PROLOG.

În care ni se arată că nu întotdeauna începutul se potriveşte cu sfârşitul şi că bunăcuviinţa şi dreapta judecată fac mai mult decât îngâmfarea şi obrăznicia.

În noaptea aceea de octombrie a anului 1330, oraşul Curtea de Argeş, cetatea de scaun a Ţării Româneşti, se pregătea de odihnă sub un vânt subţire, care abătuse asupra locurilor o ploicică măruntă şi deasă. Frig nu era, căci toamna nu-şi arătase încă puterea în acel an, dar călăreţul, care gonea cu sârg spre palatul domnesc, părea înfrigurat şi îşi strângea mereu bunda de postav albastru la piept. Calul mărunt, dar bine legat şi puternic, era istovit de goană. Din când în când, îşi scutura botul plin de spumă şi necheza, întrebându-şi parcă stăpânul dacă fuga aceasta va mai ţine mult. În sfârşit, în faţa lor se înălţă deodată, ca o nălucă neaşteptată, zidirea măreaţă a palatului.

Călăreţul îşi struni brusc calul, de-i lăsă zăbala sânge în spuma deasă, şi-i înfipse pintenii înstelaţi în burta înfierbântată, pe care şiroia năduşeala. Telegarul se ridică nărăvaş pe picioarele dinapoi şi necheză o dată, de răsunară împrejurimile. Cu toate că ferestrele palatului erau luminate la catul de sus, poarta nu se vedea de întunericul des ce se lăsase. Dar călăreţul sări jos din scări drept în faţa porţii. Ochii lui ageri o zăriseră la lumina unui fulger scurt. Cu frâul calului în mâna stângă, pipăise cu dreapta ciocănaşul de aramă şi acum bătea de mama focului în poartă, de ai fi zis că toacă la trei mănăstiri deodată. De partea cealaltă, în dreptul intrării, se simţi mişcare şi se auzi vorbă mormăită de mai multe glasuri. Apoi unul se înălţă răguşit:

— Cine e?

Şi graiul tineresc al călăreţului răsună limpede în noapte:

— Trimis al banului Radu Mărăcine de la Severin. Glasul dindărătul porţii îi răspunse neprietenos, deschizând totuşi poarta:

— Da'… Măria-sa banul nu poţi să spui?

— Iată că nu-mi stă în obicei să-i spun lui taică-meu, măria-sa. Da' deschide-mi, rogu-te, mai degrabă, că-i foc la Severin!

Poarta scârţâi îndelung, spunând parcă bună seara noului venit. Acesta rosti scurt:

— Du-mă la măria-sa vodă Basarab!

— He-hei, bănişorul Vlad Mărăcine! Se bucură cu mirare straja. Să nu te mai cunosc! Măi, Predo, du-te cu jupânul la măria-sa!

Vlad Mărăcine porni în rând cu călăuza şi în câteva clipe se afla în faţa stăpânitorului Ţării Româneşti. Era acesta un bărbat înalt, voinic, cu umerii din cale-afară de laţi, cu un cap puternic şi mândru, cu privirea pătrunzătoare şi ageră ca de vultur. Pletele cărunte şi scurte nu-i atingeau umerii. Barba şi mustăţile, iarăşi cărunte şi mătăsoase.

Era îmbrăcat cu o tunică de catifea verde cum e coaja nucii de toamna. În picioare avea cizme scurte, roşii, de iuft, căptuşite cu blăniţă de sobol răsfrântă peste margini. Vlad Mărăcine nu putu să vadă mai mult dintr-o privire. Strigă:

— Să trăieşti, măria-ta! Şi abia avu vreme să se arunce în genunchi, ca să prindă dreapta încărcată de inele grele de aur bătut cu nestemate, pe care i-o întinsese voievodul, şi o sărută cu evlavia cuvenită părintelui Ţării Româneşti.

— Eşti leoarcă, bănişorule Vlade! După semne, veste rea!

— Foc la Severin, măria-ta!

— Ce fel de foc, jupâne Vlade?

— Şi pârjol de flăcări, mărite stăpâne, şi de sabie. Regele Carol Robert Napolitanul a cotropit Severinul cu oastea ungurească, în frunte cu alde Danciu, Dionisie şi alţi boieri vicleni fugiţi de la mila măriei tale la curtea lui.

— Aha, făcu vodă Basarab, micşorându-şi ochii şi scrutând spre fereastra în care bătea ploaia, de parcă ar fi întrezărit într-acolo un mijloc de a-i veni de hac vrăjmaşului. Aha, repetă el. Apoi, îi repezi lui Vlad o întrebare scurtă: Taică-tău?

— E-n drum spre măria-ta cu ştiri de taină, aflate prin iscoadele noastre. Trebuie să pice şi el, merge mai încet. Dar eu n-am mai avut răbdare… Şi…

— Bine ai făcut Nici nu m-aşteptam la altceva de la tine. Ţi-ai fi dezminţit neamul. Aşa-s toţi ai noştri: plini de neastâmpăr şi vitejie. Apoi zâmbind cu tristeţe: Mi-e teamă, Vlade, că a venit prea năpristan vremea să-ţi arăţi această cea mai de preţ însuşire a Basarabilor!

— Măria-ta, doară merg pe douăzeci de ani.

— Dacă-i aşa, precum spui şi doreşti, să şi începem dară chiar din noaptea asta. Eşti obosit tare?

— Am făcut şi popas, măria-ta. Eu nu, calul meu însă…

— Iei altul, îţi mai iei şi doi oşteni de nădejde… Şi prea mare lucru n-ai de făcut: dai un ocol cetăţii pe dinlăuntru, te opreşti la boierii din sfat fără vâlvă şi glas mare… Şi-i pofteşti deîndată la curte. Deîndată, ne-am înţeles?

— Acu' în tăria nopţii, măria-ta?! Se miră tânărui. Să nu le fie cu supărare!

— Tu n-ai venit la mine în tăria nopţii? M-am supărat cumva?

— Măria-ta eşti părintele ţarii!

— Şi ei sunt fiii mei şi va să mă asculte dar. Parcă ai spus, Vlade, că e foc la Severin! Focul nu cată de-i zi sau noapte, ci mistuie! Hai! Şi nu mă face să mă îndoiesc dacă ţi-a sosit vremea au ba!

— Alerg, măria-ta!

Când intră banul Radu Mărăcine în cămara de odihnă a domnului îl găsi pe Basarab vodă adâncit în gânduri.

— Te aşteptam, cinstite bane şi iubite vere, îi grăi vodă, fără să ridice oapul. Stai pe această laviţă şi spune-mi mai multe decât mi-a spus fiul domniei-tale, Vlad.

— Măria-ta, Napolitanul e în drum spre Curtea de Argeş cu oştire mare, având drept călăuze şi sfetnici în de-aproape pe boierii noştri fugiţi: Danciu al lui Vladislav şi Dionisie al lui Nicolae. Acum nu mai e decât unul, că pe Dionisie l-a şi lăsat ban la Severin.

— Nu te mâhni, că nu va ţine mult şi te vei întoarce.

— Ştiu, măria-ta, şi nu de asta mi-e sufletul cătrănit, dar e jale şi pârjol în toată Ţara Oltului. Că oamenii, după porunca dintotdeauna a măriei-tale şi după obiceiul pământului, au făcut pustiul înaintea vrăjmaşilor. Aşa că-s turbaţi că n-au hrana la care se aşteptau.

— Prea bine, bane! Apoi?

— Acu', după ce au luat Banatul de Severin, ar vrea Carol Robert să-l pună în locul măriei-tale pe Toma, voievodul Ardealului, care-l însoţeşte. E foc făcut regele că n-ai voit să-i mai plăteşti tribut!

Basarab vodă dădu din cap cu tristeţe şi spuse oftând:

— Ştiam, bane, că Toma şi Dionisie îi sunt sfetnici. A uitat Napolitanul de vremea când îl trimitea pe magistrul Martin la mine cu solii de-mi cerea să-l ajut cu aur şi câte altele. A uitat şi că papa Ioan al XX-lea nu mai găsea cuvinte de laudă pentru mine!

— Nouăzeci şi nouă de binefaceri lesne se uită, măria-ta, iar răul de o singură dată nicicând! Răspunse banul Radu Mărăcine cu mâhnire. Şi-acu', luminate stăpâne? Întrebă el.

— Mai adastă puţin, bane! Am trimis după boierii din sfat. În noaptea asta vom hotărî ce avem de făcut. Şi vom căta să fie cât mai bine pentru ţară.

Oastea regelui Carol Robert al Ungariei înainta cu greu spre cetatea de scaun, Curtea de Argeş. Totul în calea vrăjmaşului era pustiit, şi vestita bogăţie a toamnei din Ţara Românească nu se vedea nicăieri. Viţa de vie nu-şi păstrase decât frunza şi cârceii, rodul ei pierise ca prin farmec peste noapte. Iar perii, merii, prunii şi gutuii nu-şi arătau străinilor porniţi pe jaf decât crăcile goale. Prin nuci abia dacă mai zăreai ici-colo, uitată, câte o nucă verde cu coaja plesnită şi cu o cioară lângă ea, gata s-o-nhaţe şi pe aceasta. Grădinile de zarzavat erau părăginite cu totul. Vitele şi păsările parcă fuseseră stinse de o molima grozavă. Şi în toate ţinuturile nu întâlneai ţipenie de om. Doar câte un câine bătrân şi rătăcit, care nu-şi putuse urma stăpânul. Foamea cea mare începuse să se facă simţită, căci merindele luate de către vrăjmaşi din ţara lor începuseră să scadă. Dacă la început avuseseră de-ale mâncării ca să se îndestuleze, acum nici fir de făină, cât să ciugulească o vrăbiuţă, nu se mai zărea. Regele Carol Robert îşi îmbărbăta oştenii, spunându-le că în curând vor fi la Cetatea de Argeş, unde vor găsi de toate din belşug, fără să mai pună la socoteală prăzile bogate ce le vor lua de acolo. Dar iată că la începutul lui noiembrie, pe când oastea ungurească tăbărâse într-o vale de pe cursul Argeşului şi se odihnea, îndestulându-se cu apă, buciumaşii vestiră soli. Şi de-ndată fură aduşi în faţa maiestăţii sale trei oşteni români, solii lui Basarab vodă al Ţării Româneşti, boierii Mărăcine, Pârvu şi Vancea. Aceştia făcură plecăciunea cuvenită în faţa regelui Carol Robert, apoi Radu Mărăcine grăi cu fruntea sus:

— Maiestate, am fost trimişi de preacinstitul şi luminatul gospodar al Ţării Româneşti, măria-sa Basarab vodă, cu solie de pace.

— Ce spun, boier Danciule, bărboşii ăştia? Întrebă regele cu dispreţ pe boierul român trădător, care-l însoţea drept sfetnic şi călăuză.

— Că Basarab vodă cere pace, maiestate!

— Ha, ha, ha, râse Carol Robert, mă aşteptam la asta. Şi în ce fel?

Atunci banul Mărăcine grăi:

— Măritul Basarab vodă prea bine ştie că un război crâncen mai rău ne va păgubi ţara decât dacă vom da de bunăvoie pentru păstrarea păcii. Vă lasă deci Banatul Severinului, vă plăteşte tributul cuvenit; apoi vă mai dă, drept despăgubire, şapte mii de mărci de argint şi, peste acestea, unul din fiii măriei-sale va sta, drept mărturie de credinţă, la curtea maiestăţii voastre pe socoteala domnului nostru.

— Atât? Numai atât? Se încruntă, rânjind batjocoritor, după cum îi era obiceiul, regele.

— Ba nu a spus numai atât măritul Basarab vodă!

— Dar ce-a mai spus?

— A mai spus că de cădeţi la pace, un pas să nu mai mergeţi înainte, ci să faceţi calea-ntoarsă tot pe unde aţi venit până aci. Şi de veţi face altfel cumva, nu veţi putea înlătura cu nici un chip primejdia ce vă paşte. Aşa să ştiţi!

— Obrăznicie şi îngâmfare valahă! Se semeţi Carol Robert, strâmbându-şi buzele într-un rânjet înfiorător, îmi cere pace pentru că-i e frică de puterea mea!

— Lui Basarab vodă nu i-a fost frică de nimeni niciodată, şi cu atât mai puţin de maiestatea voastră, răspunse banul Mărăcine, cu greu stăpânindu-şi mânia ce-l cuprinsese şi gata să-şi tragă spada din teacă.

Şi atunci regele Carol Robert al Ungariei rosti cuvinte, ce cu greu le venea solilor să creadă că ies din gura unui stăpânitor de popoare:

— Spuneţi-i lui Basarab că nu primesc nimic din toate acestea, că el e păstorul oilor mele şi că am să-l scot de barbă din bârlogul unde s-a ascuns!

La un semn al banului Mărăcine, ceilalţi doi boieri se aruncară deodată pe cai. Iar banul strigă înainte de a porni:

— Te aşteptăm la bârlog, maiestate, dar teamă mi-e, când o mormăi numai o dată ursul cel bătrân, c-o să-ţi uzi straiele de spaimă!

Şi cei trei boieri valahi se repeziră printre oştenii uimiţi, ca duşi de tăria unei furtuni prietene, înainte de a avea timp Danciu să-i tălmăcească regelui cam ce vorbe îndrăznise boierul cel bărbos să-i arunce. Când Napolitanul înţelese bătaia de joc a solului, era prea târziu. Cei trei călăreţi se mistuiseră în desişul de nepătruns al codrului.

Şi în noaptea aceea chiar începură să licărească pe dealuri flăcări roşii-albastre, ce parcă se înălţau şi scădeau ca nişte limbi uriaşe ale unor balauri din poveşti. Se dădea sfară în ţară de primejdie. Seul aprins sfârâia înălţându-se în văzduh în trâmbe alburii de fum, umplând văile şi dealurile, munţii şi câmpiile de un miros pătrunzător şi înecăcios. Focurile parcă se aprindeau unul de la altul şi, în aceeaşi noapte, dacă cineva ar fi putut privi din înălţimea cerului Ţara Românească ar fi zis că bolta înstelată se oglindeşte într-un lac uriaş. Şi de a doua zi chiar drumurile ce duceau spre Curtea de Argeş începură să geamă de mulţime de care cu merinde, călăreţi şi pedestraşi ce se grăbeau să ajungă la cetatea de scaun a ţării. Toţi răspundeau cu dragoste şi fără codire la chemarea lui Basarab vodă, pe care îl iubeau ca pe un adevărat şi bun părinte. Căci şi domnul, care se sprijinea pe norodul cinstit, îi înlăturase pe boierii făţarnici şi vânzători şi îşi alesese alţii dintre vitejii ce-l ajutaseră în războaiele purtate cu destoinicie fără seamăn împotriva vrăjmaşilor cotropitori ai ţării.

Începutul lui noiembrie l-a găsit pe regele Carol Robert Napolitanul şi pe ostaşii săi încovoiaţi de o foame năprasnică, dând târcoale cetăţii de Argeş, fără să poată cu nici un chip pătrunde într-însa. De Basarab vodă şi ai săi nici pomeneală, nicăieri. Parcă intraseră în pământ cu toţii. Şi dacă frunzele copacilor din munţi n-ar fi tremurat, foşnind uşor la suflarea vântului de toamnă, ai fi zis că locurile sunt lovite de moarte de-a binelea. În dimineaţa zilei de joi, 8 noiembrie, al lui 1330, semeţul rege, înfigându-şi cu furie unghiile în palme şi scrâşnindu-şi dinţii de să-i sfarme, îşi chemă sfetnicii: Toma voievodul Ardealului, care se şi văzuse domnul Ţării Româneşti, pe Danciu, boierul fugar şi vânzător, pe magistrul Martin, omul său de încredere, precum şi pe bătrânul magistru Andrei, purtătorul marii pecetii a maiestăţii-sale, şi le grăi:

— Nevrednicul Basarab e de negăsit. Ca un lotru fricos se ascunde dinaintea noastră împreună cu ai lui. S-ar putea ca vremea rea să ne prindă în ţară străină. Lipsa de hrană ne chinuie pe toţi şi ne sleieşte puterile din zi în zi mai mult. Socot că a sosit timpul să părăsim aceste locuri blestemate.

Bucuroşi, sfetnicii mormăiră:

— Cu adâncă înţelepciune aţi socotit, maiestatea voastră!

Grăbit ca niciodată, Carol Robert aruncă întrebarea, pe care demult o frământa:

— De aci, de la Curtea de Argeş, ce drum e mai aproape de noi prin munţi? Domnia -ta, boier Danciule, trebuie să ştii!

Danciu rămase câteva clipe pe gânduri, spre a cumpăni bine răspunsul cuvenit şi grăi rar:

— Mărite stăpâne, eu drumul peste munţi nu-l ştiu, bănuiesc însă că trebuie, de bună seamă, să fie o trecătoare către izvorul Argeşului; doar păstorii vin dinspre munţi şi se duc în Ardeal mereu singuri, sau cu oile.

Şi nici nu apucase Danciu să sfârşească bine vorba, că dinspre lunca Argeşului se auziră icnete de plâns şi în faţa oştirii se iviră doi flăcăi cu sarici miţoase pe ei, căciuli brumării şi opinci. Pe faţă le curgeau şiroaie de lacrimi de-ţi făceau mai mare mila.

— Primii oameni din ţară pe care-i văd după atâta vreme! Se miră Carol Robert. Cheamă-i, te rog, încoace, boier Danciule, şi fă-le întrebare! Ce e cu ei?

— Hei, flăcăiaşi, ce-i cu voi? Le strigă boierul Danciu.

Flăcăii tresăriră, priviră speriaţi la această mulţime nemăsurată de oşteni şi se opriră, ştergându-şi lacrimile.

— Ne ducem la vale să ne cătăm stăpân, că nu mai avem nimic! Abia slomni unul.

— Cum aşa, nu mai aveţi nimic? Ce vrea să ascundă această vorbă.

— Iacă bine, măria-ta, răspunse celălalt flăcău. Dacă ne-a luat tot, se cheamă că nu mai avem nimic!

— Vorbeşte lămurit, măi băiete, cine şi ce v-a luat?!

— Am avut şi noi, măria-voastră, o turmă de mioare, rămasă de la tata, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit astă-vară în bătălia cu sârbii de la Velbujd.

— Ei şi?

— Şi ne-a luat toate oiţele, ba şi măgarul, şi câinii, măria-voastră! Şi aici flăcăul izbucni într-un plâns amarnic, de nestăpânit. Ni le-a luat Basarab vodă, nu l-ar mai răbda Dumnezeu şi Maica Domnului!

Văzându-l nerăbdător pe rege să afle ce vorbeşte cu cei doi flăcăi, Danciu îi tălmăci spusele acestora, iar Carol Robert grăi repezit:

— Întreabă-i dacă ştiu cumva să ne scoată mai repede în Ardeal.

Dar la întrebarea lui Danciu, păstoraşii ridicară din umeri că nu ştiu.

— Cum se poate? Se oţărî boierul român. Voi, care umblaţi cu oile pe toate coclaurile? De ce minţiţi?

Şi, mâniat peste fire, Danciu trase spada, îndreptându-şi calul spre ei.

— Ştim măria-ta, ştim! Scânci unul, dar n-avem vreme să v-arătăm, că trebuie să mergem de vale după stăpân.

— Măria-ta, îndrăzni celălalt flăcău, dacă v-arătăm drumul ne luaţi şi pe noi în Ardeal, că ne-am săturat de Ţara Românească ca de mere pădureţe?

Danciu îi tălmaci regelui ce vorbise cu păstorii şi Carol Robert încuviinţă:

— Cu atât mai bine! Asta e o dovadă că au să ne ducă pe un drum bun, care să le fie şi lor uşor. Şi, dacă vor să vină cu noi de bunăvoie, înseamnă că n-au de gând să ne înşele. Înainte deci după cei doi păstori! Fără voia lor îi avem în ochi tot timpul. Daţi poruncă de plecare!

Şi flăcăiaşii făcură calea-ntoarsă, începând urcuşul cu boierul Danciu şi încă vreo trei călăreţi după ei. Iar oastea ungurească, oameni şi cai, începură să se mişte după şerpuirile drumului de munte, întocmai unui balaur uriaş, ce nu-şi găseşte astâmpărul, părăsind Curtea de Argeş şi strecurându-se în adâncimea înnegurată a codrului.

În vremea aceasta, Basarab vodă se pregătea să-şi primească vrăjmaşii aşa cum se cuvenea unei oştiri atât de mari, având în fruntea ei pe faimosul rege Carol Robert, pe Toma, voievodul Ardealului, şi pe atâţia nobili şi clerici de frunte ai Ungariei. Drumul, prin care aceştia trebuiau să treacă din Ţara Românească în Ardeal, era unul singur, la Posada, şi acesta îngust, cum cu greu se poate închipui. Era o adevărată strâmtoare, mărginită de stânci înalte şi prăpăstioase, cu neputinţă a fi urcate de cineva. Aici se afla Basarab vodă cu oştenii săi încă din zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie, 1330. Ai fi zis că e o mulţime nenumărată de zidari, dulgheri şi arhitecţi, care lucrează cu sârg şi neostoită râvnă la ridicarea unei măreţe cetăţi. Dar toţi oştenii lucrau aici după porunca celui mai mare şi mai destoinic lucrător dintre ei: Basarab vodă, laolaltă cu boierii cei mari, în frunte cu banul Radu Mărăcine şi cot la cot cu oştenii de gloată. Iar glasul voievodului se auzea răspicat şi puternic, cald şi armonios, ca sunetul unui clopot viu, plin de prietenie şi îndemn:

— Aci, feţii mei, săpaţi şanţul mai adânc şi acoperiţi-l cu crengi şi frunze cu dibăcie! Dincoace prăvăliţi stânci şi pietroaie! Să mai strâmtăm puţin locul, că se pare că-i cam lărguţ. Aşa! Voi, cei de pe creste, mânaţi ferăstraiele mai repede oleacă. Să fiţi cu băgare de seamă să nu tăiaţi copacul de tot. Să se ţină numai în coajă. Şi acum, câţiva dintre voi, mai tineri şi mai ageri, tu, Neculăiţă, şi tu, bănişorule Vlad, haideţi cu mine în susul muntelui, de-a lungul trecătorii, ca să meşterim ceva şi la ieşirea din strâm-toare înspre Ardeal. Că de va izbuti să se strecoare vreunul pe acolo, va să-mi rad barba, ca să nu aibă de ce mă scoate regele Carol Robert din bârlogul meu, precum în gura mare s-a lăudat!

Un hohot de râs se auzi din partea oştenilor porniţi după vodă, care suia mai abitir ca un flăcău de douăzeci şi cinci de ani.

Seara se lăsase parcă mai grăbită de cum se aşteptau românii. Frigul începuse să se facă simţit acum, noaptea. La adăpostul câtorva focuri mici, potolite şi aprinse în dosul stâncilor, ca să fie ferite vederii oricui, stăteau oştenii de taină, depănându-şi amintiri şi povestind întâmplări de demult. Pe două buturugi proaspăt retezate şedeau, înconjuraţi de boierii şi de oştenii rezemaţi în spade, Basarab vodă şi banul Mărăcine, cel mai mare boier în rang după domn, el însuşi stăpânind, ca şi un voievod, întreg ţinutul Olteniei. Ultimul îşi continuă rugămintea către vodă, care părea cam îndărătnic:

— Măria-ta, nu-l poţi lipsi pe fiul meu Vlad de această mare cinste. L-ai văzut ce poate şi că-i tare de vână. Chiar măria-ta i-ai spus că te-a ajutat la întărituri ca nimeni altul.

Aci se auzi şi glasul lui Nicolae-Alexandru vodă, fiul lui Basarab:

— Măria-ta şi preaiubitul meu părinte, cer iertare şi îngăduinţă că mă rog şi eu pentru vărul Vlad. Aceasta ar fi cea dintâi a sa luptă. Va fi o luptă mare. De ce să nu-şi lege şi el numele de ea?

Atunci se aşternu o linişte neaşteptată. Nu se mai auzeau decât freamătul frunzelor, cântecul pătrunzător al păsărilor de noapte ale codrului şi răsuflarea şuierată a oştenilor. Bine ştia toată suflarea românească despre vodă Basarab că mai mult ca orice pe lume ţinea la acest fiu al său, Nicolae-Alexandru, care-i semăna întrutotul, şi mai vârtos la vitejie. Şi cum vodă mai stătea în cumpănă parcă, Nicolae-Alexandru rosti mai departe:

— Vom veghea asupra lui şi-l vom ocroti ca pe un frate. Iată, printre noi se află şi bunul său frate de lapte Răduţu şi vestitul pentru marea sa putere, cum alta nu se mai ştie, neică Miroslav, zis şi Măciucă, preacredinciosul slujitor şi prieten al Mărăcinilor. Şi apoi, dacă noi, toţi feciorii măriei-tale, luăm parte la luptă, el de ce n-ar lua?

— Vezi că mi se pare prea crud pentru această grea încercare, Alexandre!

— Cu doi-trei ani mai mic decât noi, măria-ta! Nu vezi că i-a mijit şi mustaţa?

Aci vodă, neputându-şi stăpâni râsul, spuse:

— Dar oare cu mustaţa se va bate el, Alexandre? Dacă-l luaţi sub ocrotirea voastră precum ai spus, fie! Încuviinţă domnul.

Şi atunci, pentru întâia dată, boierii ţării şi oştenii văzură ce nu mai văzuseră nicicând până atunci: amândouă mâinile lui vodă sărutate în aceeaşi clipită de către cei doi tineri căzuţi în genunchi în faţa măriei-sale. Cu sufletul înfiorat de o dulce bucurie, Basarab vodă îşi cuprinse oştenii într-o privire de părintească dragoste şi le grăi molcom:

— Iubiţii mei oşteni, fiţi gata! Duşmanul se va arăta în curând. El ne-a cătat pe noi şi ne-a încălcat moşia cu mare zgomot şi sodom de oaste. Să-i dăm dară răspunsul ce i se cuvine la o asemenea faptă mârşavă! Noi bine ştim cu toţii, dragii mei, că strămoşii noştri n-au cătat pricini de ceartă nimănuia niciodată. Şi nici n-au încălcat ţara nimănui. Întotdeauna ei şi-au apărat această ţărişoară, întru atâta râvnită, cu aleasă vitejie, dându-şi viaţa pentru ea. Să arătăm încă o dată tuturor, feţii mei, că Ţara Românească nu poate fi supusă şi umilită atâta vreme cât pământul ei blagoslovit va naşte fii care s-o apere! Vă doresc izbândă, copiii mei!

Un „urrraaaa” izbucni din mii de piepturi cu atâta putere, de clocotiră văile, arătând că vorbele domnului au găsit adânc răsunet în inimile lor viteze.

Pe culmea semeaţă a stâncilor ce străjuiau strâmtoarea de la Posada ca pe nişte metereze, oştenii lui Basarab, plini de nerăbdare şi înfriguraţi, abia de mai aveau putere să aştepte oastea vrăjmaşă ce se mişca cu încetineală de melc. Şi iată că dinaintea oştirii lui Carol Robert se înălţară deodată munţii, prin care era tăiată strâmtoarea pe unde trebuiau să treacă.

— Cum, pe aici? Se miră regele, nevenindu-i să creadă.

— Pesemne că alt loc mai bun de trecere nu e pe aproape maiestate, răspunse Danciu. Văd că cei doi flăcăi au şi apucat-o voinceşte printre pereţii stâncilor. Să ne grăbim, luminate stăpâne, să nu ne apuce întunericul pe cale, că ne va fi mai greu?

— Să mergem dară, că n-avem încotro! Încuviinţă regele.

Îndată mulţimea de ostaşi porni înghesuită, înaintând cu greu, dar cu bucuria că va ajunge, în sfârşit, la limanul dorit. Şi, în scurtă vreme, întreaga strâmtoare fu cuprinsă de oşteni. Când se uitau în sus zăreau cerul ca pe o funie lungă şi albastră, întocmai unui râu în nemişcare. Dar când oastea ajunse la locul unde se sfârşea strâmtoarea, cei doi flăcăi de călăuză parcă intrară în pământ. Îngroziţi, oştenii unguri văzură ridicată înaintea lor o puternică întăritură de stânci şi trunchiuri de copaci, peste care cu greu s-ar fi putut căţăra o capră sălbatică, necum un om; iar în dreapta şi-n stânga erau strânşi de pereţii munţilor drepţi sau încovoiaţi ca burta unei uriaşe corăbii, cu neputinţă de a te urca pe ei.

Când cei din urmă vrăjmaşi pătrunseră în strâmtoare, deodată se iviră, ca din pământ, românii care făcură zid de oameni, de nu mai putea unul măcar să dea înapoi. O spaimă cumplită străbătu în aceeaşi clipă întreaga oştire. Căutând o scăpare neaşteptată, oamenii îşi ridicară privirile spre cer, dar nu zăriră altceva decât crestele prăpastiei, înţesate de români în cămăşi de în sau în sarici miţoase, cu arcurile întinse, gata să le sloboadă. De sus, oamenii din fundul genunii se vedeau ca nişte copii. Arcaşii stăteau încordaţi ei înşişi, nu numai arcurile lor, fiecare avându-şi ţinta lui şi aşteptând porunca domnului cu abia stăpânită răbdare. Şi deodată se auzi un glas gros şi puternic, asemenea unui clopot:

— Acumaaa… Săgetaţi!

Din sute de arcuri ţâşniră sute de săgeţi, ce se repeziră în vale ca nişte lungi rândunici fermecate. Şi, în clipa următoare, se auziră vaietele prelungi ale celor răniţi. Ca la o poruncă neauzită, arcaşii se traseră îndată un pas înapoi, potrivindu-şi alte săgeţi; iar locul lor îl luară cu o iuţeală nemaipomenită oşteni care se aplecară de şale aşteptând. Din nou glasul cel gros se auzi din spatele lor:

— Acumaaa… Prăvăliţi!

Şi-atunci de pe crestele ascuţite ale Posadei se prăbuşiră la vale, asupra celor prinşi între pereţii stâncilor, bolovani de piatră spartă şi trunchiuri de copaci, oare veniră cu un vuiet îngrozitor nemaiauzit până atunci de urechea omenească şi care te înfiora până în măduva oaselor. Cei ce lucrau la stânci şi copaci se traseră ei de astă dată înapoi, lăsând din nou locul arcaşilor, care abătură cu aceeaşi sete o nouă ploaie de săgeţi asupra vrăjmaşilor. Era în dimineaţa zilei de 9 noiembrie a anului de pomină 1330. Oştenii unguri cădeau ca seceraţi în dreapta şi în stânga, morţi sau răniţi de moarte. Valea vuia de vaietele ce se înălţau către peticul de cer albastru, ce abia se mai zărea, sfârtecat de mulţimea săgeţilor, care nu conteneau decât ca să facă loc sfărâmăturilor de stâncă şi truchiurilor de copaci. Regele Carol Robert îşi pierduse cu desăvârşire stăpânirea de sine. Descălecând, abia avu vreme să intre într-o văgăună a muntelui cu câţiva nobili din suita sa.

— Ce facem, maiestate? Întrebă magistrul Martin. Românii ne prăpădesc!

— Am fost luaţi pe nepregătite. Cine se aştepta la această groaznică întâmpinare? Abia acum îmi dau seama că cei doi păstori au fost iscoadele lui Basarab…, şi că am fost atraşi atât de uşor în această capcană, de unde nu ştiu cum vom putea ieşi.

— Dar până atunci, mărite rege?

— Să înceapă lupta şi ai noştri! Să se ascundă cum pot, pe unde pot şi să tragă în sus cu arcurile orbeşte, care cum va putea. Şi apoi om vedea ce-o mai fi!

Dar, fără să le fi spus regele lor, ungurii se reculeseră, îşi căutară locuri de adăpost şi, îndreptându-şi arcurile spre marginile prăpastici, dădură drumul la stoluri de săgeţi. Neaşteptându-se la vreun răspuns din partea vrăjmaşilor, căzură şi din partea românilor mulţi dintre aceia ce tocmai prăvăleau copaci şi stânci. Atunci bănişorul Vlad Mărăcine, ce se avântase în luptă cu o nemaipomenită îndrăzneală pentru vârsta lui, strigă:

— Toţi la pământ! Nu mai trageţi decât din dosul stâncilor! Să nu se mai arate nimeni pe creste!

Oamenii îl ascultară şi săgeţile abătute din nou de către unguri asupra crestelor se loviră de piatră sau se înfipseră în copacii ce străjuiau înălţimile. Lupta nu conteni până în amurg. Înserarea aduse puţină linişte în cele două tabere. Cei de jos îşi strângeau morţii şi răniţii, care-şi înăbuşeau gemetele de durere, temându-se să nu atragă asupra lor noi primejdii. La mâncare nimeni nu se mai gândea în această nenorocită împrejurare; dar setea începuse să-i chinuie mai cu seamă pe cei răniţi. Norocul le surâse acestora, căci în spatele unei stânci, unde s-ar fi aşteptat mai puţin, prinseră susurul unui izvoraş şi strânseră apă în coifuri. Băură şi îşi spălară rănile, potolindu-şi durerile pentru câteva clipe. A doua şi a treia zi lupta se desfăşură la fel ca şi în cea dintâi zi: săgeţile plouau şi dintr-o parte şi dintr-altă, morţii şi răniţii se înmulţeau şi nimeni nu ştia cum avea să se sfârşească bătălia.

În noaptea de 11 noiembrie, în cortul său aşezat într-un luminiş, la adăpostul unor brazi falnici, Basarab îşi chemase la sfat boierii de credinţă. Printre aceştia erau cei trei care fuseseră trimişi în solie la regele Carol Robert. Mai ţinuse măria-sa ca la această adunare de taină să fie faţă, în afară de feciorii săi, şi bănişorul Vlad Mărăcine, care-i plăcuse foarte voievodului pentru îndrăzneala şi agerimea lui. Fără să-şi piardă vremea, învăluindu-şi gândurile în vorbe alese, Basarab vodă grăi:

— Bănuiesc, boieri dumneavoastră, că la sfârşitul acestei cea de-a treia zi de aprigă luptă, vă întrebaţi, pe bună dreptate: „Ce mai aşteptăm de nu ne aruncăm asupra lor, ca să sfârşim odată bătălia?”

— Cam aşa, măria-ta?! Mormăiră boierii în bărbi.

— Iată care e gândul meu! Au să ne cadă în mână Carol Robert, au să înalţe steag alb de pace. Aceasta aştept eu!

— Dar dacă n-o fi niciuna, nici cealaltă, măria-ta, atunci ce facem? Îndrăzni banul Radu Mărăcine.

— Înţeleaptă întrebare ai pus, bane! Grăi vodă zâmbind. Să nu crezi domnia-ta că nu m-am gândit şi la asta! Voiesc a şti degrabă ce gânduri îi frământă pe cotropitorii noştri, ca apoi să ştiu ce să facem noi. Pentru aceasta însă mi-ar trebui un om de nădejde care să pătrundă în tabăra lor. Îl voi găsi oare?

Şi-atunei, ca împins de un arc nevăzut, ţâşni în sus bănişorul Vlad Mărăcine, care strigă:

— Pesemne că ai uitat de mine, măria-ta!

— Nu te-aş fi vrut pentru această treabă tocmai pe tine… Singur!

— Păi nu va fi singur, doamne! Sări bătrânul Mărăcine. De lângă el nu lipsesc niciodată cei doi tovarăşi ai lui: Răduţu, frate-său de lapte, şi uriaşul Măciucă.

— Voinicul acela ce prăvălea stânci şi copaci ca nimeni altui? Ei bine, atunci încuviinţă vodă, să nu pierdem vremea dară. Să vină şi cei doi, să stăm de vorbă asupra celor ce le au de făcut în această noapte chiar!

În tabăra vrăjmaşă, dacă se mai putea numi tabără acea mulţime de ostaşi ce păreau trestii bătute de vântul deznădejdei şi al morţii, domnea cea mai mare groază şi zăpăceală ce se putea închipui. Nimeni nu putea să scape din această capcană groaznică în care căzuseră. Dacă vreunul încerca să se aburce pe peretele stâncii, zgâriind cu unghiile şi cu pintenii, cădea înapoi numai după doi paşi, sleit de vlagă. Era cumplită învălmăşeala de cai şi de oameni, căzuţi laolaltă pe fundul drumului stâncos. Şi în aceeaşi seară chiar, ajungând la capătul puterii sale de stăpânire, regele, uitându-şi că trebuie să fie pildă şi îndemn până în ultima lui clipită, oricât de grea s-ar dovedi aceasta, începu să urle de spaimă şi de furie ca un ieşit din minţi:

— Scoateţi-mă din iadul acesta, căci altfel îmi fac seama în faţa voastră! Boier Danciule, eşti în ţara domniei-tale, nu cunoşti pe aici vreo văgăună de şarpe, vreo vizuină de vulpe, vreo crăpătură în stâncă, pe unde să ne strecurăm?

Danciu îşi plecă fruntea cu neputinţă, îngăimând doar atât şi ridicând din umeri:

— Maiestate!

— Unde mi-s prepoziţii1 mei? Unde-s Mihail şl Nicolae?

— Au pierit, maiestate, de ieri seară!

— Şi de ce nu mi-aţi spus? Unde e bătrânul magistru Andrei, purtătorul sigiliului meu?

— Mărite stăpâne, nu se mai ştie nimic de el. A pierit pesemne şi dânsul.

— Cu sigiliul regal?

— Da, maiestate!

— Aaaă, gemu regele, scrâşnindu-şi dinţii, de credeai că-i scuipă apoi afară din gură. Aaah, ce mi-a fost dat să văd şi să aud, Dumnezeule! Şi strângându-şi tâmplele în palme, îşi clătină capul în dreapta şi în stânga, voind parcă să-şi alunge durerea ce-l cuprinsese şi gândurile negre ce puseseră stăpânire pe el. Cine m-a pus să vin în această ţară, cine? Şi de ce? Ca să-mi pierd viaţa?

Apoi, sărind în sus şi îndreptându-şi trupul, de parcă s-ar fi sculat atunci din somn, grăi şuierat:

— Să vină aci, îndată, toţi nobilii care mi-au mai rămas! Trebuie să luăm o hotărâre, oricare ar fi aceea, căci în această stare nu mai putem trăi!

Noaptea de luni, 11 noiembrie, 1330, venise peste munţi senină, dar rece. O linişte ce te înfiora prin netulburata ei măreţie căzuse peste locuri, grea. Jumătatea de lună ce stăruia pe întinderile albastre ale cerului revărsa lumină din belşug, ca să vezi nu numai lângă tine, dar şi în depărtări, dacă aveai ochi ageri. Şi iată că straja din tabăra românească văzu cu adâncă mirare cum din cortul lui Basarab vodă ies trei oşteni unguri, luând-o pe o potecă tăinuită ce-i scotea de vale la poalele prăpastie! Dar abia apucă să se mire, că o labă păroasă ca de urs îi astupă gura şi auzi vorbă românească:

— Porunca lui vodă, neică! Acu' ne cunoşti?

— Mergeţi sănătoşi, vere! Şi să veniţi la fel, le grăi straja, trăgând aer cu nesaţ în piept.

Pe cărăruia ce ducea la vale cei trei unguri coborau pe sărite mai mult, ajutaţi de lumina binevoitoare a lunii, nerăbdători să ajungă cât mai repede jos. La jumătatea drumului, cel care părea a fi mai mare peste ceilalţi doi, şopti:

— Să ne oprim puţin aci! Poate găsim un loc mai ferit, pe unde să pătrundem în tabăra vrăjmaşă.

— Numai să n-alunecăm şi să ne dăm de gol!

— De ce mai avem atunci frânghii cu noi?

— Apoi pentru domniile voastre or fi bune la ceva, grăi uriaşul ce-i însoţea, dar pe mine cine naiba mă poate ţine?

— Doar n-o să scoţi un brad din rădăcini? Fiţi gata! Şi cu multă băgare de seamă la colţurile de stâncă pe care punem piciorul. S-ar putea să ne întoarcem tot pe aici. Dar, până atunci, luna a apus.

Şi cei trei, legând funii groase de copaci şi stânci, coborâră cu mare grijă coasta prăpăstioasă ce-i ducea în mijlocul taberei ungureşti. Aci domnea o linişte de moarte. Oşteanul de strajă din partea aceea, frânt de oboseală, adormise de-a-n-picioarelea, rezemat de un copac şi sprijinit în suliţe. Deodată asupra lui se abătu un pumn zdravăn ca o măciucă şi se lăsă jos cu un suspin adânc.

— Acum e acum! Grăi căpetenia cetei. Tu, frate Măciucă, rămâi pe aci pentru orice împrejurare. Dacă s-o ivi vrea primejdie, să aibă cine să ne apere. Măcar că bine ar fi să ne întoarcem tot cum am venit, fără zarvă. Că nu pentru bătălie am venit noi, ci pentru altceva.

— Am înţeles, stăpâne! Unde m-ai lăsat, acolo ai să mă găseşti. Mergeţi cu bine!

Şi Vlad Mărăcine o apucă tiptil în sus, cu Răduţu după el. Drumul prin mijloc era liber, căci oştenii se trăseseră la adăpost spre pereţii prăpastiei şi dormeau istoviţi sau gemeau chinuiţi de răni, fără să le mai pese de ce se întâmpla în jurul lor. Departe, în adâncitura unei stânci din spatele unei perdele, se zărea lumină. „Acolo e ce e” îşi zise Vlad. Apoi îi grăi în ungureşte lui Răduţu:

— Într-acolo, frate-meu!

Şi uşor, de parcă ar fi avut aripi la picioare, în câteva clipite ajunseră în faţa perdelii. De aci se plimba încoace şi-ncolo oşteanul de strajă. Mai uşori ca nişte pisici se traseră într-o parte şi ascuţindu-şi urechile ascultară. Vlad îşi ţinea răsuflarea şi abia se stăpâni să nu ţipe, auzind glasul lui Dezideriu, fiul lui Dionisie, cel care rămăsese ban la Severin, grăind către regele Carol Robert:

— Da, maiestate, aşa e precum vă spui. Toţi au băgat de seamă că românii cată cu orice preţ să-l prindă pe maimarele oştirii maghiare, pe maiestatea voastră. Cercetează într-una şi pretutindeni locul unde v-ar putea găsi, fie şi numai ca să vă rănească!

— Ştiu, Dezideriule, răspunse regele, dar ce pot face în această îngrozitoare capcană, în care mă aflu de trei zile, fără să mă pot apăra măcar, aşa cum îmi cere rangul şi vitejia mea? Oftă el. Îmi poate da oare cineva vreun sfat de cum aş putea ieşi din acest mare şi cel mai greu impas al vieţii mele?

Atunci se auzi vorbind magistrul Martin cu multă hotărâre:

— Să fugiţi, maiestate!

— Cum? Strigă regele, prefăcându-se jignit. Un Angevin să fugă din faţa primejdiei?!

Magistratul Martin adăugă:

— Da, maiestate, altă scăpare nu văd!

Iar Danciu, zâmbind oarecum cu înţeles ascuns, zise cam în doi peri:

— Da, maiestate, fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă! În împrejurarea nenorocită prin care trecem sfatul acesta este cel mai bun cu putinţă. Toţi cei care au rămas în viaţă aci, mai devreme sau mai târziu, va trebui să fugim într-un fel sau altul. Altminteri pierim de-a surda, ca nişte şoareci prinşi în capcană.

Regele mai stete o clipă pe gânduri şi apoi spuse:

— Aşadar, nobilii mei şi sfetnicii mai îndeaproape, atât maghiari, cât şi români, îmi dau aceeaşi povaţă: să fug! Nu m-aşteptam la aceasta, să vă spun drept!

— He, he, maiestate, grăi iarăşi Danciu cu acelaşi zâmbet, măcar să găsim locul pe unde, că de fugit fugim noi!

— Oare să fie atât de greu să găsim vreun loc pe unde să ne strecurăm? Întrebă acum cu oarecare grijă regele.

— Maiestate, zise Dezideriu, iată ce m-am gândit eu că ar fi bine să facem ca să înlesnim cât mai mult fuga maiestăţii voastre. Ştiu toţi că mândria mea cea mai mare dintotdeauna a fost…

Dar Vlad Mărăcine nu mai apucă să audă sfârşitul vorbelor lui Dezideriu, că două veveriţe, ce se alungau una pe alta, trecând prin faţa lui Răduţu, îl făcură pe acesta să strige:

— Ptiu, fir-aţi…

Îndată se făcu mare larmă. Pânza ce acoperea văgăuna fu dată repede la o parte şi cei ce se sfătuiau abia apucară să vadă doi oşteni unguri, fugind cât îi ţineau picioarele şi apoi mistuindu-se în noapte.

— După ei! Ţipă ascuţit regele Carol Robert. Să nu ne scape! Ce au căutat aci? Unde-i straja?

Cercetând cu felinarele în dreapta şi-n stânga, îl găsiră pe ostaşul de strajă legat fedeleş şi fără suflare.

— A, ticăloşii! Strigă înfuriat Carol Robert. Trădătorii! După ei!… O pungă cu aur aceluia care mi-i va aduce aci!

Se făcu larmă în întreaga tabără, oştenii se treziră somnoroşi, căscând şi înjurând de mama focului, obosiţi de moarte şi fără să se sinchisească prea mult de îndemnul şi făgăduiala maiestăţii sale.

Doar câţiva, încă ameţiţi de somn, se ridicară cu greu şi porniră după cei doi fugari. În câteva clipe însă, ceata urmăritorilor se mări şi cei trei oşteni români, înveşmântaţi în straie ungureşti, se văzură căutaţi cu înverşunare de peste douăzeci de oameni, gata să-i ciopârţească.

Sărind din piatră-n piatră, uşori ca nişte căpriori de munte, cu o iuţeală pe care nu şi-o cunoscuseră până atunci, Vlad şi Răduţu se-ndreptau gâfâind spre locul unde-l lăsaseră pe Măciucă.

Dar acesta, nicăieri. Şi tocmai când pierduseră şi nădejdea să-l mai găsească şi se hotărâseră să-nceapă a se aburca pe stânci la întâmplare, auziră un şuierat de mierloi, ce parcă se rătăcise în noapte:

— Ţiurloi, ţiurloi! Şi deodată, de după un paltin bătrân se ivi uriaşul.

— Măciucă! Strigă bucuros cu sufletul la gură Vlad. Suntem urmăriţi… Vin ungurii valvârtej după noi. Aţin-te… Şi vezi ce faci, că-n tine ne e nădejdea. Altminteri, moartea ni s-a tras din pozna asta, să ştii!

— Iute! Strigă Măciucă, iute, după stâncă… Tupilaţi, cu spada-n mână… Odihniţi-vă câteva clipite… Şi fiţi gata la semnul meu!

Vlad şi Răduţu săriră-n spatele stâncii şi nimeriră pe un covor de muşchi moale şi mătăsos.

— Aici am să mă-ntorc pe linişte să-i trag un pui de somn, să se ducă vestea! Glumi Vlad Mărăcine.

— Auzi-i c-au sosit! Strigă Măciucă şi, înainte de a-i zări la lumina lunii ce scălda valea într-o baie de aur, începu să-şi rotească ghioaga pe deasupra capului.

Cei douăzeci de oşteni vrăjmaşi se opriră în faţa desişului în care se pierduseră cei urmăriţi, când, ridicându-şi ochii, zăriră deasupra lor, pe creasta stâncii, la o înălţime de cinci picioare, o arătare mătăhăloasă, parcă desprinsă din basme, ce le-ngheţă sângele-n vine cu strigătul său, asemenea unui tunet năprasnic:

— Ce vreţi, mă?

Şi dându-se trei paşi înapoi se repezi de pe-nălţime sărind în mijlocul lor şi prăbuşindu-i la pământ ca pe nişte ciuperci.

Un nou strigăt de mânie ieşi din pieptul acestui Sfarmă-Piatră: „Vă mănânc de vii” şi o bătălie cruntă începu cu cei care mai rămăseseră în picioare.

Dar socotindu-l vreun duh rău al pădurii, cei mai mulţi o rupseră de fugă înapoi, urlând îngroziţi.

Atâta a fost tot. Când Măciucă se-ndreptă de şale, auzi deasupra capului nişte râsete ce nu se mai puteau potoli.

— Halal să-ţi fie, neică Măciucă! Desluşi el glasul lui Vlad.

— Bine că fuseră ăştia, stăpâne! Începu să râdă şi Măciucă. Îmi mai dezmorţii niţel oasele, că înţepenisem de tot pe stâncă, aşteptându-vă!

— Ce face vodă Basarab? Întrebă în şoaptă Vlad Mărăcine pe ostaşul ce stătea de strajă în faţa cortului domnesc.

— Ce să facă, boierule, se odihneşte! Dar mi-a spus că poţi intra la măria-sa la orice ceas din noapte vei veni.

— Atunci, am intrat!

Vlad dete uşor la o parte perdeaua de la intrare şi pătrunse încet, cu sfială, cu gândul că de l-o găsi dormind pe vodă să plece fără a-l mai trezi din somn în miez de noapte.

Dar Basarab vodă nu dormea. Nici măcar nu se odihnea pe pat, ci stătea cu capul prins în mâini pe o laviţă de tisă, lucrată numai în înflorituri.

— Asta ştiu că nu mă îmbie la somn că-i tare, nu glumă! Râse domnul. Spune, Vlade, te ascult!

— Măria-ta, i-am găsit pe toţi taman asupra unui sfat. Carol Robert vrea să fugă mâine pe unde o putea, numai să fugă!

— M-aşteptam la asta, răspunse Basarab.

— Dezideriu tocmai voia să-i spună ceva, precât am priceput eu, de mare însemnătate, când două veveriţe, alungându-se prin copaci, au rupt nişte crengi chiar în faţa văgăunii unde se adăpostea regele. Au ieşit cu toţii şi am fost nevoiţi să fugim!

— E destul ce ai aflat! Du-te şi dă poruncă straşnică în numele meu chiar în această noapte să se întărească străjile la prăpastie şi toţi să fie cu ochii în patru. N-ar fi rău, Vlade, să pot sta de vorbă cu maiestatea Carol Robert între patru ochi şi să-l poftesc în bârlogul meu, spre a mă scoate o dată de barbă, că nu mai am răbdare!

Vlad râse, sărută mâna domnului ţării şi grăi:

— Am înţeles, măria-ta, şi voi face totul precum ai poruncit!

Cea de a patra zi de luptă se sfârşi o dată cu începutul serii. Acum însă, parcă printr-o înţelegere tăcuta, oştenii din amândouă taberele luptau cu mai puţină străşnicie. Erau toţi obosiţi peste măsură. Dar o dată cu venirea amurgului, înainte de a cădea seara de-a binelea, în tabăra română începu o mare forfotă. Vlad Mărăcine, cu Răduţu şi Măciucă nu mai aveau astâmpăr şi umblau de colo-colo ca nişte zănateci pe crestele prăpăstioase, scrutând întunericul ce începuse să cuprindă trecătoarea.

— Ce i-ai spus lui vodă, Vlade? Îl întrebă a nu ştiu câta oară Răduţu.

— Of, te ţii de mine ca scaiul de oaie! Doar n-ei fi vrut să-i spun că frate-miu de lapte s-a speriat de două sărmane veveriţe, ai? De-ar fi fost un jder măcar, mai du-te vino, dar aşa, măi Răduţule, prea te-ai făcut de râs. Ştiu eu ce i-am spus. Tu fii cu ochii la treabă… Şi nu te mai speria de umbre!

Nici nu ştiură când ajunseră în faţa domnului, care ca şi ei privea în prăpastie, dindărătul unei stânci înalte. Deodată, Vlad Mărăcine tresări şi strigă mai tare decât ar fi vrut:

— Măria-ta, mă înşală văzul cumva? Acela care încearcă să se pituleze pe după stânci, cătând ieşire la liman şi priveşte cu fereală în toate părţile, nu-i chiar vrăşmaşul nostru de moarte, regele Carol Robert?

Vodă Basarab îşi aruncă privirea-i vulturească într-acolo şi grăi molcom:

— Aş jura, Vlade, căi chiar el, dacă nu mi s-ar părea mai tânăr şi mai tras la trup.

— Măria-ta, râse Vlad. A întinerit şi s-a tras la trup de foame. Puţin e să nu mănânce ca lumea patru zile încheiate? Da' nu-mi scapă, orice-ar fi!

Basarab vodă îi puse mâna pe umăr şi-i grăi cu blândeţe:

— Să nu uiţi o clipă, Vlade, că este ceea ce este! Şi să-l aduci nevătămat şi cu multă bunăcuviinţă dinaintea domniei-mele, aşa după cum ne-a fost vorba azi-noapte în cort!

Vlad Mărăcine îi trase pe Răduţu şi pe uriaşul Măciucă spre adâncitura unde-l zărise pe regele Carol Robert, care încerca să se caţere spre o ieşire. Dar când acesta se aştepta mai puţin şi credea că, în sfârşit, a ajuns la limanul dorit, se trezi ca din senin în spate cu doi flăcăi vânjoşi ce-l cuprinseseră în braţe ca-n nişte menghine.

— Adastă o clipă, maiestate, nu te grăbi aşa! Să stai puţin de vorba cu baciul nostru, că de când te aşteaptă să-l scoţi de barbă din bârlogul lui! Îi grăi batjocoritor Vlad Mărăcine. Hai, opinteşte-te puţin! Sus, maiestate, sus! Dar, când îl întoarseră pe rege cu faţa către ei, strigară cuprinşi de uimire:

— Dar ăsta nu-i Carol Robert, ăsta e Dezideriu, fiul lui Dionisie, cel ce aşteaptă colaci calzi la bănia de la Severin!

Dezideriu tăcu, privind împrejur şi gândindu-se cum să facă pentru a pierde cât mai multă vreme, spre a-i da pas regelui să fugă. Vlad Mărăcine adăugă, abia slăpânindu-şi mânia groaznică ce începuse să-l cuprindă:

— De când ai ajuns rege al Ungariei, Dezideriule, măria-ta? Că până mai ieri mâncai împreună cu tat-io, vânzătorul, pâinea albă şi dulce a acestei ţări blagoslovite!

Dezideriu continuă să tacă. Atunci Măciucă strigă:

— Bănişorule Vlad, el o fi şoarece acum, dar domnia-ta nu eşti pisică. Nu-i vreme să ne jucăm cu el. E limpede că s-a îmbrăcat în straiele regelui, ca să ne înşele, spre a-i înlesni fuga acestuia, îmbrăcat şi el cine ştie cum. Deci cată a isprăvi degrabă cu acest vânzător de neam şi a porni de istov după regele cel adevărat, care nu putea ajunge prea departe!

— Bine-ai grăit, neică Măciucă! Şi Vlad, cuprinzându-şi spada cu amândouă mâinile, se ridică cumplit la vedere, în toată înălţimea sa, lăsând-o asupra lui Dezideriu, care pică, fără a avea timp să-şi dea seama de ce se petrece cu el.

— Aşa să piară toţi vânzătorii de ţară! Grăi Vlad Mărăcine cu scârbă. Şi acum… După regele cel adevărat! Aduceţi cai şi să coborâm coasta în grabă. E noapte acum şi are să ne fie mai greu să-i dibuim. Ochii-n patru şi urechile ciulite iepureşte. Ei n-au putut pleca decât călare. Să facem linişte de mormânt, ca să prindem orice zvon.

Cât ai bate din palme, pe poteci numai de ei ştiute, cei trei oşteni, buni tovarăşi de luptă, se aflară într-o poieniţă, de unde se făceau trei drumuri: două la vale şi unul spre munte.

— La vale n-au luat-o, că nu erau nebuni să coboare în inima ţării noastre: au luat-o spre Ardeal!… Hai pe-aci, la un noroc. În cele din urmă tot om da de ei, că altminteri nu se poate! Spuse Vlad Mărăcine.

— Greu şi primejdios, pe întunericul ăsta! Răspunse Măciucă. Nici ei nu pot face mare lucru pe o beznă ca asta! Luna a apus şi nu se vede la doi paşi!

— Nu mai e mult şi se crapă de ziuă, adăugă Răduţu.

— Măciucă are dreptate, grăi din nou Vlad. Cred că regele şi ai lui s-au aciuat pe undeva, aşteptând, ca şi noi, revărsatul zorilor. Dar cum or porni, nu se poate să nu-i dibuim!

Deodată cucurigul prelung şi îndepărtat, dar puternic, al unui cocoş spintecă liniştea ce stăpânea firea.

— Dar ăsta-i cocoş de casă, fraţilor, râse Vlad, căci cei sălbateci au altfel de cântec! Ce-o fi cătând prin aceste coclauri neumblate?

— A fugit şi el sărmanul de urgia cotropitorilor şi s-a rătăcit zise Măciucă.

— Semn că dimineaţa-i pe aproape!… Iată că soarele a început să străpungă cerul cu suliţe de foc!… Să ne pregătim!

Nici n-apucară să meargă mai mult de vreo două sute de paşi, că Măciucă, strunindu-şi brusc calul, îi opri şi pe ai celorlalţi.

— Staţi şi ascultaţi! După tropotul copitelor trebuie să fie de trei ori mai mulţi decât noi!

Vlad Mărăcine şi Răduţu îşi încordară auzul şi îşi puseră mâna dreaptă pâlnie la ureche.

— Sunt mai mulţi, într-adevăr!

— Aşa-i? Făcu Măciucă bucuros. Slavă Domnului, că am cu cine-mi încerca puterile pe lumină şi la drum deschis!

— Nu pot fi alţii decât ei: regele Carol Robert cu ai lui! Cugeta cu glas tare Vlad. Dar vorba e: cum să facem? Să dăm pinteni cailor, să-i ajungem şi să-ncepem lupta, sau să le ieşim înainte pe altă cale?

— Eu zic că e mai bine să ne luăm după ei, acum, spuse Măciucă. Dacă mergem ocoliş, ne obosim şi noi şi caii; şi apoi pierdem şi vremea. Aşa îi urmărim uşor până încep să urce, la o cotitură sărim asupră-le… Şi apoi ce mai încoace-ncolo, văzând şi făcând!

După două şerpuituri, drumul începu să urce. Şi înainte de a porni pe cărarea ce se afla în faţa lor, regele şi oştenii unguri stăteau în cumpănă de gând: s-o ia pe aci sau să se-napoieze, căutând altă cale, mai jos.

Dar n-avură prea multă vreme de gândire, că trei călăreţi români se năpustiră cu strigăte înfiorătoare de luptă asupra lor.

Însoţitorii lui Carol Robert erau în număr de doisprezece. Şi aceştia, îndată ce văzură primejdia ce se-ndreaptă asupra regelui, îl traseră pe acesta la mijloc, iar ei se strânseră în juru-i ca un adevărat zid de apărare.

— Dar vreau să lupt şi eu! Protestă regele.

— De ce să-ţi primejduieşti viaţa zadarnic, maiestate? Îi răspunse Danciul. De-ar fi mai mulţi, aş zice, dar sunt numai trei!

— Văd un bărbat şi doi copii lângă el!

— Aşa se pane din depărtare, sire, dar sunt doi bărbaţi şi un uriaş, îl lămuriv magistrul Martin. Acesta-i vestitul Măciucă, cel mai tare oştean al lui Basarab vodă!

— Şi ceilalţi?

— Cine-i poate şti? Ajutoarele lui pesemne!

Lupta cu fugarii începu foarte ciudat. Cei doisprezece oşteni din garda regelui erau strânşi roată în jurul acestuia, cu spadele trase, şi aşteptau.

Oştenii români începură să le dea târcoale, căutând parcă un loc mai potrivit, pe unde să-i atace! Iar regele Carol Robert stătea la mijloc şi se-ntorcea cu ochii aţintiţi ca fermecat la uriaşul care-l privea cu adâncă mirare.

Măciucă era cu mâinile goale.

Deodată, acesta se năpusti asupra cetei ungureşti, puse mâna pe un oştean care-i veni în faţă. Pentru o clipă roata de luptători se rupse, dar se strânse din nou şi mai dârză. Măciucă se trase înapoi şi când se repezi a doua oară, o dată cu el veniră şi cei doi tovarăşi ai săi, dar se loviră de apărătorii regelui ca de un zid de piatră, de neclintit. Uriaşul izbuti să-l mai răpească şi să-l mai azvârle pe unul, cu gând să ajungă la Carol Robert.

Vlad şi Răduţu începură lupta de harţă, cu aceleaşi gânduri.

Dar iată că tânărul Ladislav, fiul lui Danciul din ceata ungurească, se desprinse din roată, fugind cu o suliţă-n mână la câţiva paşi. Îl avea în ochi pe Măciucă. Vlad îşi dădu seama de marea primejdie pentru bunul său prieten şi se năpusti cu spada ridicată asupra lui Ladislav.

Dar înainte de a-l ajunge, acesta îl ţintise pe Măciucă şi aruncând suliţa cu dibăcie i-o înfipse în umărul stâng, mai sus decât ar fi voit şi socotise.

Suliţa tremură de câteva ori în trupul uriaşului, ca bătută de vânt şi acesta, răsucindu-şi trupul, se prăbuşi la pământ cu faţa-n jos.

Vlad şi Răduţu săriră îndată într-ajutorul tovarăşului lor, care, ducându-şi mâinile la spate, căuta să-şi smulgă suliţa din umăr.

— Stai liniştit! Îi strigă Vlad. Nu te mişca şi lasă-ne pe noi!

— Ajutaţi-mă să mă ridic, gemu Măciucă. Vedeţi să nu fugă…

— Da' ducă-se dracului, că doar n-o să te lăsăm să mori în mijlocul drumului, ca să ne ţinem după ei! Spuse mânios Vlad. Şi iarăşi îţi spun: stai liniştit, că rana ce o ai nu-i de glumă. Aşteaptă să-mi trag cămaşa, ca să te leg cum îţi scot suliţa, că altminteri pierzi prea mult sânge!

— Las' că-l pun eu la loc la Curtea de Argeş din poloboacele lui Basarab vodă! Zâmbi Măciucă.

— Eh, oftă Vlad, dacă-ţi mai arde de glumă, e semn că rana nu-i prea grea.

— Hai, hai, gemu uriaşul, că doar n-am să mor dintr-o zgârietură. Nu ăsta-i necazul, ci că ne-au scăpat din gheare! Dar a doua oară nu se mai întâmplă asta!

— Aşa cred şi eu, încuviinţă Vlad Mărăcine. Nu cred să mai îndrăznească vreodată să mai calce Ţara Românească!

Cât de frumoasă li se părea tuturor dimineaţa aceea de 13 noiembrie 1330, după istovitoarea luptă din ajun!

Se nimerise o zi caldă şi luminată din belşug de soarele peste măsură de darnic, o zi prietenoasă, aşa cum sunt zilele toamnelor româneşti. Oastea lui Basarab vodă făcuse popas înainte de a porni spre cetatea de scaun, Curtea de Argeş. Ca prin farmec se iviră berbecuţii în frigări mari deasupra focurilor şi burduşelele cu vin verde chihlimbariu de deal. Luminişul găsit lângă trei izvoraşe reci abia putea cuprinde atâta sodom de oşteni. Iar unul dintre ei, pesemne cu gândurile în pribegie peste râpi şi văi, la vreo codană ce-l aştepta cu nerăbdare, îşi meşterise dintr-o fereangă de alun un fluieraş şi acum încerca să-i ţină hangul altui tovarăş de plăcută şi dulce suferinţă, care cânta de mama focului: „Am umblat pădurile, După ochi ca murele”, După care se gândi că parcă tot mai potrivit este să cânte: „Auzi, mândro, ori n-auzi, Ori n-ai gură să răspunzi?

Auzi?!”

Dar iată că în locul mândrelor, la care-i mâna dorul pe flăcăii cântăreţi, auziră pe Basarab vodă, care prinse a zâmbi cu mare plăcere şi grăi către boierii ce-i înconjurau:

— Dragi îmi sunt fecioraşii mei care de-abia au sfârşit lupta şi găsesc putere să se gândească la mândrele lor şi să cânte de dor. Cu asemenea tărie de virtute, neamul nostru în veci nu piere.

Bine că s-a sfârşit lupta, că mie, boieri dumneavoastră, îmi sângeră sufletul şi amarnic mă mâhnesc când sunt nevoit să port războaie. Nu din fală şi trufie le-am purtat, ci ca să-i alung pe cotropitorii pământului nostru sfânt şi ca să-i cuprind laolaltă pe toţi cei ce sunt de acelaşi neam şi grăiesc aceeaşi limbă, sau ca să le vin în ajutor celor năpăstuiţi de cei mai tari decât ei. Ştiu mai bine ca oricare altul că războiul aduce după sine moarte, pagubă, restrişte. Ce a căutat Napolitanul în ţara noastră a găsit cu vârf şi îndesat! Şi cred că i-a pierit pentru totdeauna pofta de a mai da ochi cu românii şi de a mai cotropi pământul românesc.