CAPITOLUL IV.

În care aflăm întâmplări neaşteptate, ce se ivesc în drumul călătorilor noştri, punându-le vitejia la grea încercare, şi vedem cum, uneori, un brici tocit poate face mai mult decât o spadă bine ascuţită.

R ău ai făcut că nu m-ai întrebat şi pe mine, măria-ta! Hai, doi popi, ăi mai bătrâni, treacă-meargă, dar trei popi în aceeaşi ceată, zău aşa, prea e de tot. Ce nevoie aveam şi de tinerelul ăsta, abia pripăşit pe la noi, Petre sau cum naiba îi zice?

Cel ce rostea cu atâta supărare vorbele acestea era uriaşul Măciucă, dus de un cal cu greu aflat în cuprinsul ţării pe măsura lui. Banul Mărăcine şopti, aplecându-se spre urechea tovarăşului său:

— Ai încredere în mine, frate Măciucă! Doar ştii că eu nu fac nimic fără rost. Tu cată numai să fii cu ochii în patru la tot ce se petrece, oricât de neînsemnat lucru ţi s-ar părea. Căci din cele crezute de neluat în seamă se ivesc de multe ori cele mai mari primejdii.

După sfatul lui Basarab vodă, cele două sute cincizeci de voinici se împărţiră în cinci cete de câte cincizeci, toţi călări, având pe deasupra câte încă zece cai necălăriţi şi câte două care uşoare cu coviltire, în care îşi aveau păstrate, ferite de vedere, de-ale mâncării şi mai cu seamă uneltele lor de luptă: spade bine ascuţite, arcuri, săgeţi, ghioage şi suliţe. Cei trei preoţi, care făcuseră atâta necaz uriaşului nostru, călăreau la mijlocul cetei şi sporovăiau de mama focului într-o limbă pe care numai banul o putea înţelege. Degeaba trăgea Măciucă cu urechea, doar o prinde ceva, nu pricepea o iotă. Cei doi bătrâni erau mai guralivi. Cel tânăr, Pietro, vorbea mai greu: mai mult tăcea şi părea dus pe gânduri.

Înaintau prin ţinuturile maghiare şi până acum nu li se ivise în cale nici o piedică. Ajunseră nesupăraţi de nimeni până în apropierea Debreţinului. Aici trebuiau să facă iarăşi popas şi să se întâlnească cu opt oameni de legătură ai celorlalte patru cete hotărâţi la plecare, câte doi de ceată. Ostaşii banului erau plini de voie bună, şi, ca să le treacă timpul mai repede, se ţineau de glume. Măciucă se îndepărtase de banul Mărăcine şi călărea în dreptul preoţilor papistaşi. Lângă el mergea cu mâna stângă în şold, vorbind vrute şi nevrute, Calomfir, un flăcăiandru din Craiova, care se ţinea aşa de zdravăn şi de mândru în şa, de parcă ar fi fost născut călare. Se ciorovăia de zor cu Măciucă, acum cu chef să-l necăjească pe tânărul său tovarăş de drum. Auzind râsete, banul îşi struni puţin armăsarul negru, care-şi încetini pasul şi-l aduse tocmai lângă cei doi.

— Aşa te vreau, frate Măciucă! Spuse Mărăcine, zâmbind la râsetele oştenilor. Dar care-i povestea de v-aţi înveselit aşa?

Icnind de râs, Măciucă spuse, ştergându-se la ochi de lacrimi cu podul palmei:

— Auzi, măria-ta, ce-i trece prin cap lui Calomfir? Cică el nu se lasă pân' nu s-o întoarce din Francia cu o fată de acolo!

— Ei şi?

— Apăi eu l-am întrebat cum se va înţelege cu dânsa!

— Şi el?

— E, cică până una-alta, o să-l roage pe părintele Onofrei, sau cum naiba îl cheamă pe limba lui, să-i fie tâlmaci, că la dragostea adevărată cică n-ai nevoie de prea multă vorbărie. I-a căzut mintea-n călcâie, ce mai încoace-ncolo! Şi apoi asta încă n-ar fi nimic, măria-ta, dar eu l-am întrebat: „Cu ce ai s-o ţii, mă?”

— Ei, îi luă banul partea lui Calomfir, da' ce, el n-are nimic?

— Are, măria-ta, cum să n-aibă, are curtea plină de… Bătătură!

Măciucă şi Calomfir se porniră amândoi pe râs straşnic.

— Şi? Îl zgândări banul înveselit.

— E, mai are şi o capră… Şi oi mai puţine! Iarăşi râsete.

— Nu te-am ştiut atât de poznaş, măi Măciucă! Zise banul. Lasă omul în pace! Dacă i-o cădea cu tronc vreo fată din Francia şi ne-om întoarce cu bine acasă, crezi tu că n-am să-i port eu de grijă 7

— Aşa, aşa, măria-ta. Să trăieşti trei vieţi că-mi ţii partea, se bucură Calomfir.

— Măciucă, spuse de astă dată mai încet banul Mărăcine, lasă-ţi popii în plata Domnului şi vin după mine, că avem ceva de taină.

Şi banul, strângând puţin în pinteni burta negrului, porni de unde venise, iar îndată după el sosi şi Măciucă.

— Mergi mai strâns lângă mine, grăi banul. Aşa! Şi acum ascultă: cei doi popi bătrâni e firesc să meargă cu noi, că doar ei ne-au chemat şi ne călăuzesc în Francia; iar pe cel tânăr, Pietro, pripăşit de curând la Curtea de Argeş, a stăruit să-l iau părintele Antonius, care spunea că ne poate fi bună călăuză prin ţara ungurească.

— Dar de ce să meargă cu noi şi nu în altă ceată, care n-are nici un fel de popă! Se miră Măciucă.

— Ei, vezi, aici e aici, răspunse Mărăcine. Mi s-a părut de la început cam ciudată rugămintea prea stăruitoare a lui Antonius ca să-l iau cu noi. Şi atunci l-am luat chiar în ceata noastră, spre a-l avea în ochii mei tot timpul. E mai sănătos!

La Debreţin oştenii se împrăştiară ca puii de potârniche la vreo trei hanuri aproape unul de altul; iar banul Mărăcine cu ai lui preoţi şi încă vreo cinci oşteni de nădejde se opriră la „Pajura de aur”, unde cerură hrană şi adăpost pentru ei şi cai. În aceeaşi noapte şi a doua zi, în zori, mai picară pe rând, la scurtă vreme unii de alţii, opt oşteni călări, trudiţi de drum şi Înfometaţi. Îmbucară ceva grăbiţi şi căzură istoviţi de somn. La ceasul prânzului, în odaia cea mare cu mese a hanului, se întâlniră ca din întâmplare cei ce se vorbiseră să se întâlnească încă de acum câteva zile. Schimbară câteva vorbe: toate erau bune şi mergeau pe făgaşul dorit. Oprirea următoare se hotărî la Buda. De plecat vor începe să plece pe rând, mai departe, însă aceasta abia a doua zi, ca să mai capete puteri şi în noaptea ce venea.

Dar iată că în dimineaţa următoare, când banul Mărăcine îşi adună oamenii ca să-i pregătească de drum, unul dintre ei lipsea: fratele Pietro!

Îl căutară în dreapta, în stânga, pretutindeni, dar zadarnic; parcă intrase în pământ. Atunci Mărăcine îl chemă pe hangiu şi-l întrebă dacă nu l-a văzui cumva sau nu ştie ceva despre cel pe care-l căutau.

— De cum v-aţi culcat aseară, vorbi hangiul, călugăraşul de care întrebaţi a coborât, mi-a cerut calul şi a spus că măria-voastră l-aţi trimis înainte la o mănăstire din Solnic ca să vă pregătească popasul următor, precum şi c-o vorbă de taină pentru părintele stareţ!

— Aha, îţi mulţumesc, prietene, pentru ştire! S-ar putea să se ducă în altă parte, dar s-ar putea să se ducă şi chiar acolo unde a spus, închipuindu-şi că noi nu vom căuta cu totul în alt loc, necrezând că este chiar atât de prost, încât să ne spună adevărul. Dar ori încotro i-ar fi ţinta, Tisa tot trebuie s-o treacă pe undeva, pe pod umblător, că înot, călare, nu cred să se încumete. Şi pod pe Tisa, în apropiere, nu e decât spre Solnic. Dar de acum înainte ne putem aştepta la orice, continuă banul îngândurat. Trebuie să fim cu ochii în patru şi, mai cu seamă, să ne schimbăm hotărârile de care ştie şi el. Bine că n-au plecat încă oamenii noştri de legătură. Iată că e bună şi zăbava câteodată!

Aci se amestecă în vorbă şi părintele Honoré, care era mai abătut decât toţi:

— Măria-ta, iscoadele mişună pretutindeni, iar veştile către duşmani cred că au pornit din vreme chiar din Curtea de Argeş înainte de plecarea noastră, ştiri care ajung mai repede decât cele duse de cei mai iuţi telegari din lume!

— Cum, părinte? Voi să ştie banul.

— Duse de porumbei călători, mărite bane!

— Ce porumbei şi de unde? Se miră banul.

— Porumbeii din coteţele de la biserica Sân Nicoară, pe care îi creşte părintele Antonius.

— Îl bănuieşti cumva pe acest cucernic preot?

— Nu pe el îl bănuiesc, dar înainte de sosirea măriei-tale de la Craiova, într-o seară, fratele Pietro, pe care eu l-am găsit acolo, mi-a spus că părintele Antonius e încântat de el, că-i plac porumbeii şi că s-a bucurat tare mult când i-a adus din Ungaria două perechi de misirlii. Mare minune dacă din cei patru porumbei n-au mai rămas decât trei sau chiar doi la Sân Nicoarăî

— De-i aşa, treaba începe să se încurce. Ce-i de făcut? Căzu banul pe gânduri.

Părintele Honoré răspunse cu şiretenie:

— Ceva tot ar mai fi de făcut, bane. Fii bun şi vin cu mine, rogu-te, sus, ca scurtul răgaz pe care-l avem să-l folosim cât mai înţelept cu putinţă.

O ploaie repede de primăvară stropise drumurile, înlăturând praful şi alungând căldura ce începuse a se lăsa apăsătoare. Călăreţii noştri porniseră de la hanul „La pajura de aur” de aproape două ceasuri, când, la o răscruce de drumuri, ce avea înspre apus o dumbravă de stejari, le ieşi înainte, ca din senin, o ceată de vreo sută de ostaşi străini, toţi călări, cu un steguleţ alb în frunte. La semnul căpeteniei lor, românii, în număr de vreo cincizeci, se opriră. Oşteanul ce purta steagul alb veni înaintea căpeteniei şi spuse într-o românească aspră:

— După cum se vede, preacinstiţi oşteni, purtăm steag de pace. Dorim a grăi cu măria-sa banul Vlad Mărăcine!

— Grăbiţi, dară! Spuse răspicat călăreţul din fruntea românilor. Eu sunt banul Mărăcine! Voi cine sunteţi, ce doriţi şi mai cu seamă de ce ne opriţi din drumul nostru, care ne e tare cu grabă?

— Măria-ta, vorbi mai departe stegarul, iată care este solia mea, poruncită mie de boierii din ţara domniei-tale, care şi astăzi tânjesc de dorul ei: Danciu şi Dionisie! Aceşti mari boieri, plecaţi de atâta amar de ani din Ţara Românească, vă roagă să faceţi un scurt popas, spre a grăi cu domniile-lor ceva de taină!

— Dar ţi-am spus că mi-e tare degrabă drumul nostru. La înapoiere, poate! Şi aşa suntem în întârziere!

— Nu va dura prea mult acest sfat. De ştiut nu ştiu, dar presupun că ar voi să se întoarcă în Ţara Românească şi doresc să capete o povaţă de la măria-ta!

— Ha, ha! Izbucni în râs banul Mărăcine. Ei să capete povaţă de la mine?! Tocmai ei, care ar putea să-mi fie părinţi? Dar cum de au ştiut domniile lor de trecerea mea prin Ungaria şi mai cu seamă prin aceste părţi de ţară? Întrebă Mărăcine.

— Ţi-o spun cinstit, bane: de ce mai sunt pe lume iscoadele?

— Aşa! Îmi place cum vorbeşti. Să mergem dară! Câţi ostaşi îmi pot lua cu mine?

Aici stegarul, plecându-şi capul într-o parte şi privind cam pieziş, răspunse:

— Niciunul, măria-ta! Nu suntem noi destulă pază?

Atunci banul îşi ridică sprâncenele a mirare şi întrebă:

— Asta nu miroase oare a prins? Să merg aşa, de unul singur, şi să mă las în mâna a doi oameni de care nu mai ştiu nimic de aproape douăzeci de ani şi care ştiu că nu-mi sunt prieteni?

— Dar nici duşmani nu-ţi sunt, măria-ta. Ai să te încredinţezi. Să mergem, îţi spun eu că e mai bine să nu întârziem prea mult!

Călăraşii români fierbeau de mânie, dar căutau să-şi stăpânească pornirea de a sări la luptă. Fiecare ar fi avut de furcă cu câte doi potrivnici: floare la tireche pentru ei. Numai Măciucă ar fi isprăvit degrabă cu zece deodată. Dar vezi că porunca era alta şi trebuiau să ţină seama de ea.

— Bine, încuviinţă banul Mărăcine, şi oamenii mei unde să mă aştepte la întoarcerea mea?

— Aici, măria-ta! Să facă popas aici, în această dumbravă răcoroasă, unde găsesc şi un izvor rece şi iarbă grasă din belşug pentru cai.

— Rămâneţi dar sănătoşi, fraţilor! Le ură banul, întorcându-şi calul spre ei şi făcându-le cu ochiul. Apoi, răsucindu-se iarăşi spre stegar, porni cu acesta împreună, urmăriţi de ceata călăreţilor unguri.

După ce se îndepărtară, încât nu se mai vedea în lungul drumului întregul pâlc cât o căciulă, un călugăraş proaspăt ras de lângă părintele Honoré strigă:

— Şi-acum, copiii mei, după ei! Slavă Domnului că ne-a tras ploicica de adinioară! Ne luăm după urmele de copite din noroi şi om ieşi noi la liman în vreun fel. Nu-l putem lăsa în gheara lor pe fratele meu de lapte Răduţu, care şi-a luat primejdia asupra lui din dragoste pentru mine. Hai, şi Doamne ajută!

Dar n-apucară să pornească bine, că, deodată, înaintea lor, pe de lături, ţâşniră din dumbravă ca din arc doi călăreţi pe doi cai iuţi ca focul ce porniră într-o goană nebună.

Atunci călugărul porunci:

— Ionete, şi tu, Pavele, numai caii să cadă, măcar că-i păcat de aşa cai.

Şi îndată, ca un vifor năprasnic, două săgeţi porniră după caii care, în clipita următoare, se prăbuşiră în drum. Călăreţii lor săriră repede din şa şi o rupseră de fugă: unul în dreapta, iar altul în stânga, cu gând să se ascundă în întinderea nesfârşită a pustei. Dar oamenii ageri ai banului Mărăcine îi prinseră îndată.

— Legaţi-i pe cai, şi hai! Îi vom cerceta la cel dintâi popas. Fiecare clipită pierdută poate să însemneze moartea…

Prinşii nu se lăsară întrebaţi de douăori ca să răspundă la tot ce li se ceruse. Astfel, banul Mărăcine află că fuseseră lăsaţi de ceata plecată înaintea lor ca iscoade, cu porunca de a fugi în grabă, spre a da de ştire asupra mişcării ce o va face ceata banului. Mai spuseră că boierii Danciu şi Dionisie îl aşteptau pe banul Mărăcine la Solnic şi că vor să-l ţină ostatec, ca să-i ceară lui Basarab vodă averile ce le rămăseseră în Ţara Românească, altminteri îl omoară.

— Eh? Oftă banul, auzind această ştire, tot e bine! Adevărată vorbă din bătrâni, că de multe ori în tot răul este şi un bine. E rău că Răduţu e în mâinile lor, dar e bine că avem destul răgaz să ne descurcăm!

Atunci părintele Honoré spuse, râzând cu mare poftă:

— Văzuşi, frate Benedict, adică… Bane Mărăcine, că uneori un brici tocit face mai mult decât o spadă bine ascuţită?

— Văzui, părinte, avuseşi dreptate, dar şi acuma îmi pare rău de barba şi de mustăţile mele!

— Da, într-adevăr! Şi mie mi-a părut rău de aşa frumuseţe de barbă neagră, dar ce să-i faci? Barba rasă creşte la loc, dar capul, odată căzut, nu se mai lipeşte pe umeri! Şi apoi până vei da ochii cu Maria de Valois, o umbră de barbă, cât de cât, tot îţi va întuneca obrazul.

— Mă gândesc, părinte, cu mare grijă ca nu cumva păcătosul acela de fratele Pietro să-şi dea seama că nu sunt eu cel prins, ci fratele Răduţu.

— Nu cred să aibă îndrăzneala de a ieşi atât de curând la iveală. Până atunci cred că noi vom ţine în mână toate frâiele!

Când cei cincizeci de oşteni români ajunseră la cetatea Solnic-Dobâca se înnoptase, iar poarta era de mult închisă.

Banul Mărăcine bătu în poartă cu mânerul spadei de câteva ori să i se răspundă. O uşiţă cât să cuprindă un ochi se deschise încetişor şi un glas aspru şi neprietenos strigă prin ea:

— Mâine dimineaţă! Şi se închise degrabă.

Supărat de această obrăznicie, Vlad bătu de astă dată cu şi mai multă putere şi vorbi cu glas aspru:

— Avem carte de la măria-sa Basarab vodă al Ţării Romaneşti.

Uşiţa din poartă se deschise din nou şi acelaşi glas lipsit de prietenie răspunse:

— Puteţi avea şi de la Papa, că tot mâine dimineaţă vă deschid, şi trânti capacul.

Atunci, banul Mărăcine le spuse tovarăşilor săi de arme, care fierbeau de mânie:

— Fără îndoială că li s-a dat straşnică poruncă să nu intre nimeni în cetate în această noapte şi mai cu seamă noi, ca acei doi tâlhari, Danciu şi Dionisie, să-şi vadă nestingheriţi de treburile lor mârşave. Însă noi vom pătrunde în oraş cu sila şi dacă nu le-o plăcea papara ce am să le dau s-o mănânce, să-mi faceţi ce-ţi vrea! Ascultă, frate Măciucă…

— Poruncă, măria-ta! Răspunse uriaşul.

— Ia-ţi oamenii care-ţi trebuie şi deschide-ne poarta, dar fără pic de zarvă!

— Am înţeles, stăpâne! Staţi în faţa porţii Şi aşteptaţi gata de intrare.

Măciucă îşi trase calul şi-l lipi de iid. Se sui apoi pe el şi, întinzându-şi mâinile lungi ca de gorilă, ajunse la marginea de sus a zidului. Se prinse bine, se aburcă pe zid şi îşi roti cu repeziciune privirile de partea cealaltă. Apoi sări îndată jos înapoi.

— E bine! Şopti el. Sunt cu totul patru de strajă. Doi joacă zaruri în odaia de lângă zid, iar doi fac de pază pe lângă poartă. Eu mă arunc dincolo, hăt, departe de poartă, dar mi-ar mai trebui unul ca să isprăvesc repede şi fără mult zgomot. Cine se încumetă?

— Vin eu, Măciucă, rosti banul Mărăcine. Şi atunci oştenii murmurară cu adâncă uimire:

— Chiar măria-ta?

— Apoi eu îs cel mai potrivit pentru această trebuşoară. Căci eu singur mai cunosc felul de a lupta al lui Măciucă. Aşteptaţi-ne aici, gata pentru orice împrejurare. Hai, Măciucă!

— Stăpâne, lasă-mă pe mine întâi, că de o fi cumva vreo primejdie, s-o înfrunt eu!

Şi Măciucă se sui din nou pe cal, se opinti şi se lăsă uşor de partea cealaltă a zidului cât era el de lung şi de greu. Aşteptă câteva clipite cu urechea încordată şi apoi şuieră ca un mierloi de două ori. Banul Mărăcine făcu asemenea lui Măciucă şi se treziră amândoi faţă în faţă în întunecimea de nepătruns ce se lăsase în cetate.

— Închide ochii, măria-ta, câteva clipite şi apoi deschide-i iarăşi! Numai astfel ne deprindem cu întunericul şi putem vedea. Aşa! Să le facem mai întâi de petrecanie celor de strajă când s-or îndepărta de poartă! Hai să ne apropiem uşurel de ei! Aşa, amândoi odată, măria-ta. Mâna dreaptă pe gură şi în stânga junghiul!

Şi cei doi străjeri se prăbuşiră amândoi deodată, abia având timp să icnească scurt.

— Ăştia-s gata! Şopti Măciucă. Acum hai la prietenii lor care joacă zaruri în odăiţa de lângă poartă.

De astă dată Măciucă bătu foarte cuviincios în uşă, intră în odaie fără grabă, spuse bună seara în ungureşte şi când cei doi îşi ridicară uimiţi privirea spre el şi-l întrebară ce pofteşte, acesta, care era cu mâinile goale, ca să nu dea de bănuit, îşi lăsă greu pumnii asupra capetelor celor doi, trimiţându-i în lumea viselor. Două căluşuri în gură şi două frânghioare desăvârşiră lucrarea uriaşului.

— Cheile-s la brâul ăstuia din stânga, zise Mărăcine. Ia-le şi hai să deschidem degrabă!

Măciucă luă cheile, deschise poarta mare şi grea, iar oştenii pătrunseră uşor în vechea cetate, care dormea liniştită, fără să ştie ce se petrece la intrarea ei.

Banul grăi:

— Ionete, Pavele, Predo, şi tu, Mihăiţă, care ştiţi ungureşte, dezbrăcaţi repede pe aceşti patru străjeri şi îmbrăcaţi-vă voi cu straiele lor. Apoi luaţi-le armele şi faceţi voi de paza, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Porunca o ştiţi: nu daţi drumul nimănui în cetate până mâine de dimineaţă!

— 'ţăles, măria-ta!

— Iar noi hai spre boierii noştri cei dragi! Noroc cu prinşii de la Dumbravă, ca să nu mai bâjbâim prin întuneric şi să ne pierdem vremea căutând. Hai, măi flăcăi, c-am să vă răsplătesc împărăteşte şi am să vă iau la mine în oaste cu plată! Le grăi el celor doi unguri.

Drumul către casele boierilor Danciu şi Dionisie fu scurt. Se opriră la casa celui din urmă, unde cei doi prinşi le spuseseră că era vorba să fie dus banul Mărăcine.

Casa ere mare şi arătoasă, cu un cat, cu grădină mare în faţă şi înconjurată cu ziduri înalte şi puternice. Poarta era încuiată şi în jurul ei nu se simţea ţipenie de om.

— Să nu aibă nici un fel de pază? N-aş crede! Vorbi Mărăcine.

— Pază straşnică, măria-ta, spuse unul din unguri, e în jurul casei, nu la poartă!

— Pesemne că se simte cu musca pe căciulă Dionisie de se păzeşte atât de straşnic! Iată cum facem, flăcăi! Douăzeci dintre voi înconjuraţi zidul şi păziţi-l. Noi, ceilalţi, ne aburcăm pe cel din spatele casei şi sărim cu toţii deodată în grădină, dar cât se poate fără zgomot în timp ce sărim, tu, Calomfire, fă ca pisica, da' tare, ştii colea, ca şi cum te-ar fi călcat pe coadă unul cu cizma numa-n ţinte. Şi ce-o mai fi, om vedea.

Când săriră zidul cei treizeci de oşteni, o dată cu zgomotele de vreascuri rupte şi foşnetul de frunze se auzi un miorlăit jalnic, prelung şi înfiorător.

Dinspre casă, în aceeaşi clipă, se înălţară glasuri suduind:

— Ptiu, fir-aţi ale naibii, că nu mai poate să aţipească omul o clipă de voi!

Cei trimişi rămaseră pe loc, fără să mai facă o mişcare. Apoi, când prinseră cu urechea sforăit care începea uşor şi întretăiat şi se sfârşea într-un grohăit porcesc, ostaşii, la un semn al banului Mărăcine, săriră ca din arc asupra celor trei paznici şi-i legară fedeleş. Casa avea nişte uşi mari, frumoase, lucrate în fier ars, care însă se deschiseră la cea dinţii apăsare de clanţă, alunecând fără nici un scârţâit.

— De laudă ăla care le-a uns! Râse Măciucă. Parcă l-aş fî rugat eu.

— Acum paşi de pisică şi urechea aţintită la orice mişcare! Mergem încotro s-aude vorbă! Le spuse banul Mărăcine. Mult a fost, puţin a rămas.

— Numai aşa-ţi poţi scăpa viaţa dacă ţii la ea, bane! Spuse Danciu către acela pe care el îl credea Mărăcine, întrucât nu-l văzuse de când avea zece ani.

Răduţu, drept, în picioare, cu fruntea sus, legat de mâini, îi răspunse cu scârbă:

— Domnia-ta, boier Danciule, mă socoteşti atât de slab de virtute încât să doresc a-mi păstra viaţa, punând-o în primejdie pe a altora?! Atunci la ce bun să mai trăiesc?

La aceasta, Dionisie, care stătuse de-o parte lângă uşa înaltă de stejar a încăperii, grăi şi el:

— Domnia-ta, bane, i-ai luat viaţa flăcăului meu acum şaisprezece ani!

— Cine l-a pus să se îmbrace în straiele regelui Carol Robert?

— Ca să-l scape de la moarte!

— Crezi, domnia-ta, boier Dionisie, că Basarab vodă dacă l-ar fi prins pe Carol Robert l-ar fi omorât? Amarnic te înşeli! Eu însumi l-am auzit pe vodă cerându-mi să mă port cu răposatul rege cu toată buna-cuviinţă şi să i-l aduc nevătămat de-l voi prinde. Şi doar domnia-ta cunoşti prea bine sufletul lui Basarab vodă, deşi îl urăşti! Din altă parte porneşte duşmănia domniei-tale pe Basarab vodă şi altul e marele necaz ce te stăpâneşte: ai fi voit domnia, dar, de, aceasta nu-i de nasul oricui!

— Mă înfrunţi, bane? Ia aminte că Dionisie nu s-a lăsat înfruntat de nimeni niciodată!

— Nu te lăsa nici acuma, boierule! Şi-atunci, Dionisie, cuprins de mânie oarbă, îl lovi pe Răduţu de două ori cu dosul palmei pe obraz.

— Eşti în mâinile noastre, îi strigă Danciu înfuriat, şi-l plesni cu sete peste ochi.

Răduţu scrâşni din dinţi şi-i scuipă în obraz, strigându-le:

— Ah, viteji de drumul mare, hodorogi mârşavi, loviţi un om legat. Ptiu, vânzători de ţară!

— Spune-ne unde şi pentru ce te-a trimis Basarab vodă cu atâţia oşteni?

— N-o să aflaţi de la mine nimica chiar de m-aţi arde cu fierul roşu, fiare sălbatice! Unde mă duc ştiţi de la fariseul acela de călugăr, iscoada voastră, dar ce am de făcut…

Şi când cei doi boieri se apropiară din nou ca să-l lovească, Răduţu îi pocni în burtă cu picioarele de se încovoiară până la pământ.

Dionisie urlă frânt de durere:

— Călăul, să vină călăul!

Iar Danciu strigă ca scos din minţi:

— Te-ai osândit singur, bane Mărăcine! Viaţa ta păcătoasă atârnă acum de un fir de păr.

— Iar a voastră de două fire! Se auzi atunci un glas tunător de afară, şi în aceeaşi clipită uşa sări într-o parte lovindu-se de zid, iar în sală pătrunseră cu o iuţeală nemaipomenită ostaşii banului Mărăcine cu spadele în mâini, afară de Măciucă uriaşul, care-şi legăna ghioaga în dreapta, rânjind la cei doi bătrâni ce rămăseseră aiuriţi de spaimă. Îndată Răduţu veni lângă fratele său de lapte râzând şi plângând în acelaşi timp. Acesta îi tăie legăturile de la mâini şi-i grăi cu glas mare:

— Eu sunt banul Mărăcine, boierilor! Aşa-i că aţi înghiţit găluşca?

Danciu şi Dionisie se traseră cu frică în ungherul cel întunecos al odăii. Banul tună din nou:

— Nu vă temeţi acum! Acum nu! Dar mai târziu, dacă nu vă potoliţi, vă spun: amarnic să vă temeţi de mânia mea, că nu veţi scăpa nici în gaură de şarpe. Nu-mi mânjesc eu spada cu sângele unor bătrâni plini de venin şi cu mintea rătăcită. Am aflat de toate uneltirile voastre. Iubiţi vrajba şi vă place să băgaţi zâzanie! Vreţi să stricaţi buna înţelegere şi prietenie de acum dintre Ungaria şi Ţara Românească? Măria-sa regele Ludovic ştiu că nu cunoaşte nimic din ce faceţi voi acum, că de-ar şti, v-ar izgoni de îndată din ţara lui. N-am vrut să fac zarvă şi am ţinut să descopăr cine-şi îngăduie să oprească din drum o solie românească pentru Francia. Că altminteri nu ştiu câţi din ostaşii cu plată trimişi de voi întru întâmpinarea noastră s-ar mai fi întors să vă aducă răspunsul cuvenit! N-am timp de pierdut. Şi aşa mi-aţi răpit o zi. Şi să mai ştiţi că pot avea şi altfel de ac de cojocul vostru de berbeci bătrâni. Am să mă plâng domniţei Clara de Dobâca, stăpâna acestui ţinut, peţită de măria-sa Nicolae-Alexandru vodă, şi am să-i spun cu ce vă îndeletniciţi şi cum vă purtaţi cu solii ţării, unde ea va fi mâine doamnă. Şi atunci să mai uneltiţi dacă are să vă mai dea mâna. Iar acum cred că am vorbit destul ca să pricepeţi ce trebuie. Hai, copii, înainte, la drum, că nu e vreme de odihnă în această noapte.

Boierii vânzători încremeniră fără să facă o mişcare cât de mică, uluiţi de întorsătura lucrurilor şi de năvala vorbelor rostite cu atâta dârzenie de banul Mărăcine. Şi, după ce acesta plecase de mult, ei mai rămaseră încă vreme îndelungată aşa, abia clipind şi răsuflând din greu. Nu le venea a crede şi nu se lămureau cum putuse acest tânăr boier să pătrundă în cetate, să treacă printre oştenii de pază şi să ajungă neoprit de nimeni în casa unde ei se credeau tari şi lipsiţi de orice primejdie.