Îl.

        Afară trotuarele rulante circulau alene. Era cald şl câţiva oameni picoteau sub umbrelele de soare.

        Urcă pe trotuarul mobil şi îşi pironi privirea în jos pentru a nu fi orbit de vitrinele multicolore. Oamenii curgeau pe lingă el Jn sens invers, pe celălalt trotuar, şi. Roboţii care dirijau circulaţia mczoplcrelor se roteau, gesticulând. Se aruncă aproape în gura metroului şi platforma îl cobor! Lin prin dreptul pereţilor pictaţi/„Prea multă pictura – gândi – prea multe vitrine, prea mullă nimcarc.” Poale că şi asia îl făcea să cauta vechile străzi bolovănoase.

        Ieşi din metrou ureând scara. Urmele i se detaşau clare în praful fin ce acoperea treptele. De foarte mull timp nimeni nu mai urcase scară cu picioarele. Ajuns afară se lăsă purtat de trotuarul rulant ce cobora spre Dunăre, trecând pe sub blocurile om beli fere.

        Îi era cald. Îi era somn. Ar fi vrut să doarmă la umbră, dar nu într-o cameră pastelată şi răcoroasă, ci în iarbă, ia umbra unui copac. Aţipise adesea în grădinile sălbăticite ale vechiului oraş, dar totdeauna somnul acolo nu-l odihnea. Melancolia se strecura până şi în vise. Ca să doarmă în voie ar fi trebuit să ajungă la' insulă din faţa Galaţiului. Privi din înaltul malului puhoiul de glisoare şi vase cu pânze ce treceau de la un mal la altuL Ambarcaţiunile, înşirate cuminţi în coloane, păreau o prelungire a trotuarului rulant. „E prea mult, gândi. Prea multe glisoare, prea multe caiace/4 Pomi de-a lungul malului, pe drumul îngust de pământ ce însoţea autostrada. Salcimii proaspăt tunşi îl înso (eau de o parte şi de alta. Cineva avusese ideea să împodobească marginea potecii cu un şirag de maci şi, orieit se silea să nu vadă linia roşu aprinsă, nu putea scăpa de obsesia ei. Traversă autostrada şi se lăsă în josul taluzului înverzit ce cobora spre apă. Îi era sete. Îi ora somn. Şi ar fi vrut să găsească o văgăună sălbăticită, înverzită, în care să se tolănească. Dar malul fusese netezit, acoperit de gazon şi de flori.

        „O să găsesc totuşi o văgăună1” – gândi. Mai existau, în amonte, acolo unde fuseseră râpilc. Edilii oraşului nu-şi întinseseră puterea şi gusturile chiar pe tot malul, „O văgăună – repetă în gând. O văgăună. O peşteră. O ripă.” Ar fi putut s-o sape el însuşi, să excaveze taluzul insuportabil de neted şi decorativ, să-l acopere de smocuri de iarbă prăfuită, de ghimpi de salcimi pitici şi strâmbi. Dar nu mai existau salcimi pitici şi strâmbi. Fuseseră smulşi pentru a face loc pinilor-umbrelă.

        Simţi cum îl cuprinde furia. Înfigându-şi mina în straiul subţire de pământ, făcu un bulgăre de iarbă şi pansele şi-l aruncă spre apă. Dar bulgărele era sfărâmiclos şi explodă în aer. Încercă din nou şi din nou şi din nou, până când cineva strigă:

        — Nu ţi-e ruşine?

        Se întoarse, dar, în spatele său, sus, pe marginea autostradei. Nu era nimeni.

        — Ce glumă proastă mai e şi asta? Urmă vocea. Eşti om în toată firea!

        Atunci văzu ridicându-se din iarbă în apropierea apei chipul unei fete.

        — Te rog să mă ierţi – spuse. Nu-mi închipuiam că există oameni pe-aici!

        — Şi-ai găsit tocmai locul ăsta ca să arunci cu bulgări?

        — E cam stupid – mărturisi Sebastian – dai' căutam o văgăună să mă culc. Şi fiindcă n-o găseam am început s-o sap.

        — E o treabă într-adevăr bărbătească – spuse fata. Văgăuna e chiar aici. Şi mai sxnt destule aproape de apă. Dar dacă juri că dormi şi nu scoţi o vorbă poţi să stai puţin cu mine.

        — Jur! Strigă Sebastian.

        Cobori în fugă câţiva metri, apoi sări pe fâşia foarte îngustă de plajă. Văgăuna arăta ca o nişă cu pereţii netezi, pe care erau prinse ştergare colorate şi poliţe. Fata era goală, culcată pe o saltea de spumă de mare şi-şi pusese ochelarii spre a-l privi. Părea foarte mică şi subţire şi, mai ales, foarte tânără.

        — Stai, te rog – îî spuse – şi taci. Vreau să aud cum curge apa.

        Sebastian îşi scoase haina şi se culcă pe nisip. Din cauza efortului braţul drept începuse să-i tremure şi şi-l ascunse sub corp. Apa clipocea foarle încet lângă urechea lui*

        — O auzi? Întrebă fata. Azi nu e prea grozavă. Nu Rânt valuri. Daieând bate vântul dinspre munţii Dobrogei se umflă şi urcă pe mal.

        — O aud – murmură Sebastian.

        — Şi de ce 1111 te dezbraci? Eşti bolnav?

        — Mi-e lene – spuse Sebastian şi se descălţă. Se dezbrăcă apoi în întregime şi se îngropă în nisipul fierbinte. Incereând să-şi stăpânească tremurul bracului bolnav.

        — Parcă spuneai că ţi-e dor de o peşteră – spuse fala. Nisip găseşti cât vrei de-a lungul ţărmului sau pe insulă.

        — Voiam o peşteră. Dar dumneata ţi-ai construit aici un soi de apartament cu tot confortul.

        — Aha, dumneata fugi de confort! Eşli un primitiv! E o a doua trăsătură bărbătească!

        — Mmda – mormăi Sebastian şi închise ochii. Apa clipocea puţin prea ordonat la urechea lui. Şi imaginea vechiului oraş se topea într-o lumină intensă, aurie.

        — De fapt eşti la fel de plicticos – şopti fata. Când te-am văzut aruncând cu pământ, credeam că… Poate…

        — Poate ce?

        — Că poale nu eşti unul din sportivii de pe-aici care ţipă că vor să se întoarcă la natură.

        — Nu sunt sportiv – murmură Sebastian. Dar m-aş întoarce la natură.

        — Şi cine le împiedică?

        — Nimeni. Chiar asta şi fac.

        — Acum?

        — Mereu!

        — Recunosc şi această trăsătură virilă – spuse fata. Pudoarea pentrugânduriie intime ne face să fim ironici. Ah, doamne, cum i-ai croit pe toţi pe acelaşi calapod!

        Sebastian tise şi se ridică într-un cot. Fata oră în picioare potrivindu-şi o mare pălărie roşie. Avea sânii mici şi foarte rotunzi, iar şoldurile i se cambrau zvelte, copilăreşti. Ceea ce părea deosebit de voluptos în corpul ei subţire, erau coapsele foarte rotunde, pline, de culoarea mierii.

        — Mă cheamă Olga – spuse. Şi te rog să nu sforăi dacă adormi.

        — Olga! Chemă Sebastian. Apropie-te

        — Este a patra trăsătură pe oare o recunosc – spuse fata. Tonul de comandă care te impresiona odinioară pe bietele femei.

        Se apropie totuşi de el – nu atât cât să-i atingă umărul cu coapsă, dar îndeajuns ca Sebastian s-o cuprindă pe după mijloc. Avea pielea foarte netedă şi foarte rece.

        — Lasă-ină – spuse, posomorându-se.

        Se trase înapoi şi se aşeză pe nisip.

        — Era foarte bine aici înainte de a veni dumneata.

        — De ce?

        — Eram singură. Şi acum sunt mai singură. Ah, ce plicticoase sunt toate astea!

        Sări în picioare şi luă de pe una din poliţi o sticlă şi două pahare. Le umplu şi-i dădu unul şi lui Sebastian. Băură în tăcere, privindu-se îndelung.

        — Oare nu mai exista nimic? Întrebă fata. Nimic în afară de ceea ce seî. ntâmplâ în fiecare zi?

        — Ba da – răspunse ei. Cred că totul există numai în afară de ceea ce se întâmplă zilnic.

        — Te joci cu vorbele.

        — Acum nu. Pentru mine totul se întâmplă dincolo de ceea ce fac. Pentru că totul e foarte departe. Enorm de departe.

        — Nu-nţeleg nimic. Dacă nu vrei să vorbeşti ca oamenii, taci!

        — N-am mai vorbit de mult ca oamenii – spuse Sebastian. Trăiesc într-un fel de rai garnisit cu flori şi porumbei. Mi s-au strepezit dinţii de atâta dulce.

        — Nu prea pari venit din rai – spuse fata. Dar, la urma urmei, dacă nu te simţi bine printre fiori, cere să te trimită în iaci.

        — În iad? De ce nu? Ricană pipăindu-şi cicatricea şi un fior abia simţit îi urcă de-a lungul şirii spinării, înainte de ă locui în rai, mi-am făcut stagiul în iad. Şi era destul de bine.

        — Unde ai căpătat semnul de pe frunte?

        — M-am ciocnit de o navă. Dar e foarte mult de atunci. Aproape două luni.

        — E îngrozitor – spuse fata. Şi nu cred că glumeşti cu adevărat. Nu-mi place să aud vorbindu-se despre moarte.

        — Nici mie – mormăi Sebastian.

        Iedera spânzura grea pe garduri. Musculiţele bâzâiau, roiuri nesfârşite de musculiţe arămii. Se lasă acoperit de ele, leneş, fără putere.

        — Înţeleg – spuse fata foarte încet. Dacă aş veni şi eu de acolo aş vorbi lafel.

        — Nu ştii de unde vin – spuse Sebastian. Toate astea sunt numai vorbe. Daiâmi place să-mi umplu gura cu ele.

        Îşi acoperi cu nisip fierbinte braţul bolnav şi-şi sprijini bărbia de mica movilă. Erau departe, departe, cupole cenuşii, tablouri de bord cu ochi electronici…

        Departe, se roteau lent, legăutndu-l, purtându-l mereu mai departe.

        — Poţi să dormi – spuse fata eu blândeţe. Te trezesc eu spre seară.

        — Nici nu mă gândesc murmură. Dar m-am obişnuit să lac ore de-a rândul. O privi deşirând pe nisip un şirag de mărgele roşii, mari. Îmi place cum ştii să te joci – adăugă. Vrei să te sărut?

        — Numai ca să nu vorbeşti.

        Se aplecă deasupra lui, cuprinzându-i tâmplcle între palme şi-l sărută. Avea buzele reci şi-l sărută copilăreşte, îerindu-se.

        — Ţi-e puţin teamă – spuse Sebastian.

        — Doar nu-ţi închipui că mă tem de dumneata

        — Ţi-e teamă de ceva care nu se poate inlâmpla. Şi, într-adevăr, nu se poate înLâmpla fiindcă eu voi pleca mai departe.

        — Toţi pleacă mai departe. Dar toţi vor să mai rămână. Şi mă roagă să-i însoţesc o bucată de drum.

        — Eşti foarto mică – spuse Sebastian. Şi nu te pot lua cu mine. Acolo, unde plec eu, oamenii pleacă singuri.

        — Ştiu. Am mai auzit asta de foarte multe ori. Dar după aceea veneau întrebările, reproşurile. Şi eu nu vreau să răspund la nici o întrebare.

        — Cred că ai vrea grozav să răspunzi la întrebări. Şi ai dori ca cineva să le caute şi să te întrebe la nesfârşil. Să te destrame căutând în dumneata şi spunând că vrea să rămâi numai a lui. Dar eu voi pleca chiar azi. De aceea şi sâni aici, pentru a-mi lua-rămas bun.

        — Şi-ţi vei lua rămas bun zile de-a rârvdul pină când o să-ţi spuu să mă laşi în pace. Şi asta e îngrozitor de plicticos.

        — Fiindcă aştepţi mereu. E înnebunitor să aştepţi mereu, să crezi că intimpiarea te va găsi aici, în văgăuna asta.

        — Dar nu aştept nimic! Strigă fata. Am tot ce-mi trebuie! N-am nevoie de nimeni, înţelegi?

        — Ţi-o frica să nu te îndrăgosteşti – spuse Sebastian, Am mai cunoscut fete ca dumneata. Ar fi dat orice ca să se îndrăgostească, dar nu puteau fiindcă transformaseră totul într-un joc.

        — Îmi pare rău – - spuse faţa calmă. Nu ai ia dumneata biletul de papagal potrivit. Dar ai putea să-mi ghiceşti caracterul în măruntaiele unui iepure. Bătu cu palma în nisip şi adăugă: Nu-mi plac profeţii de ocazie.

        — N-am încotro – mormăi Sebastian. Simţeam nevoia să te chinui, să te fac să vorbeşti. Sper că te-ani supărat spunându-ţi adevărul?

        — Taci – spuse fata întinzându-i paharul. Taci şi bea.

        — Şi eşti grozav de drăguţă – spuse Sebastian, apurind-o de încheietura mâinii. Te aperi, te joci, mă alungi… Şi totul e atât de simplu… De idiot decomplicat…

        Îi curăţă palma de boabe de nisip şi i-o sărută.

        — Lasă-mă – şopti fata. Nu vreau. Taci.

        — Vorbesc numai pentru vorbe – - şopti Sebastian. Ca şi cum te-aş fi cunoscut de foarte multă vreme şi acum m-ai recunoaşte după mormăit. Nu-ţi dai seama că nu spun nimic doar pentru că nu-i frumos să urli, aşa, deodată?

        — Mai bine urlă – spuse fata retrăgându-se.

        — Nu pot – spuse Sebastian. Asta cere o mare intimitate, Un spasm îi strânse degetele braţului bolnav, dar şi le descleştă, împroşcând nisipul. Nu vrei să vii mai aproape? Întrebă aplecându-se şi sărutându-i sfniL Nu se feri şi atunci îşi lipi obrazul de pinlecele ei mic şi foarte rotund, mângâindu-l.

        — Acum du-te – şopti fata. Vreau să dorm.

        — Dormi – spuse Sebastian.

        — Du-le ueuin – spuse fata rugător. Du-te, altfel încep să vorbesc.

        — Vorbeşte. Îmi place să te ascult.

        — Dar mie nu-mi place! Sit încet, în şoaptă, adăugă: Dragă, dragă, dragă, dragă. Dragăr dragă.

        Sebastian îi resfiră părul pe salteaua albă de burete, şi-i luă mâna. Părea mult mai mică acum, cu gura uşor întredeschisă, amară.

        — Dragă – şopti fata. Dragă, dragă.

        Li cuprinse degetul arătător în palma ei mică, sfringându-l cu putere. Apoi se ridică scuturându-şi coaiele de nisip şi-i surise stânjenită.

        — E prea cald – spuse. O să înot puţin.

        Păşi peste el şi se aruncă în apă, iar Sebastian îi zâmbi. Îi plăcea camea ei tare, foarte proaspătă, stângăcia ei puţin vicioasă, goliciunea amestecată cu tristeţe. O sărutase cutremurat de dorinţă şi-i era recunoscător pentru dorinţa pe care o născuse în el. Ar fi fost gata s-o alinte, pentru că peste câteva ore trebuia să plece, iar ea era pentru el ultima femeiţ a Pământului. Îi părea bine că ultima femeie fusese foarte tânără, stranie şi tristă. Dai* nu putea alinta pe nimeni în afara feţei aceleia de foarte departe.

        — Apa e caldă – spuse fata, stropindu-l. De ce nu te scalzi?

        — Mi-e prea lene – răspunse.

        — Şi când te întorci în oraş?

        — Peste o oră.

        — Dacă vrei poţi să treci şi mâine pe aici.

        — Mâine voi fi departe – spuse. Undeva pe Mările Sudului. O să-ţi trimit de acolo un papagal cum n-ai mai văzut.

        — Păstrează-l – spuse fata. Am câţl papagali vreau.

        — Te înşeli – spuse Sebastian. Eşti o fată foarte drăguţă, dai nu te pricepi la papagali. Dar clacă vrei O să-ţi spun ce fel de pasăre minunată am.

        Fata ieşi din apă, scuturându-se ca o pisică. Îşi stoarse părul adunat în coadă de cal şi se aşeză pe pieptul lui. Privită de jos părea foarte buzată şi cu sânii mari.

        — Taci, acum – spuse fata. Uneori trebuie să ştii să taci. Îi atinse buzele cu vârful degetelor, apoi îl întrebă: Nu eşti din oraşul ăsta, nu-î aşa?

        — Nu. M-am născut foarte departe, pe una din staţiile intermediare.

        — Bănuiam. Am mai cunoscut pe cineva născut pe una din staţiile de Centură. Nu vorbea serios niciodată. Şi rămânea ore de-a rândul în oraşul vechi. Ai fost vreodată pe acolo?

        Totdeauna. Mi-am petrecut toată ziua în oraşul vechi.

        — Dar de ce, de ce?

        — Pentru că toţi oamenii au nevoie de o stradă a copilăriei. Şi eu n-am avut niciuna înainte de a vizita muzeul…

        — Nu înţeleg de ce ai nevoie de asemenea stradă! Eu m-am născut într-unui din blocurile ombelifere de pe mal şi mă simt la fel de bine în oricare oraş din lume.

        — Eu sunt mai bătrân – spuse Sebastian. Şi am crescut până ia cincisprezece ani sub capsule transparente, în coridoare de oţel. Şi apoi am zburat ani de-a rândul.

        — Eşti pilot de curse lungi? Întrebă fata. Ai trecut vreodată dincolo de Centură?

        — De nenumărate ori. În ochii fetei apărură şi se stinseră scântei cenuşii. Se culcă lingă el. Cupiinzându-i cotul, rugător. Şi cum e dincolo de Centură? Aş vrea să zbor odată

        — Negru – răspunse Sebastian. Cerul o negrit ta prste tot. Nu ştii pe unde plutesc: norii de meteoriţi. Şi simţi mereu că se va întâmpla ceva, nebănuit, înfricoşător.

        — Se va întâinpla ceva., repetă fata enigmatic. Îl sărută îndelung, nelăsându-l să-i cuprindă sânii. Nu, încă nu – spuse. Vreau să ştiu. Jur că vreau să ştiu.

        — Şi eu vreau să ştiu – murmură Sebastian. De aceea zbor mereu.

        — Şi acum?

        — Acum?! Îi urmări privirile fixate pe braţul său, adunat la piept ca un animal bolnav. De ce nu? Întrebă grosolan. Îşi descleştă degetele slăbite, le strânse iar şi izbi cu pumnul în nisip: E Centură! Spuse agresiv. Centura! Şi aici! Şi aici! Îi arătă cioatriciie de pe tâmplă şi de pe piept. Aseară am fugit – spuse cu ironie rea. Am fugit din plin tratament. Nu-mi place când mi se umblă aici înăuntru… Aici… Îşi lovi tâmpla cu degetul. E primitiv, nu I Idiot? Dai* voiam să zbor după două luni de somn, vroiam să zbor I Îţi spun toate astea pentru că nu te cunosc, pentru că în curând o să te uit, aşa cum o să faci şi tu! Am fugit din tratament pentru că erau cu toţii prea blânzi, prea buni pentru mine! Şi eu voiam să zbor

        — Îmi pare râu că ai suferit – spuse fata, siitiplu.

        — Îţi pare râu – repetă, descumpănit. Şi deodată se linişti şi surâse. Alţii plătesc mai scump trecerea Centurii. Nu numai cu câteva zgârieturi.

        — Dacă zborurile n-ar dura mai mult de o zi aş zbura în fiecare săptămâna dincolo de Centură – spuse fata, visător. Măcar o zi.

        — O zi! Spuse el, tare. O zi!

        O trase lângă el, înverşunat de candoarea ei dulce de efemeridă ce voia să consume Cosmosul într-o zi. Faţa i:? I lipi obrazul de al său, apărându-se deaceastă furie subită, şi atunci, domolindu-se, o luă în braţe, o culcă pe nisip, îmbrăţişând-o cu o duioşie fierbinte, dureroasă. O simţea topindu-se în el, această carne dulce, fremătând. Pierzându-se şi gemând uşor, gutural. Braţele subţiri euprinzându-i ceafa, urechea roză eu boabe de nisip, dinţii sticlind şi sânii striviţi de pieptul lui, de coastele lui, plutind amândoi, tăcuţi, abia respirând.

        Umbra falezei îi acoperea, încet, viorie, şi Sebastian simţea înstrăinându-se de corpul său, corpul subţire al fetei. Îi mângâia mecanic mina, dar imaginea ei pierea sub aceea a crizantemelor vechiului oraş. Crizantemele putrede, galbene, roşii, crizanteme de came şi de parfum. Vrăbii ţopăind, praful, peretele alb coşcovit. Fotografiile unchilor – unchilor cui?

        — Şi a multor mătuşi, uneori, poate, ciocnind, ospătând în familiiDulapul. Ceasul cu câine de argint. Şi cuierul. Covoarele, oh, cât de vechi, pe care multe picioare le destrămaseră. Picioarele slabe ale bunicului, tatălui. Tatăl! Fizic simţind durerea despărţirii de acest om atât de slab, de tandru, de naiv. Tatăl cântând: „Oh, baiaderă, tara ram – tam – tam – - tam”. Lui, băiatului. Băiatul tatei. Şi pe cuier o pălărie veche de fetru, o pijama în dungi. Ale tatălui sfiu> Ce mult praf în curte şi îngălbenite perdele, tăiate de vreme! Şi poarta galbenă, alături de viţa de vie purpurie-arzândă.

        — Spune-mi – şopti fata. Unde eşti acum?

        — Aici – răspunse Sebastian. Lingă tine.

        Marginea oraşului vechi. Stradă urcimi spre cimitir. Un iac albastru în dreapta, jos, ia capătul străzilor povârnite. Salcimi. O uliţă acoperită de bălării. Cabluri argintii. Şine de monoraiuri deasupra. Poartă de cărămidă – o bucată de cărămidă spartă înnegrită rotindu-se o dată cu balamaua. Alei tăcute, părăginite. Odinioară convoaie mute, funerare, acoperite de ţârâitul greierilor. De ce oare nu-şi ardeau morţii? De ce ridicau monumente deasupra scheletelor. (Şi, poate, acolo zăceau bunicii lui, unchii, mătuşile lui.) Marmură pleznită – flori în crăpături. Pământ negru, un mac roşu. Plutoane de monumente mărşăluind neobservate, împietrind la primă privire. Schimbându-? I locul. „Aici zace…” „Primeşte-l în sânul tău… /' Alee pe sub sălcii şi stejari şi ia capătul aleii o vale imensă, largă, împărţită în dreptunghiuri galbene, verzi. Pe un ţărm al văii cimitirul. Pe celălalt – cosinodromul cu ciocul lung al rampelor ridicate spre cer. Soare – medalion alb stingându-şi scrumul în irizări. Umbre plutind, plutind, plutind, legând ţărmurile văii cu cerulAdâncă linişte a mării de aei albăstrui-irizat. Şi a ogoarelor de pe fundul apelor de aer.

        — Trezeşte-te – spuse fata înciudată.

        — Sunt treaz – răspunse.

        Şi era. Se topeau fuioare de fum. Se topeau garduri, salcimi cu trunchi zaharat, vrăbii de cenuşă. Era rakl – crizanteme de miere se scuturau luminos peste pleoapele lui. AcumT acolo, unde era ei însuşi? Şi de ce pleca atât de greu? Totdeauna, atât de greu? Şi voia să ia totul cu el. Dar de ee numai vechile străzi, libelulele? Numai pentru că îşi potrecuse copilăria sub cupole transparente de plastic? De ce nu atunci şi marile blocuri cu mezoptere, forfota străzilor?

        — Vorbeşte – spuse fata rugător. Sau ţi-e rău?

        — Mi-e bine – spuse Sebastian. Mi-e foarte bine.

        Ar fi vrut să doarmă. A dormi – a muri puţin. A pleca – a muri puţin. Să doarmă sau să plece. 11 aştepta acolo, departe, într-o altă lume, într-o lume de linişte. Poate de aceea îşi luase rămas bun de la vechiul oraş. Pentru că luându-şi rămas bun spunea „bine te-am găsit” unei lumi tăcute, asemănătoare celei spre care plecă.

        — Ai vrea să mă îmbrac? Întrebă fata.

        — Nu. Hămâi aşa.

        — Uneori bărbaţilor le place să te vadă îmbrăcata. Mai ales când sunt trişti.

        — Eu ou sunt trist acum.

        „Sunt îngrozitor de trist – gândi. Pentru că totul e atât de firesc, de viu aici. Şi fata asta. Totul în afară de mine.”

        — Dacă vrei – urmă – îţi povestesc ceva foarte vesel. Cum se prind papagalii.

        — Spune – îi îndemnă fata.

        — Ai nevoie de o barcă pestriţă, cu mult galben şi roşu. Dacă, bineînţeles, cauţi papagali galbeni şi roşii. Pleci foarte devreme, în zori. (În zori avea să plece şi el. Într-o barcă de oţel argintiu.) Treci pe viteza maximă, ca să sări peste longitudini. Dacă ie găseşti prea înalte, le ocoleşti. Dar. Mare atenţie la paralele! Sunt foarte multe mobile, mai ales în mijlocul oceanului. Tragi apoi barca la ţărm în Marea Caraibilor şi începi, să pălăvrăgeşti fără oprire. Papagalii îşi dau seama că eşti unul de-ai lor şi după vorbă şi după culoarea bărcii. Când se adună destui, alegi ce-ţi place şi-i goneşti pe ceilalţi. Asta e.

        — Nu e prea veselă povestea – spuse fata. Fiindcă vrei să pari vesel şi nu eşti.

        — Da. Azi nu sunt prea vesel. Lartă-mă. Nu-mi plac despărţirile.

        — Pleci pentru mult timp?

        — Pentru foarte mult.

        — Cred că ai putea fi, totuşi, foarte amuzant, ciacâ ai vrea.

        — Când vreau îi fac pe toţi să se tăvălească de râs.

        — Şi ai putea să nu stai toi limpui inminlul. < mar dacă ar trebui să faci un efori.

        — Nu te supăra pe. Un biei evadat din rai.

        — O să mă îmbrac totuşi.

        Luă de pe un raft o pereche de pantaloni roşii-corai, bătuţi în paiete aurii, şi şi-i îmbrăcă tăcută. Îşi puse o bluză neagră, o fustă colorată, apoi îşi vopsi pleoapele cu fard violet. Se apropie de el şi-l mângâie uşor pe obraz. Ochii ei îl priveau blând, miop fără ochelari.

        — Eram foarte veselă acum ci leva ore – spase. Dar dumneata mă faci să mă simt de prisos.

        — Eşti o fată bună şi caldă – spuse Sebastian. Dar nu înţelegi că eu plec mâine-noapte. Şi până atunci fiecare clipă e o clipă de despărţire. Nu pot să irec peste asta.

        — Sunt oameni care râd până în cea din urmă clipă.

        — Dar eu nu sunt unul dintr-ăia. Azi, cel puţin, nu sunt.

        — Ah, Yorik – spuse ea – şi cum îi înveseleai odinioară pe toţi cu vorbele tale de duh!

        Îi întoarse spatele spre a-i umple paharul pe care şi-l lăsase pe nisip.

        — Să ciocnim, Yorik!

        Bău până la fund, privind-o. Nu, nu semăna cu cealaltă. Era mai vioaie, mai directă, mai nerăbdătoare cea din faţa lui.

        — Seamănă cu mine? Îl întrebă. E blondă?

        — E blondă cu ochii verzi-cenuşii – spuse, posomori ndu-se. Simţea fantomele adormite gata să se trezească.

        — Ştie că vii?

        — Dacă trăieşte, da – murmură crispat – cred că da.

        — Lartă-mă – spuse fata. Şi-l mângâie din nou. E bolnavă?

        — E dincolo de Centură. Nimeni nu ştie unde.

        — Nava LEAR…?!

        — Da.

        — Dar…

        — Nu – spuse el aspru. Nu. N-au pierit. Au naufragiat undeva pe o mică planetă, trecând printr-un gol al norului radiant. Nimeni nu poşte ajunge la ei. Şi nu-mi place să vorbesc despre asta.

        Se arătase rcce până acum, dar nu mai putea.

        — Ui urez mult noroc – spuse fata Din toată inima. Mi-ar fi plăcut să mai rămâi. Nu ştiu dacă vreau foarte tare să rămxi, dar parcă mi-ar fi plăcut să nu pleci chiar azi.

        — La noapte mă duc să-l caut pe Ghei-asim – răspunse Sebastian. E robotul meu de bord.

        — Spune-mi ceva drăguţ înainte de a pleca – Şopti fata. Nu-mi place să rămân singură. Şi tristeţea te însingurează.

        — Mi-ai plăcut foarte mult spuse Sebastian şi se opri. Ar fi putut să-i lase câteva vorbe care să nu se stingă o dată cu paşii lui. Dar avea foarte puţine cuvinte neuzate. Toate celelalte zburau către planeta de dincolo de Centură. Mi-ai plăcut foarte mult şi mi-ar fi plăcut şi mai mult să te iau cu mine. Dar, poate, voi reveni să-ţi povestesc despre papagali.

        — În sfârşit, glumeşti – zânibi fata. Poţi deci să fii şi vesel dacă. Vrei.

        — Şi uneori – urmă Sebastian – când ai timp, du-te în oraşul vechi şi odihneşte-te într-una din curţile năpădite de viţă sălbatică.

        — Asta n-ar mai îi veselie, ci o adevărată petrecea _ chicoti ea. Să mori de râs, nu alta!

        „o să te chem înainte de a lua startul, adică mâine în zori, de pe una din micile insule ale Pacificului. Ce sod ai?

        — A. G. A. D. O mie doi.

        — A. G. A. D. O mie doi. Eu sunt S. R. T. Opt. O să te chem peste douăzeci şi patru de ore cel mult. De pe oosmodromul din Tahili.

        — Te voi aştepta oricât. Chiar şi treizeci de ore. Mai ai să-mi spui ceva?

        Se aplecă s-o sărute, dar ea se feri.

        — Asta e cea mai frumoasă trăsăLui^ a bărbăţiei – urmă: Austeritatea. A cincea trăsătură pe care o recunosc la dumneata şi care te facc să fii un adevărat bărbat. Nici un cuvânt care ar putea dovedi tandreţe, căldură, slăbiciune sufletească. La revedere, domnule pilot.

        Făcu o piruetă încheind-o printr-o reverenţă.

        Sebastian se înclină şi luându-i mâna mică îşi lipi buzele de ea Trcă apoi faleza în fugă, împiedicându-^ la fiecare pas.