CAPITOLUL V.

Ni se arată vitejia oltenilor noştri, precum şi câteva din meşteşugurile acestora în luptă, moştenite de la strămoşii lor daci şi folosite acum cu mare câştig împotriva vrăjmaşilor.

D e la hotarul de răsărit al Franciei până la Chambord, un orăşel plin de farmec, udat de micul râu Casson, călăraşii români erau întâmpinaţi cu flori şi îndemnuri de adevărată dragoste frăţească. Se dusese vestea că o ceată de oşteni din Ţara Românească vine să lupte alături de francezi. Războiul nu ajunsese până aici, căci se dădea în apusul ţării, dar pretutindeni se simţea gheara necruţătoare a acestei nenorociri. În calea luptătorilor români nu ieşeau decât copii şi bătrâni slabi, zdrenţăroşi şi înfometaţi. Şi peste toate acum se abătuse asupra Franciei altă nenorocire: ciuma venită din Florenţa, care făcea prăpăd în cei ce rămăseseră aeasă. La Chambord, banul Mărăcine îşi opri oştenii la marginea oraşului, scosese din sân un petic de mătase împăturit cu grijă, îl desfăşură, dându-i-l lui Măciucă:

— Pune-l în vârful suliţei, dragul meu prieten, steagul ţării noastre, care acum poate să fâlfâie vesel, fără grijă, pe frumosul pământ al Franciei.

Şi atunci, românii, cu lacrimi în ochi, cutremuraţi de dragoste pentru patria lor, văzură fluturând în vârful suliţei steagul Ţării Româneşti, roşu şi albastru, având lucrat în înflorituri alese cu fir de aur un vultur cu crucea în cioc şi coroana pe cap, şi un leu, de asemenea cu coroană şi ţinând o spadă în gheare. Apoi Mărăcine îşi duse oştenii pe o câmpie vecină cu orăşelul şi le grăi:

— Iubiţii mei fraţi şi tovarăşi de luptă, iată, ne-am apropiat de ţinta lungii şi grelei noastre călătorii După câte aţi aflat, luptele între franci şi ostaşii regelui Eduard al Angliei, cotropitorii pământului pe care ne aflăm, se dau acum lângă oraşul Blois, în acest minunat ţinut al Loarei. Măria-sa regele Filip de Valois al Franciei se găseşte acum aproape împresurat şi e la grea cumpănă. Până la Blois drumul nu e lung. Cei ce ne-au în tâmpinat la Chambord ne-au înfăţişat locurile pe unde va trebui să mergem de aci înainte; cum trecem râul Loara, ne oprim în pădurea de lângă Blois şi ne pregătim de luptă, căci duşmanii sunt la câteva sute de paşi de noi. Dacă ni s-a cerut această mână frăţească de ajutor, să fim mândri că o putem da. Iar sfinţiile voastre, preacuvioşi părinţi, a sosit vremea să vă despărţiţi de noi. Cătaţi să ajungeţi cât mai degrabă la Charles de Valois şi să-i spuneţi că ne găseşte în pădurea de lângă Blois.

Atâta spuse banul Mărăcine şi oltenii izbucniră în urale de hăuleau văile şi parcă apa râului se încreţi mai repede în vălurele, iar frunzele fremătară mai grăbit.

Oraşul Blois avea marea cinste, dar şi adânca mâhnire să adăpostească jumătate din oastea franceză şi pe regele său, Filip al VI-lea de Valois, care se retrăsese aici învins şi împresurat de oastea regelui Eduard al III-lea al Angliei. Zilele şi mai ales nopţile se scurgeau greu. Regele era zdrobit şi pierduse orice nădejde de îndreptare. Bărbatul care-şi merita pe deplin faima de mare viteaz şi supranumele de „îndrăzneţul” voise de câteva ori să se strecoare singur afară din Blois şi să pătrundă în tabăra duşmană cu gândul de a face o ispravă, oricare ar fi aceea, dar îl prinseseră ostaşii lui, care îl iubeau ca pe un părinte şi-l opriseră cu asprime chiar să-şi primejduiască viaţa sa atât de preţioasă, fără de nici un rost.

— Dar ce vreţi să facem? Strigase regele Filip, să aşteptăm moartea cu braţele încrucişate pe piept, ca nişte nevolnici? Să nu încercăm nimic? Fără a-ţi pune fiinţa în primejdie, biruinţă nu se poate afla în viaţă!

— Să mai avem răbdare şi să mai aşteptăm, maiestate! Îi răspunsese nepotul său, Charles de Valois, gândindu-se la banul Mărăcine, pe care-l aştepta cu nerăbdare.

Şi iată că deodattă se iviră ca din senin cei doi preoţi pe care-i trimisese în solie cu trei săptămâni în urmă.

— Binecuvântează, părinte Honoré, şi spune-mi mai degrabă ce-ai făcut?

— Bacul Mărăcine vă aşteaptă în pădurea de lângă Blois cu două sute cincizeci de călăreţi tot unul şi unul; şi pot spune că unul dintre aceştia face cât zece.

Charles de Valois răsuflă uşurat şi plin de fericire strigă:

— Nici o vorbă nimănui! Mă duc la el să ne înţelegem asupra celor ce urmează să facem. Păcat că-s atât de puţini însă.

Aici, părintele Honoré începu să râdă:

— Pe aceşti olteni, şi pe banul Mărăcine eu i-am văzut la treabă, seniore de Valois, şi vă spun cinstit că ne putem bizui pe ei!

— Am să-i văd în curând la luptă. Spune-mi pe unde te-ai strecurat în oraş, ca să plec şi eu pe acelaşi drum!

— O galerie de mult uitată a vechii noastre mănăstiri te scoate afară din Blois tocmai în mijlocul unor ruine acoperite de tufe şi bălării. Iar de-acolo până la pădure…

— Să mergem atunci.

— Dar mai înainte schimbaţi-vă straiele! Un oştean poate fi mai repede luat la ochi, decât un om de rând!

Pe partea dreaptă a râului Loara pădurea se întindea întunecoasă cât vedeai cu ochii de-a lungul apei, în apropierea oraşului Blois. Cele două sute cincizeci de oşteni români, sosiţi de câteva ceasuri, se adăpostiseră în grabă printre copacii bătrâni şi se odihneau bucuroşi că au ajuns în sfârşit la capătul acelui istovitor drum. Iar caii lor, de asemenea sfârşiţi de vlagă, smulgeau smocuri de iarbă fragedă ce căptuşiseră pământul reavăn şi îşi scuturau capetele, nechezând uşor de parcă-şi dădeau seama că nu trebuie să-i audă ureche duşmană. La marginea pădurii, în bătaia soarelui călduţ de primăvară, banul Mărăcine şi cei doi buni tovarăşi ai săi de luptă, Răduţu şi Măciucă, stăteau pe un trunchi de copac scorburos, prăbuşit de furtună şi priveau în zare, fără să scoată o vorbă. Când deodată se ivi la o sută de paşi de ei, ca ieşit din pământ, un ţărănuş ce li se părea cunoscut. Tustrei săriră drept în picioare, încruntându-se ca să-l vadă mai bine şi să ghicească cine poate fi. Şi Mărăcine, alergând spre el, strigă bucuros, uitând de orice supărare dinainte şi cuprinzându-l în braţe pe acela a cărui soră pusese stăpânire pe toate gândurile sale:

— Charles de Valois!

— Banul Mărăcine! Repede în pădure să nu fim văzuţi de cineva! Şi cei patru oameni se pierdură printre copaci.

— Cel dintâi lucru pe care ţi-l spun, începu Charles, este că Maria te aşteaptă cu nerăbdare! Apoi că Blois e ca şi asediat de angli. Grosul oştiru noastre este la Crecy, însă nu putem ieşi din Blois decât primejduindu-ne viaţa. Şi aici, la Blois, avem mulţi oameni pe picior de luptă. Ştii, bane, că dincolo de pădure sunt duşmanii? Mi se pare ciudat că până acum n-au intrat aici, în pădure şi nu pricep de ce! Ce gânduri or fi având? Totul e să-i alungăm cât mai neîntârziat, ca să despresurăm Blois-ul. Altminteri nu ştiu ce se poate întâmpla; starea noastră este din cale-afară de grea: foametea şi ciuma ne-au împuţinat de tot.

— Dar Maria ce face şi unde se află acum? Întrebă îngrijorat banul Mărăcine.

— E bine şi se află la Blois, unde sunt regele, regina şi căpeteniile oştirii france. De aceea cei de la Crecy nu îndrăznesc să facă nimic fără a-l avea pe rege lângă ei.

— Înapoiază-te liniştit la Blois şi fiţi gata să săriţi la cel dintâi semn al meu, care va fi un sunet prelung de corn ca la vânătoare. Angiii nu vor putea să vă mai împiedice să ieşiţi din cetate, căci vor avea de furcă cu noi. Cu bine! Şi spune-i Mariei… Spune-i… Ce te pricepi mai bine din parte-mi!

Cum plecă Charles de Valois, Mărăcine ţinu un mic sfat cu oamenii săi şi apoi se risipiră cu toţii printre copaci şi se apucară de lucru înainte de a cădea noaptea peste pădure, care era şi aşa destul de întunecoasă.

Îndată se auziră din mai multe părţi ale pădurii zgomote de ferăstraie ce tăiau copacii şi de hârleţe care scormoneau pământul.

Începuse a se crăpa de ziuă şi zorile se revărsau încet peste ţinutul din Blois, când, deodată, oştenii angli se treziră cu nişte zgomote asurzitoare, însoţite de chiote prelungi, sunete de trâmbiţe şi bucium, vaiete ascuţite de cimpoaie, de ai fi zis că s-a mutat acolo o parte a iadului. Anglii, peste fire de uimiţi că aud asemenea larmă venind dinspre pădurea pe care o ştiau goală, îşi îndreptară spre copaci vestitele lor puşti cu iarbă ce aruncau foc la mare depărtare şi se pregătiră de luptă. Dar, deodată, dinspre cortul din dreapta al pădurii, pe care-l aveau ei în faţă, năvăliră pe nişte cai iuţi ca focul oşteni îmbrăcaţi ciudat şi cu care ei nu mai avuseseră de-a face până atunci. Aceştia veneau vijelios spre angli, care, însă, îşi porniră de îndată călăreţii spre ei, gate să-i ciocnească. Arunci, ceva ciudat şi de necrezut se petrecu. Oştenii, înspăimântaţi parcă de mulţimea anglilor, îşi struniră brusc caii şi o luară la goană înapoi, îndepărtându-se de pădure cu o iuţeală nemaipomenită. Anglii, îmbătaţi de această uşoară izbândă asupra necunoscuţilor şi fricoşilor vrăjmaşi, se luară după ei cu o iuţeală asemănătoare. Dar când socotiră că s-au îndepărtat destul şi se aflau în câmp liber, ostaşii se desfăcură în două şi întorcându-se ca suflaţi de vânt îi prinseră la mijloc pe angli şi începură lupta ca în ţara lor. Cădeau duşmanii de pe cai ca smulşi de nevăzute arcane şi nu se mai ridicau de jos, sfârtecaţi sau striviţi de copitele cailor.

Strigăte îngrozitoare de: „Pe ei, copii!” şi „Dă-i, mă!” răsunau pe câmpul de luptă. Învălmăşeala era cumplită. Şi, iată că, năpristan, în fata anglilor, înnebuniţi de groază, se ivi un voinic, desprins parcă dintr-un basm de uriaşi. O namilă cu o măciucă ce se rotea ca o morişcă, prăvălindu-i la pământ pe cei atinşi de această groaznică şi neobişnuită armă. Dar, în cele din urmă, ghioaga prietenului nostru se sparse în bucăţi ce săriră ca nişte aşchii de trunchi. Un răget de mânie ieşi din pieptul uriaşului care, zărind un copac tânăr, pripăşit cine ştie cum în afara pădurii, îl smulse ca pe o buruiană şi începu să dea cu el în duşmanii ce fugeau risipiţi cu spaima în oase. Înfrânţi, anglii rămaşi pe picioare o luară înapoi şi se ascunseră în pădure. Dar aici groaza lor fu cu atât mai mare, cu cât nu se aşteptau la primirea ce li se făcu. Copaci retezaţi de la rădăcină şi care se ţineau numai într-o pojghiţă de coajă se prăbuşiră asuprăle. În fuga lor afară din pădure se scufundară în gropi acoperite cu frunzişuri şi crengi, întocmai unor capcane de vânătoare. Şi peste zgomotul înfiorător al luptei, peste bubuitul puştilor cu foc, se auzi deodată prelung sunetul unui corn de vânătoare şi, în clipita cealaltă, izbucniră pe porţile cetăţii BloLs, date acum de perete, sau sărind de pe metereze, francii, în frunte cu regele Filip şi cu celelalte căpetenii de oşti. Bătălia fu şi mai crâncenă. Anglii se retraseră în neorânduială şi se îndepărtară cât putură mai repede, lăsând cai, puşti şi oameni pe câmpul de luptă şi fugind spre Crecy, unde era grosul oştirii lor.

În sala cea mare a castelului din Blois, regele Filip al VI-lea de Valois, cel îndrăzneţ, sta de vorbă cu regina şi cu tovarăşii săi de luptă.

— În sfârşit, oftă din adânc, în sfârşit, pentru un timp cred că am scăpat de duşmani. Acum, în răgazul ce-l vom avea, mai scurt sau mai lung, trebuie să ne pregătim cu mare grijă şi să pornim spre Crecy, unde suntem aşteptaţi de ai noştri de atâta vreme şi cu atâta nerăbdare. Dar, mai înainte de asta, trebuie să mulţumim vitejilor care au luptat alături de noi. Unde sunt ei?

— Aici suntem, maiestatea voastră! Se auzi un glas bărbătesc plăcut şi pătrunzător.

În faţa regelui se iviră vreo sută de oşteni români, având în frunte pe banul Mărăcine, care înainta surâzător.

— Dar eu aş dori să văd nu numai căpeteniile, ci şi pe aceia care au luptat! Grăi regele.

— Atâţia am mai rămas, maiestate, din două sute cincizeci de oameni câţi am pornit la luptă. Ceilalţi au murit!

— Cum? Strigă cu adâncă uimire Filip. Cum?! Cu o mână de oameni senoria-ta ai putut să faci asemenea minuni de vitejie?!

— Avem noi meşteşugurile noastre de luptă, maiestate, zâmbi banul Mărăcine, care nu se mai ştiu pe alte meleaguri.

— Dar cine eşti şi de unde vii, voinice?

— Eu sunt banul Mărăcine, din părţile oltene ale Ţării Româneşti, pământ străjuit de munţii Carpaţi şi scăldat de apele Dunării.

— Şi cum de vorbeşti aşa de bine limba noastră?

— Am deprins-o din copilărie de la un preot catolic!

— Este plăcut pentru mine să aflu asemenea ştiri, viteazul meu prieten! Cum aş putea oare să-ţi mulţumesc pentru măreaţa domniei-tale faptă?

Şi regele îşi desprinse spada-i cu mâner de aur de la mijloc, întinzându-i-o banului Mărăcine şi spunându-i, adânc mişcat:

— Primeşte în dar, rogu-te, nobile şi viteazule Mărăcine, această spadă a mea ce nu s-a plecat în faţa nimănui niciodată. Şi socoteşte-te de astăzi înainte printre nobilii mei oşteni şi prieteni!

— Maiestate, vă mulţumesc din suflet pentru marele şi nepreţuitul dar. E o aleasă cinste pentru mine să fac parte dintre oştenii Franciei. Eu, însă, după ce voi lupta până la ultima biruinţă asupra vrăjmaşilor voştri, mă voi întoarce cu oamenii ce mi-au mai rămas în ţara mea, unde sunt aşteptat cu multă nerăbdare.

— Fericită ţara ce are asemenea fii ca domnia-ta, bane Mărăcine! Grăi regele. Şi acum spune-ne orice dorinţă ai şi pe care ţi-o pot îndeplini, ca să fac aceasta cu drag!

— Mărite rege, spuse de astă dată eu sfială banul Mărăcine, ştiu că la curtea maiestăţii voastre se află domniţa Maria de Valois, pe care am cunoscut-o în ţara mea acum un an. Sunt tare nerăbdător s-o văd cât mai curând!

Regele se întoarse către regină şi aceasta spuse, surâzând cu multă gingăşie:

— Maria de Valois face parte dintre doamnele mele de onoare, bane Mărăcine! Vei fi condus de îndată la aceea pe care doreşti să o vezi.

Oricât de mare meşter ar fi povestitorul, n-ar putea găsi cuvintele care să arate aşa cum a fost într-adevăr întâlnirea dintre Maria de Valois şi Vlad Mărăcine.

Când s-au văzut, au rămas mai întâi o clipită ca aiuriţi. Apoi, amândoi deodată, ca la o poruncă neauzită şi ca duşi de două vijelii, s-au aruncat unul în braţele celuilalt, rămânând aşa îmbrăţişaţi. Numai lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii aprinşi de atâta dor.

În sfârşit, Vlad îşi desprinse iubita din braţe, o îndepărtă puţin şi-i spuse înfiorat de dragoste:

— Să te văd, iubita mea! Te-ai schimbat mult?

— Am slăbit de dor!

— Şi eu, nu?

Fata râse şi răspunse şăgalnic:

— Pari un flăcăiandru aşa, fără barbă!

— Are să crească precum a fost.

— Însă îţi sade mai bine aşa! Dar să ne aşezam aici. Am auzit ce ai făcut pentru ţara mea şi nu ştiu cum să-ţi mulţumesc!

— Ce pot dori oare mai mult decât să fii soţia mea? De astă dată nici nu mai plec fără tine!

— Nici eu n-aş. Mai putea îndura despărţirea! Ce vei mai face acum?

— Aud că se pregăteşte lupta de la Crecy. Cu oamenii care mi-au mai rămas voiesc să vin şi de astă dată în ajutorul fraţilor tăi. Apoi plecăm în Ţara Românească!

— De-abia aştept! Tot timpul numai la asta m-am gândit. Are să-mi placă atât de mult! Dacă era după mine, aş fi rămas de atunci acolo pentru totdeauna!

— Ştiu. Şi tu nici nu cunoşti încă frumuseţile Craiovei, grădinile ei uriaşe, lacul din jurul ei, bogăţiile din munţii Olteniei!

— Am să le cunosc! Numai… Şi Maria se opri

— Numai ce?

— Numai… Caută, dragul meu, să nu ţi se întâmple ceva, că n-aş putea să mai îndur nimic rău şi ar fi prea trist să-mi sfârşesc viaţa din această pricină.

— Am să te ascult. Dar, ca şi odinioară, îţi spun şi acum: ar fi peste putinţă să nu iau parte şi eu la bătălia ce se va da la Crecy. Oltenii mei abia aşteaptă. Şi apoi, pentru mormântul unui oştean căzut în luptă se găsesc destule flori şi aici în Francia, ca şi în Ţara Românească.

Dar ziua bătăliei de la Crecy sosi mai repede decât o aşteptau francii. Anglii, îndârjiţi la culme că pierduseră bătălia de lângă pădurea de la Blois, porniră din nou la atac, punând în luptă toată oştirea ce se afla pe pământul Franciei. Şi lupta s-a dat acum pe viaţă şi pe moarte. Francii au fost copleşiţi de numărul mult mai mare al anglilor şi mai cu seamă de puştile lor aruncătoare de flăcări, care făceau prăpăd. Cu tot ajutorul românilor, începură să dea înapoi. Ca să-şi îmbărbăteze ostaşii, regele Filip cel îndrăzneţ făcea minuni de vitejie, secerându-şi vrăjmaşii şi semănând moartea pe unde trecea pe calul său alb şi luminos ca zorii zilei.

Înverşunaţi că le face asemenea grele pierderi, anglii lăsară totul la pământ şi se hotărâră să isprăvească cu viteazul rege: să-l piardă sau să-l prindă. Şi, cu spadele înălţate, porniră asupra lui. Deodată, regele, despărţit cu dibăcie de oamenii săi, se văzu înconjurat de trei oşteni vrăjmaşi. Fără să-şi piardă cumpătul, Filip îşi struni calul, strângând frâul amarnic. Frumosul armăsar alb se ridică în două picioare şi Filip se înălţă deodată în scări, făcând roată cu spada în jurul lui şi lovind de moarte pe doi dintre duşmani.

Dar alţii le luară locul. Încolţit de astă dată, regele se simţi pierdut. Şi în aceeaşi clipită, din cumplita învălmăşeală se auziră deodată două strigăte înspăimântătoare de luptă într-o limbă necunoscută de el: „Pe ei, copii!” şi din grămadă se desprinseră doi călăreţi: unul uriaş şi altul ca un copil pe lângă acesta, care se năpustiră ca fulgerul asupra anglilor ce săriseră pe rege. În această scurtă luptă cel tânăr fu rănit şi, cu umărul drept despicat, se prăvăli de pe cal. Furia uriaşului nu mai cunoscu margini. Ghioaga în mâna lui părea dusă de vânt. Anglii picară în jurul lui ca spicele secerate. Şi când totuşi un ostaş duşman fu gata să-l străpungă pe rege, uriaşul se aruncă asupra lui şi prinzându-l în braţe îl strivi de pământ ca pe o muscă. Regele era scăpat, înconjurat îndată de franci, aceştia-l scoaseră cu sila din luptă.

Apoi uriaşul îl căută pe tânărul său tovarăş, îl luă pe umăr şi fugi cu el la adăpost.

Bătălia de la Crecy fu pierdută de francii care se retraseră cu moartea în suflet însoţit de ostaşii săi şi de românii rămaşi după groaznica înfrângere. Philip de Valois sosi la castelul său din Broye sfârşit de osteneală. Aci bătu cu greu în marea poartă şi răspunse sfârşit de osteneală şi întristare şi cu lacrimi în ochi la întrebarea oştenilor de pază:

— Cine e?

— Deschideţi, deschideţi, e nefericitul rege al Franciei!

De astă dată, banul Mărăcine, sau cum îi spuneau acum francii, marchizul de Ronsard, s-a înapoiat din lupta de la Crecy cu umărul drept despicat. Nici nu se mai putea ţine pe picioare; a fost adus pe targa.

Maria era palidă ca o moartă; dar, deşi zdrobită de durere, se stăpânea şi, alături de medicul regelui; care fusese trimis în cea mai mare grabă, căuta să-şi încurajeze iubitul.

Când banul Mărăcine deschise ochii din ameţeala ce-l cuprinsese şi-i pironi asupra ei fără să rostească un cuvânt, Maria îi luă mâna şi-l mustră dulce:

— Aşa te-ai cruţat, Vlade?

— Sunt eu destul de mâhnit că în această luptă l-am pierdut pe fratele meu Răduţu. Şi viaţa regelui ţării tale a fost în mare primejdie!

— Dar viaţa ta are pentru mine mai mult preţ!

— Iată că am păstrat-o şi pe a mea!

— Dar cum eşti! Şi când oare ai să mai fii precum ai fost?

Vlad îi strânse mâna cu dragoste şi-i răspunse, încercând să zâmbească:

— Când am să mă vindec!

Dar rana viteazului marchiz de Ronsard, care era adâncă, se vindecă tare greu şi lăsă urme. Anevoie putea să se urce pe cal şi atunci abia dacă dădea un scurt ocol prin curtea castelului său, pe care i-l dăruise regele Filip în ţinutul Loarei. Obosea repede şi rana îl durea groaznic la fiece mişcare oricât de mica.

Cei câţiva oameni ce-i mai rămăseseră din luptă îl aşteptară un timp cu răbdare. Apoi, văzând că marchizul se înzdrăveneşte cu greu, veniră într-o zi la el, în frunte cu Măciucă şi spuseră cu sfială:

— Măria-ta, ne roade dorul de ţară mai puternic ca orice!

— Şi pe mine nu? Aşa credeţi voi?

— Dar ce ne facem, măria-ta! Noi trebuie să plecăm! Şi aşa am stat prea mult în Francia! Că de n-am pierit aci, în bătălie, apoi pierim de dorul ţării. Nu mai putem şi pace!

— Şi ce doriţi de la mine?

— Să ne îngădui să plecăm fără măria-ta. Şi când vei putea călări sau merge într-o caleaşca vii şi măria-ta!

— Ah, oftă banul Mărăcine, iubiţii mei fraţi de arme, voi faceţi să-mi sângere astăzi sufletul mai rău decât rănile ce le port încă în mine. Cum aş zbura şi eu în ţară, dar de m-aş încumeta să pornesc, cred că n-aş mai ajunge. M-aş stinge pe drum. Nu vreau să vă arăt cât de rău şi de slăbit mă simt!

— Se cunoaşte, măria-ta! Oricâtă dibăcie ai folosi ca să ne ascunzi asta, tot se cunoaşte!

Banul oftă din nou şi mai adânc şi spuse cu lacrimi în ochi:

— Mergeţi dar singuri, dragii mei! Şi înainte de a pleca, voiesc să vă dau o carte pentru măria-sa Basarab vodă, cel de al doilea părinte iubit al meu după taica!

— Să trăieşti, măria-ta! Strigară oltenii. Mâine, în zori, pornim spre Ţara Românească. Scrie dară cartea către vodă. Şi să ştii că te aşteptăm să vii sănătos!

Şi Măciucă, din înălţimea staturii sale, se plecă spre banul Mărăcine, îi luă mâna dreaptă uşor şi i-o sărută cu multă grijă, de teamă să nu-l doară cumva. Iar când oştenii plecară împreună cu bunul său tovarăş de luptă de-a lungul atâtor ani, Măciucă se mai întoarse o dată către viteazul ban Mărăcine. Îl văzu zguduit de plâns şi cu lacrimile şiroaie pe obrajii palizi şi supţi de suferinţă.

SFÂRŞIT