sebastian n-o sărută şi palmele i se răciră deodată. Pentru că plapuma fetiţei era scobită într-o carcasă de oţel, sfârtecată, şi mâna ei se chircea sub un bordaj de metal.

        Deschise ochii, scăldându-i într-o lumină leşioasă. Deasupra celorlalte fotolii păleau pufuri de lumină.

        — Răcoritoare, cafea, tranchilizante? Întrebă robotul.

        — Nu, mulţumesc – răspunse. „Visuri de cofetar – gimli. Fondante şi melodramă.” C) cafea – comandă – şi o sticlă de vin. Mestecă alene puiul fript care mirosea a cimbru şi a usturoi.

        Soarele încă nu se ridicase deasupra Asiei. Zoii tulburi înecau Madrasul – îl ghicea după turlele de aur sclipind în reflectoare şi-şi aminti cu plăcere leneşă de templele străvechi, dantelate în piatră. I se făcu dor de junglele acestei ţări pe care n-o cunoştea decât prin drumurile cele mai bătute şi suprapuse cetăţii albicioase de jos imaginea unui şarpe legănându-se în cântec de flaut. Şarpele se legăna negru, lăcuit, mai brun, omenesc. Şolduri de şarpe, paftale, ochi alungiţi. Gură pictată în roşu, pată roşie în frunte, ochi codaţi, enigmatici. Dansatoarea rituală: Baiadera. „Oh, baiadera, târârăm – târârăm. Te Prelung fior din inimă spre umeri. Era tatăl cel care-i cânta. Era tatăl slab, cu mustaţă neagră, colilie apoi, zâmbind cu ochii albaştri, foarte albaştri şi limpezi, rizând copilăreşte la glumele lui, tatăl topit de dor şi iubire, foarte alab, bătrân, îndreptându-se de spate şi zâmbind. Surâsul acela bun, deschis, ochii albaştri, mânioşi, neputincioşi, silueta firavă, adusă din umeri, pălăria maro de fetru cu panglica pătată. Surâsul blând, plin de dragoste, surâsul mirosind a tutun,pieptul îngust, scobit.

        Dedesubt soarele muia în apă lungi fâşii de pânză roz. Ocean crescând prin ceaţă. Îndreptându-se unul spre altul – avionul şi Soarele – peste ţări adormite. Fugind el însuşi în faptul zilei spre micul atol, fără a fi spus nimic nimănui. Căci, poate” nu l-ar fi lăsat, ^au ar fi vrut să-l însoţească şi alţii. Dar voise să plece singur. Singur, pentru a risca singur. Pentru a muri, poate, singur, cu toate că i-ar fi dorit alături de el pe toţi prietenii tinereţii lui. Cap sumbru, brun, sprâneenat, frumos, râzând cu ochii aproape închişi – Piticu. Blond, chel, echilibrat, ochelari – Jenei. Mulatru şaten, cu nasul turtit – Valea. Nas lung, ochi vii, mucalit – Ionel. Cap de ou, privire somnoroasă – Babă. Obraz prelung, gură speriată de puşti – Iordan. Loni – cap levantin de bob de cafea, dulce şi bun. Mustaţă – nas gros, beţivănesc, pâr leonin, încărunţit.

        Departe, adânc afundaţi în trecut, păzindu-l, râzându-i. Departe, acum, cufundaţi în viaţă – femei, copii; departe în Cosmos, calzi, vii, aşteptându-l.

        Soarele roşu incendia nava Motoarele vâjiiau puternic. Mirosea intens a violete – anestezic parfumat al vertijiului. Nava ateriza, rotindu-se deasupra cosmodromului Insulei Tahiti.