CAPITOLUL I.

Aflăm cum voievodul Nicolae-Alexandru Basarab şi banul Vlad Mărăcine fac o preumblare prin Ţara Oltului, spre a împărţi dreptate la faţa locului, şi cum o ceată de tătari încalcă pământul românesc, încercând să răpească nişte oaspeţi străini.

C incisprezece ani încrustaseră bătrânii pe răbojul vremii după bătălia de la Posada, ani puţini pentru trecutul omenirii, dar mulţi pentru viaţa vitezei Ţări Româneşti, care de-abia îşi ridicase cu mândrie fruntea printre celelalte ţări vecine. Asemenea izbândă, câştigată în asemenea împrejurări, nu se mai pomenise, şi învinşii înşişi povesteau cinstit în cronicile lor cele întâmplale, aşa precum fuseseră într-adevăr, ca să rămână spre amintire şi adâncă învăţătură acelora ce poartă războaiele din deşartă trufie peste capul şi voinţa noroadelor dornice de linişte şi buna înţelegere. Anul 1345, mai vârtos ca ceilalţi, venise cu mare belşug de bucate şi roade ale pământului. Cât să rămână întru îndestulare tuturor în ţară şi să se trimită şi în ţările doritoare de a avea bunătăţi româneşti la ele acasă: Ţara Românească trăia tot sub înţeleapta domnie a lui Basarab vodă, care veghea la Curtea de Argeş ca un adevărat şi bun părinte asupra fiilor săi preaiubiţi. Numai la bănia din Oltenia se făcuse o schimbare. Bătrânul ban Radu Mărăcine, cel mai mare boier din ţară, şi cel dintâi în rang după Basarab vodă, el însuşi stăpânind ca un domnitor ţinuturile Olteniei, se stinsese din viaţă mai mult din pricina rănilor căpătate în atâtea şi atâtea lupte decât a anilor de viaţă.

Iar în locul lui, Basarab vodă îl hotărâse ban pe tânărul Vlad Mărăcine, bărbat la treizeci şi cinci de ani, pe care-l cunoştea, îl preţuia foarte şi-l iubea ca pe copilul său.

— Numai că trebuie ajutat cu amândouă mâinile! Îi grăise domnul într-o bună zi fiului său Nicolae-Alexandru vodă. Aşa precum mă ajuţi măria-ta pe mine la trebile domniei, dragul şi înţeleptul meu fiu!

— Porunceşte, măria-ta şi preaiubite tată, şi voi aduce totul la îndeplinire deîndată!

— Trebile băniei oltene nu-s prea uşoare. N-ar fi rău să te repezi pentru câtva timp la Craiova şi apoi să porneşti împreună cu banul Vlad Mărăcine prin Oltenia. Din aceasta preumblare numai bine ar ieşi atât pentru ţară, cât şi pentru oameni.

În cerdacul larg şi înalt, cu stâlpi de lemn încrustaţi cu înflorituri alese ale culei din Craiova, în care locuia banul Vlad Mărăcine, în seara aceea de toamnă târzie, dar frumoasă, stăteau la o masă, cu două bărdace de vin vechi, oltenesc, rubiniu şi cu aromă amăruie de pelin, doi bărbaţi cam de aceeaşi vârstă, stăpânul casei şi măria-sa Nicolae-Alexandru vodă, viitorul stăpânitor al Ţării Româneşti.

— Iubite vere şi cinstite bane Mărăcine, grăi rar voievodul, ca să-ţi spun drept, n-aş fi crezut să găsesc buna rânduială pe care am aflat-o în Oltenia. Eşti vrednic de toată lauda! Şi am să i-o spun aceasta şi măriei-sale Basarab vodă, din îndemnul căruia am purces aci, ca să te ajut cumva de va fi nevoie.

— Măria-ta, răspunse, fără a se îngâmfa de laudă banul, am făcut şi eu mai departe ce am văzut şi ce am învăţat de la răposatul meu părinte, banul Radu.

— Şi chiar mai mult! Adaose Nicolae-Alexandru vodă.

— Acum, în drumul de întoarcere al măriei-tale la Curtea de Argeş, vei avea prilejul să vezi şi unele sate de la munte. Eu am să te însoţesc, mărite stăpâne, dacă încuviinţezi, până la cetatea de scaun.

— Prea mare oboseala, bane!

— Nu, doamne, căci, să-ţi spun cinstit, mi-e tare dor de măria-sa Basarab vodă. Şi îmi mai potolesc aleanul după taică-meu, Dumnezeu să-l ierte!

— De mult mă bate gândul, bane, să te întreb, şi iartă-mă, rogu-te, dacă întrebarea mea îţi cade poate cam nepotrivită: de ce ai tot stat singur până la vârsta asta? Socot că sunt multe fete care năzuiesc să-ţi fie cinstite jupânese!

Banul Vlad Mărăcine stete oleacă pe gânduri şi apoi răspunse zâmbind:

— Nu mi-a venit ziua, luminate stăpâne! Şi apoi nici nu m-a tras inima şi nici n-am avut răgaz pentru aşa ceva.

Aci voievodul râse şi glumi:

— Iată că eu mă aflu acum pe pragul însurătoarei de-a doua şi domnia-ta nici nu te gândeşti la cea dintâi!

— M-au ţinut în frâu multe, măria-ta. Când mi-a fost lumea mai dragă a căzut război; apoi s-a săvârşit din viaţă bătrânul meu; după el, la scurtă vreme, am îngropat-o pe biată maică-mea!

— Ai dreptate, dar cred că de aci înainte vei avea zile liniştite. Să ştii că şi Basarab vodă gândeşte cam la fel despre domnia-ta. Ei, noroc, şi să fie într-un ceas bun, aşa precum tare bun este vinul acesta oltenesc!

Şi măria-sa Nicolae-Alexandru dădu bărdaca peste cap, ştergându-şi apoi mustăţile cu multă plăcere.

— Aşadar, vorbi el mai departe, mâine te am bun tovarăş de drum şi călăuză spre Curtea de Argeş, bane!

— Ca să vezi şi câteva sate de munte, luminate stăpâne.

Din depărtare se vedeau culmile semeţe ale munţilor Cozia, pe care-i tăia Oltul, însemnându-şi cu mândrie matca în drumul său biruitor spre apa Dunării.

Călăraşii domneşti şi ai băniei poposiră în satul Podeţu, sat de vad peste Olt de pe cuprinsul boierului Statomir.

Nioolae-Alexandru vodă şi banul Vlad Mărăcine hotărâseră popas aci înainte de trecerea Oltului, când, deodată, dinspre sat, se auzi un zumzet crescând de glasuri omeneşti, de ai fi zis din depărtare că au pornit în băjenie uriaşe sute de roiuri de albine.

Şi cu adevărată uimire voievodul şi banul văzură înaintând prin praful drumului o ceată de vreo treizeci de oameni, strigând cu glas mare, iar un ţăran bătrân din fruntea lor ţânând deasupra capului un şomoiog de paie ce ardeau vâlvătaie.

— Dar ce poate să fie, bane, cu ceata aceasta de ţărani, cum eu n-am mai văzut până acum?

— Măria-ta, să dea Dumnezeu nici să-ţi mai iasă în cale cu asemenea obiceiuri ale pământului. Iată, şi-au aprins paie în cap, cum se spune prin partea locului, ca să fie văzuţi de departe. Semn că sunt tare năpăstuiţi, că răbdarea le-a ajuns la margini şi cuţitul la os. Înseamnă aceasta că cer dreptate de la domnie.

— Să se apropie dar şi să-şi spună păsul!

— Veniţi, oameni buni! Grăi banul. Măria-sa Nicolae-Alexandru vodă binevoieşte a vă asculta cu toată grija!

Bătrânul, care îşi aprinsese paiele în cap, căzu în genunchi dinaintea calului domnesc; dar Nicolae-Alexandru sări repede din şa şi, aplecându-se spre jăluitor, îl luă de braţ, spunându-i:

— Ridică-te, unchiule, şi spune-ne care ţi-e necazul!

Bătrânul îşi îndreptă faţa arsă de soare către voievod şi grăi cu ochii umeziţi de lacrimi:

— Luminăţia voastră, s-a aflat şi la noi că aţi fost prin satele noastre spre a şti cum trăim. Şi aflând că veţi face vad peste Olt la noi, iaca am îndrăznit să vă ieşim în cale, că nu mai putem de sila boierului Statomir!

— Spune lămurit care e povestea?

— Măria-voastră, iaca, scurt, ne pune la muncă mai mult decât trebuie şi ne ia din bucate mai mult decât se cuvine a-i da.

Aci glasurile oamenilor care îl însoţeau pe bătrân se ridicară cu tărie:

— Aşa e, măria-ta, cu drept grăieşte!

— Unde se află acum acest boier Statomir? Întrebă vodă.

— La casele lui, măria-ta, unde vă aşteaptă cu masa întinsă!

— Nu, zău! Făcu Nicolae-Alexandru vodă. De-i aşa, apoi va aştepta mult şi bine. Dar de ce nu v-aţi dus la bănie să vă plângeţi? Iată, aci, în dreapta mea, se află măria-sa banul Vlad Mărăcine, care nu cunoaşte alte căi decât pe acelea ale dreptăţii şi vitejiei. Plânsu-v-aţi lui vreodată şi nu v-a ascultat?

— Ba, doamne!

— De ce?

— Umblă vorba, măria-ta, că boierul Statomir ar fi unchiul măriei-sale banului şi am socotit că vom cere dreptate de-a surda, în pustiu.

— Rău aţi socotit, moşule! Grăi banul supărat. Eu nu cunosc altă rudă decât dreptatea adevărată. Şi până acum nimeni n-a avut a se plânge de judecăţile mele!

— Apăi că nici noi nu ne plângem, măria-ta!

— Să ni se aducă boierul Statomir aci, spuse banul Mărăcine cu străşnicie în glas, de tresăriră ca şfichiuiţi de bici cei treizeci de oameni.

Un călăraş bănesc descăleca îndată şi-i dădu calul unuia dintre ţărani care porni alături de alţi doi călăraşi ai domniei spre casa boierului Statomir. Şi, fără prea multă zăbavă, boierul sosi în faţa judecăţii din mijlocul drumului.

— Să trăieşti, măria-ta! Grăi el către Nicolae-Alexandru vodă.

— Şi măria-sa, banul Mărăcine nu? Îi întoarse vorba voievodul.

— Apăi lui îi dau numai bună ziua, măria-ta, că mi-e, cum s-ar spune, nepot!

— Aha! Îl vei cunoaşte astăzi pe acest nepot ca banul Mărăcine al Olteniei, cel dintâi boier al Ţării Româneşti după Basarab vodă: domn şi stăpân în ţinuturile olteneşti.

Boierul Statomir rămase uluit şi nu mai slomni un cuvânt. Îşi plecă numai capul şi aşa rămase, simţind că s-a petrecut ceva împotriva lui. Nicolae-Alexandru vodă îi făcu senin din ochi banului Mărăcine să înceapă judecata. Şi banul grăi cu aceeaşi tărie, cu care poruncise să se aducă pârâtul de faţă:

— Iacă, boier Statomire, oamenii din satul domniei-tale şi-au aprins paie în cap dinaintea domniei că nu mai pot trăi de cum îi jăcuieşti. Ce ai a ne răspunde la această pâră?

— Minciuni, măria-ta, minciuni!

— De vom fi dovediţi cu minciună, ridică glas bătrânul jăluitor, să fim spânzuraţi până la unul tustreizeci de români, iar de nu… Şi se opri cu teamă parcă, să nu vorbească mai mult decât trebuie.

— Treizeci sunt şi nu spun adevărul? N-aş crede! Rosti banul cu scârbă. Te-ai bizuit, după cum s-a şi văzut mai adineauri, că-ţi sunt nepot, precum ai spus. Dar te vei încredinţa că eu nu cunosc altă rudenie decât dreptatea, boier Statomire! Ai mai mult decât îţi trebuie şi vrei tot mai mult de la nişte nevoiaşi, care tot ei ţi-au agonisit avutul ce-l stăpâneşti astăzi, ei cu munca lor. Măria-ta, se întoarse banul către Nicolae-Alexandru vodă, binevoieşte a face carte de domnie cu iscălitura şi pecetea măriei-tale precum ca să se dea înapoi oamenilor deîndată tot ce s-a luat cu japca şi că de li se va mai lua un bob de grâu mai mult din ce are drept boierul să ia, se va pedepsi fapta acestuia după cum se cuvine; surghiun sau oprelişte în temniţă.

Ceata domnească, însoţită de oştenii băniei, străbăteau acum codrii munţilor Coziei, în care hălăduiau vietăţi ce le făceau faima în lumea vânătorilor, căci mai rar să se găsească în lumea întreagă păduri în care să se afle laolaltă: capre negre, urşi castanii, râşi fioroşi cu ciucuri la urechi şi cocoşi sălbatici de munte. Nicolae-Alexandru vodă, având lângă sine pe cei trei buni tovarăşi de călătorie, banul Vlad Mărăcine, Răduţu şi Măciucă, tocmai treceau printr-un luminiş ţinând caii de căpestre, mergând agale, scrutând cu privirea caprele negre ce zburau din piatră în piatră, de pe o stâncă pe alta, întocmai unor păsări uriaşe, fără de aripi. Când, deodată, un ghem de blană castanie se rostogoli la picioarele lor. Voievodul se opri şi când se aplecă să vadă mai bine ce-i, un puişor de urs se-ntinse pe spate scâncind uşor, întocmai unui căţeluş. Nicolae-Alexandru vodă întinse mâna să-l mângâie şi atunci se auzi un răget înfiorător: din dosul unei tise bătrâne se năpusti asupra îndrăzneţului vânător o namilă de ursoaică în două picioare şi cu ochii scăpărând de mânie.

Voievodul abia avu timp să-şi îndrepte trupul ca să-i ţină piept ursoaicei, dar să-şi tragă junghiul din teacă nu mai apucă. Oştenii se opriră uluiţi de neaşteptata întâmplare, neştiind ce să facă. Nu era de pierdut o clipă măcar; iar cei de faţă încremeniseră de spaimă. Şi atunci se auzi deodată un răcnet asemenea celui al ursoaicei, care se opri zăpăcită o clipită, întorcându-şi capul mătăhălos dincotro venea neaşteptatul glas. Atâta, căci în clipita următoare se întinse horcăind pe spate, ducându-şi laba stângă la inimă. Când Alexandru vodă îşi îndreptă privirile uimite din ameţeala ce-l cuprinsese îl zări ca prin ceaţă pe banul Vlad Mărăcine, ştergându-şi junghiul de blana ursoaicei şi vârându-l liniştit în teacă. Voievodul îi întinse amândouă mâinile şi-l trase la piept, sărutându-l cu dragoste şi recunoştinţă:

— Frate Vlade, strânge-mă în braţe cu toată puterea că tot îmi va fi mai bine decât dacă m-ar fi strâns ursoaica!

Şi începu să râdă fericit că scăpase cu bine din primejdia de moarte prin care trecuse năpristan.

Cetele de oşteni şi slujitori se îndreptau acum de sârg spre Curtea de Argeş. Ei lăsară Rucărul în urma lor, trecură de Albeşti şi nu se opriră nici la Câmpulung, unde cei mai mulţi aveau aşezarea, numai ca să ajungă mai degrabă la cetatea de scaun, spre a se înfăţişa măriei-sale Basarab vodă, care adăsta cu multă nerăbdare. Dar pe când caii mergeau în trap uşor la vale, cam la jumătate de drum între Câmpulung şi Curtea de Argeş, dintr-o pădure de fag apropiată se auziră strigăte înfricoşate într-o limbă neînţeleasă, dar care păreau de ajutor. Nicolae-Alexandru vodă ridică dreapta şi ceata călăraşilor se opri pe dată.

— Ian ascultaţi, feţii mei, şi desluşiţi-mi ce poate fi?!

— Nu mai încape îndoială că cineva cere ajutor, măria-ta! Şi cată să-l dăm cât mai grabnic! Spuse banul Mărăcine.

Dar iată că strigătele încetară brusc şi, în liniştea ce se lăsase, de se auzea fâlfâitul pasării în văzduh, un nechezat puternic de armăsar îi făcu pe toţi să tresară.

— Măciucă, strigă banul Mărăcine, şi tu, Răduţule, şi cine mai vrea dintre voi, după mine! Ceva ciudat se petrece aici şi nu pot pleca mai departe până nu voi şti ce este. Hai, copii, suntem români doar şi nu putem sta cu mâna în sân când ni se cere ajutor.

Şi banul îşi îndreptă privirea către Nicolae-Alexandru vodă, cerându-i din ochi încuviinţare.

— Grăbeşte-te pe cât poţi, bane! Iar de va fi nevoie cumva şi de noi, nu pregeta să ne chemi!

Cei trei buni prieteni săriră de pe cai şi cu spada în mână porniră printre copaci. Şi alţi vreo zece voinici îi urmară îndată la câţiva paşi depărtare. Nici râsul din codrii româneşti n-ar fi călcat mai uşor ca ei; aproape că nu se auzeau oamenii unul pe altul. Deodată, la gura unei peşteri, văzură o ceată de tătari târând o fată şi patru bărbaţi ce păreau străini de ţară după straie, căznindu-se să-i ducă în întunecimea peşterii. Cei prinşi se zbăteau şi gemeau înăbuşit, dar nu mai puteau striga după ajutor, căci tâlharii le astupaseră gura. Şi cum păşeau fără a se face simţiţi, se aruncară deodată oltenii noştri pe tătari. În câteva clipite îi doborâră la pământ şi-i legară împreună fedeleş doi câte doi, coate-n coate, de nu puteau să se mai mişte măcar, necum să-ncerce a fugi. Banul Mărăcine sări şi o ridică pe fată, în timp ce soţii săi văzură de cei patru străini.

Când fata îi zări pe tâlhari legaţi la câţiva paşi de ea şi pe banul Mărăcine că-i întinde mâna cu atâta bunătate se prăbuşi la pieptul lui, hohotind de plâns; iar cei patru bărbaţi nu mai ştiau cum să le mulţumească binefăcătorilor lor. Banul îşi dete seama ce limbă vorbesc străinii, se îmbujora de plăcere, iar gândul îi fugi cu recunoştinţă la părintele Antonius de la biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş, care-l învăţase cu răbdare să vorbească în acest frumos grai. Fericit că se poate înţelege cu aceia pe care-i scăpase din mâna tătarilor, Mărăcine o întrebă pe fată în dulcea limbă a Franciei:

— Ce s-a întâmplat, preacinstită domniţă?

Fata îşi ridică uimită căpşorul spre el şi atunci abia văzu banul că are în faţă pe una din cele mai frumoase fete pe care le întâlnise în viaţă: părul bălai, revărsat pe umeri, ochii de un albastru închis, cum e câteodată cerul de primăvară când se lasă seara, faţa albă şi îmbujorată, mijlocul subţire de să-l cuprinzi în două mâini numai. Lacrimile, ce până atunci curseseră şiroaie pe obrajii fetei, se zvântară ca prin farmec. Era atât de uimita că auzea în ţara aceasta îndepărtată pe cineva vorbind limba patriei sale, încât nu-i venea a crede. I se părea că visează sfârşitul frumos şi plin de farmec al unui vis îngrozitor până atunci. Bărbatul din faţa ei o făcuse să-şi piardă cumpătul, pe ea care stătuse de atâtea ori în faţa capetelor încoronate şi a prinţilor. Binefăcătorul ei era în puterea tinereţii, cam la treizeci şi cinci de ani, câţi împlinise banul Mărăcine. Îi plăcea părul lui negru ce-i ieşea în neorânduială de sub căciuliţa de samur cu pană verde; o atrăgeau ochii lui negri, ageri, pătrunzători şi totuşi plini de o nesfârşită blândeţe, aşa cum nu mai văzuse la alt bărbat încă. Se uita cu drag la barba lui neagră, tăiată scurt, şi la mustăţile frumos răsucite, ce parcă-i arătau şi mai puternic frumuseţea nasului drept, fără cusur, al oşteanului, ce se vedea că nu-i om de rând atât după înfăţişare şi îmbrăcăminte, cât şi după ascultarea ce i-o arătau ceilalţi. De înălţime potrivită, tras la trup, părea că-i stăpâneşte totuşi cu puterea lui pe toţi ceilalţi, care erau cu mult mai înalţi şi mai voinici decât el.

„Doamne, de n-ar fi însurat! Gândi fata, într-o doară. Şi îndată îşi continuă alt gând: Ce proastă sunt! Chiar de n-ar fi, cum s-ar putea oare să-l păstrez pentru mine numai după această ciudată întâmplare”. Toate acestea durară atâta timp cât îi trebuia fulgerului să spintece bolta cerului cu săgeata frântă a luminii sale. Fata era ameţită de toate. Ştia ce se petrecuse cu ea, dar acum nu mai ştia ce se petrece. Omul ce o privea stăruitor o întrebase ceva şi aştepta nedumerit; iar ea nu-i dăduse încă răspuns. Şi într-un târziu, făcând o sforţare îngăimă:

— Am fost răpiţi de aceşti sălbatici, seniore, desigur ca să fim răscumpăraţi în schimbul multor pungi cu aur. Dar, mai întâi, lăsaţi-mă să vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul dat! Nu ştiu cum am să vă pot fi recunoscătoare!

— O, domniţă, nu mi-am făcut decât datoria. Şi că v-am cunoscut este pentru mine cea mai mare răsplată a faptei mele. Îngăduiţi-mi să vă spun cine sunt: banul Vlad Mărăcine de la Craiova şi dumnealor, tovarăşii mei de oaste!

— Iar eu sunt, seniore, Maria de Valois din Francia, de la Paris. Călătoresc împreună cu fratele meu Charles de Valois, cu abatele Honoré, confesorul nostru, şi doi prieteni de credinţă ai tatălui meu, care au primit să ne însoţească, spre a ne feri de primejdii. Dar, după cum vedeţi… Făcu ea surâzând.

Cei patru bărbaţi străini se înclinară cu respect în faţa banului, care spuse din nou:

— Mă iertaţi că sunt nevoit să vă întreb: cu ce prilej treceţi prin ţara noastră?

— Vă răspund tot eu, seniore, spuse Maria. „Toane de copii neascultători”, veţi spune când veţi afla. Am însoţit la Braşov pe o soră a părintelui nostru, care a rămas acolo, la un alt frate. Ne plac călătoriile mai mult ca orice pe lume. Caleaşca noastră era bună şi încăpătoare, iar drumul acesta ni se părea cum nu se poate mai ademenitor. La Braşov, cât am stat la unchiul nostru, serile, după-masă, rămâneam până târziu, povestind. Şi într-una din aceste seri a venit vorba despre ţara dumneavoastră, seniore, despre aceste frumoase şi bogate ţinuturi româneşti. Şi am auzit povestindu-se întâmplări ca din basme. Ni s-a vorbit în cuvinte frumoase şi alese despre stăpânitorul ţării Basarab şi despre faimoasa luptă care s-a dat acum cincisprezece ani la Posada. Şi atunci, în mintea noastră tânără, înfierbântată de povestirea acestei lupte vestite, s-a aprins dorinţa aprigă de a vedea locul bătăliei… Şi mai ales pe Basarab, voievodul ţării, care s-a arătat un mare şi neîntrecut ostaş.

Cei patru însoţitori încuviinţară din cap, înclinându-se din nou cu respect şi zâmbind. Banul Mărăcine răspunse surâzând:

— Atunci să ne grăbim, domniţă, căci ne aşteaptă chiar fiul domnului Basarab, măria-sa Nicolae-Alexandru vodă. Până la Cetatea de Argeş veţi avea vreme să-mi povestiţi tot ce aţi mai întâmpinat.

Şi, schimbându-şi glasul, banul Mărăcine strigă cu asprime, uitându-se crunt la tătari:

— Iar pe tătarii aceştia legaţi-i acum câte unul, puneţi-i pe caii lor şi privegheaţi-i până la cetate! Avem de vorbit cu ei pe-ndelete.