Soarele portocaliu.

        Se întorcea mereu la Galaţi numai pentru străduţele acelea veciii acoperite cu iederă. În lumina strălucitoare a soarelui casele abia mai răsuflau, sprijinindu-se una pe alta. Se fereau să-şi arate streşinile ruginite şi temeliile umflate de ploi, dar Sebastian le privea cu lăcomie, neputând să se desprindă de ele. Ascultau cu toţii – vrăbiile, pereţii, omul – glasul răguşit al magnetofonului cmtâncl cuplete de demult – aşa cum se obişnuia în toate muzeele vii ale marilor oraşe. Dar aici muzeul viu nu părea inuzeu ci viaţă adevărată, şi cotcodăcitul vesel al găinilor te umplea de tristeţe. Pentru că toate erau la locul lor petuniile, oglinzile, caisele, pină şi hainele, pantofii scâlciaţi, fotografiile – toate erau încă acolo, nepotrivite de nimeni, ci aşa cum rămăseseră după ce oamenii plecaseră agale la cimitirul din dealul oraşului. Şi magnetofonul so silea zadarnic să înveselească decorul care nu era decor, când nimic n-ar fi trebuit să fie înveselit cu tot dinadinsul – pentru că străzile erau şi aşa foarte omeneşti. Dar muzica lg da un aer de tristeţe sflşietoare.

        Sebastian însă le cunoştea prea bine pentru a se lăsa covârşit de rumba în ritmul căreia ţopăi au numai vrăbiile. Şi se afunda încellşor pe vcchUc străzi, din ce în ce mai adine, aşa cum te afunzi sub apă, uilând de lumea de deasupra. Ştia că aici trăiseră bunicii lui, şi bunicii bunicilor lui – într-una din casele vopsite în galben, cu cerdac, Cunoştea curtea lunguiaţă, zarzărul prâTuit, cuşca verde a câinelui. Cunoştea şi casa cenuşie pe fereastra căreia pătrundeau crengile unui salcâm şi care avea patru trepte înaintea uşii. Se oprise de multe ori în camera cu plafon crăpat în care odihneau două bxifete din lemn de nuc, având la mijloc o masă grea, gălbuie şi scaune cu spătar de piele prinsă în ţinte cu rozeta. Într-un colţ, alături de o teracotă mare, trona un godin şi un cuier cu braţe curbe. Patul avea o cuvertură roşie, destrămată, perdelele de borangic, dungate, cu negru, nu sc spulberaseră doar pentru că nimeni nu îndrăznea să respire în apropierea lor şi covorul ţi se întindea la picioare, învins, numai noduri, rugându-te să nu calci pe el.

        Scbastian păşea pe lângă covor, pe seândură. Privea ceasul de mult înţepenit, închipuind un castel, având sus cadranul şi jo^ un câine păzitor din argint. Apoi scutură de praf vechile mânuşi de box, răsfoia fotografiile; nu ştia pe cine înfăţişează – în afara unui om slab, de înălţime mijlocie, cu ochii adânci, cu sprâncene frumos desenate, cu mustaţă. Fusese o fantezie a tatălui său să-şi lase fotografia în casa-muzeu a străbunici lor. Avea o bărbie puţin prea mică şi un zâmbet senin, fruntea înaltă, ochi luminaşi. Dintre toate chipurile din lume, acesta îi era cel mai drag, căci nimeni nu-l iubise ca tatăl său şi nimeni nu i se păruse mai slab. Şi mai neajutorat la b&trâneţe. Murise departe, pe o planetă străină, victimă a unei ploi de meteoriţi. Murise înainte ca Scbastian să fi ajuns să-l vadă, să-l mai audă. Murise cvi ochii deschişi, eu o îngheţată privire albastră, nespus de pură, păstrându-şi în moarte aerul săudintotdeauna, nervos, repezit, dar de o mare timiditate şi candoare.

        Închizând albumul de fotografii^ Sebastian ieşi din <Msă, coborî tTcptcle sparte, trase poarta de ost ret e din lemn şi porni să se plimbe foarte încet pe lingă gardurile pitice. Vrăbiile îl urmăreau cerşindu-i firimituri de pâine şi el rupse cornul pe care-l adusese să li-î împartă, semănându-l prin praf. Pas cu pas vechile străzi îl acopereau cu iederă Iot. Gherghine roşii şi mari îi atingeau tâmplă şi musculiţe bâzâiau fără încetare. Era multă moarte în jur, o moarte plină de dor şi amintire, o moarte plină de visare – aşa cum niciodată cimitirele n-o au. Era o moarte copleşitoare, dar nu amară, ci plină de melodii şi mirosuri: era o moarte vie, ca o chemare de rădăcini şi de pământ proaspăt, pentru că totul mustea de viaţă, până şi amintirile cârc se ţeseau pe garduri ca nişte covoare. Şi Sebastian înainta foarte încet, fără să rupă păienjenişul ce-i împiedica paşii şi-i îngreuna umerii. Ridică alene mâna pentru a da deoparte amintirile ce se cerneau în jurul lui ca nişte valuri de plumb şi răsufla din greu, sfârşit de oboseală. Dar nu se oprea pentru că mai erau câteva curţi a căror istorie o cunoştea şi trebuia s-o retrăiască, ogrăzi cu păsăret şi nuci încovoiaţi, cu globuri japoneze înfipte în beţe verzi, de lemn.

        Ascultase istoria acestor curţi în copilărie, când străbunicul său îl dusese să vadă muzeul viu. Abia deschis. Pentru ceilalţi era un muzeu, dar pentru bătrân era însăşi copilăria lui, şi Sebastian nu înţelesese atunci de ce un om se poate întrista privind un gard. După aceea revenise adeseori în spatele marelui perele de iederă ce despărţea muzeul de restul oraşului – se jucase şi chiar locuise într-una din vechile case. Astfel copilăria străbunicului făcuse loc propriei sale copilării şi el recunoştea, din ce în ce mai bine, Lrecutul care nu era al lui.

        Dar erau şi locuri de care-şi amintea foarte bine – o curtje părăsita, plină de bălării şi fiare vechi. Peste vârfurile firoase ale cânepii, libelule zburau în voie, speriind fluturii făinoşi. Erau libelulele purpurii, catifelate, enorme, cu cheotorii aurii şi ochi de sticlă neagră, din acelea numite „calu-popii-a-regelui” spre a se deosebi de libelulele cărora nu li se spune nici măcar „calu-popii”, fiindcă erau prea subţiri, ca nişte ţânlari încopciaţi în verde şi albastru. Şi mai erau şi căi de popă, roşcaţi, împăroşaţi, cir toracele bombat, buni de ham – şi întreaga lume de libelule vibra ca văzută printr-un fuior de fum, făcând şi aerul să vibreze.

        Curtea exista şi acum, şi Sebastian îi simţi aroma de fin cosit şi de lemn putred. Singur, sprijinit cu palmele de gard, ascultă bâzâitul libelulelor în vreme ce stradă murea încet la soare. Şi trecu mai departe, cu ochii pe jumătate închişi, vrând să se smulgă farmecului care-i părea atât de apăsător şi lăsându-se în voia lui din toată inima.

        Urcă apoi drumul care ducea spre şcoală, pe sub stejarii foarte bătrâni. Rădăcinile arborilor săltaseră pietrele din pavaj şi crăpăturile se umpluseră de smocuri dese de iarbă. Gândăceii roşii numiţi „cap de mort” se legănau pe firele verzi şi Sebastian ridică unul şi-l puse în palmă – - aşa cum făcea odinioară cu gărgăriţele – iar mica vietate rămase nemişcată, ca o minusculă mască de ceremonii. Dar picioarele îi zvâeneau şi, când teama îi pieri, porni să înainteze.Mergea clătinându mţire, pergamentos, dar nespus de viu, şi Sehasltun simt! Că propria lui plimbare se apropie de sfârşii. Vioiul cap de mort rupea fără milă vălurile de visare, care se sfâşiau şi sc topeau în aerul cald.

        Îşi întoarse paLma, lăsând să cadă gindăcdul care-şi desfăcu aripile şi zbură. Gherghine lenevoase îi ieşiră în Întâmpinare, ascunzându-l între petalele lor înfoiate. În urma lor se aplecară. Irtdulcându-se în lumina gălbuie, trandafiri în plinul vestejirii şi crizanteme opulente şi cărnoase.

        Era Impudică grădina, despleLită, descheiată, aromitoare în mijlocul pereţilor coşcoviţi. Şi prin dreptul tulpinilor verzi trecea un şirag de gândăcei roşii, inaiivtând în neştire peste bulgării de pământ.

        Amintirile, regretele piereau. Deschise portiţa grădinii* Aracii trandafirilor făceau loc unei cişmele strâmbe, cu robinet de alafriă. Dădu drumul cu putere apei şi bău, udlndu-şi toată faţa. Apoi plecă, fără să mai privească înapoi şi fără să mai asculte chemarea caselor gata să moară şi care mureau de cile ori le părăsea.