C apitolul I.Bună dimineaţa, domnule profesor!

La mijlocul scării, am întâlnit un elev care cobora. S-a înclinat respectuos şi mi-a spus:

— Bună dimineaţa, domnule profesor!

Mi-am simţit deodată sufletul săgetat de fericire. Fără îndoială, faptul că în mâna dreaptă ţineam catalogul m-a recomandat de la sine. Dar, probabil, mă măguleam eu cu gândul, aveam şi aer de profesor. Semănam a profesor, ce mai?!

Am înclinat capul, surâzător:

— Bună dimineaţa, dragul meu!

Nu i-am adresat un cuvânt gratuit, de circumstanţă. Nu! Băiatul îmi era într-adevăr tare drag, era doar primul elev care îmi spusese: domnule profesor, bună dimineaţa, domnule profesor, rostit în zorii celei dintâi zile de învăţământ secundar din viaţa mea de dascăl.

Venisem la liceul Cantemir Vodă la sfârşitul trimestrului I, ca suplinitor al unui mare profesor de Limba Română şi Filosofie, Ion Nisipeanu, apreciat autor de manuale didactice.

Ales preşedinte al Sindicatului profesoriilor secundari, îi venea greu să se ocupe în acelaşi timp şi de catedră şi de noua sa funcţie. Şi atunci l-a rugat pe profesorul Nicolae Cartojan, care preda, în afară de facultate şi la Seminarul pedagogic universitar, să-i recomande un licenţiat tânăr, pentru suplinire.

Faptul că norocul mă alesese să-i ţin locul unui profesor de talia lui Nisipeanu era pentru mine cea mai frumoasă carte de vizită. Fusesem primit la liceu cu multă simpatie de către profesorii vechi ai şcolii şi mai cu seamă de către Vasile Şuteu, directorul de la Cantemir. Desigur şi pentru că cei mai mulţi îl cunoşteau pe tatăl meu, institutorul. Atârna greu în balanţă faptul că eram neam de dascăl, deci aveam o tradiţie de învăţământ în familie.

În ziua prezentării mele la catedră, cum era firesc, venise şi Nisipeanu, ca să mă cunoască şi să-mi dea indicaţiile pe care le credea el de cuviinţă. A stat tot timpul cât mi-a vorbit cu mâna pe umărul meu, a mângâiere:

— Caută să meriţi încrederea totală a lui Cartojan. Mi-a spus desprc tine un cuvânt pe care eu până acum nu l-am mai auzit asociat la acela de profesor. Mi-a spus că ai talent. Dacă-i aşa şi nu mă îndoiesc că este, caută să-l valorifici cât mai mult cu putinţă. Nu te dezamăgi, orice s-ar întâmnpla. Şi să mai ştii de la mine, care, în primul rând, sunt profesor de Pedagogie: caută să-ţi rezolvi singur toate problemele, oricât ţi s-ar părea de grele, pe loc, în clasă, cu propriile tale puteri.

— Am înţeles, domnule profesor!

M-a privit zâmbitor, aşa cum mă privea uneori tata, când era mulţumit de mine. Mi-a strâns mâna într-adevăr cu o căldură părintească şi era cât pe-aci, emoţionat la culme, să mă aplec şi să i-o sărut, aşa cum făceam cu tatăl meu, chiar când mă întâlneam cu el pe stradă.

— Îţi doresc succes… Şi dacă vei avea vreodată greutăţi neaşteptate, peste care nu vei putea trece singur, îmi spui mie…, nimănui altcuiva!

— Am înţeles, domnule profesor!

— Succes, Băjenarule! Şi vorba noastră din bătrâni „să auzim de bine”.

— Să trăiţi, domnule profesor!

Dar chiar de la prima oră de curs mi-a fost pus la încercare tactul meu pedagogic.

M-am oprit în faţa clasei a IV-a de liceu (a VIII-a de astăzi), unde aveam oră, prima mea oră de profesor secundar. Prin uşă răzbătea un vacarm de nedescris. Am apăsat clanţa, am deschis şi am apărut în prag. Gălăgia n-a scăzut nici cu o jumătate de grad măcar, ci, dimpotrivă, s-a înteţit. Am închis uşa încet, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu tulbur liniştea din clasă, dar nici n-am făcut bine primul pas spre catedră, când deodată a ţâşnit lângă mine vocea răguşită a unui elev, strigând cât îl ţinea gura:

— Împărate ceresc, mângâietorule, duhul adevărului…

Era prima oră de curs şi pe atunci se obişnuia să se spună rugăciunea de dimineţă. I-am făcut semn cu mâna şi i-am şoptit punând degetul la buze:

— Un moment, te rog. Numai un moment!

M-am grăbit spre catedră. Am pus tacticos catalogul, am rămas în picioare şi am început să zâmbesc, ca şi cum aş fi fost amuzat de situaţie, deşi fierbeam.

„Sunt eu oare chiar atât de scund, de neînsemnat”, îmi spuneam contrariat, „încât nu le impun nici un respect acestor puşti?” Într-o frântură de clipă mi-a apărut în minte scriitorul Cămil Petrescu, fostul meu profesor de la Lazăr, care nu avea o statură mai impozantă decât a mea. Ba, odată, la sfârşitul orei, când să iasă din clasa a IV-a, unul dintr-a VIII-a l-a întrebat, crezând că este elev:

— Bă, n-auzi, a ieşit profesorul?

Iar Cămil i-a răspuns amuzat:

— Chiar acum a ieşit!

„Hei, dragii mei, mi-am spus eu atunci orgolios, cu mine v-aţi găsit să faceţi haiul ăsta?

Şi sufocat de mânie, dar stăpân pe nervii mei, mi-am simţit privirea atrasă spre tabla neagră, unde o mână nevăzută parcă scrisese cu majuscule enorme: CU MINE?! «Cu mine vă permiteţi voi asta, care pe timpuri, la liceul „Lazăr”, eram… Şi-n vremea studenţiei mele am fost…»

Un val de justificată indignare mă cuprinse şi, ca-ntr-un film retrospectiv, vertiginos mi se derulă pe dinaintea ochilor viaţa încă de student, atât de promiţătoare pentru frumoasa profesiune ce mă aştepta – cum îmi imaginam eu pe atunci – cu braţele deschise, gata să-mi facă toate onorurile cuvenite unui dascăl tânăr!

„O, trai ferice de student!” îmi flutura o clipă pe buze melodia noastră preferată, care anunţa anticipat, cu duioşie, nostalgia ce ne va încerca mai devreme decât ne aşteptam noi!