Capitolul II.O, trai ferice de student!

Pe atunci, adică între anii 1926-l930, circulau, în afară de faimosul „Gaudeamus igitur”, cam vreo patru cântece studenţeşti, toate made în Heidelberg, care proslăveau viaţa de student cu petrecerile ei, unde se bea, bineînţeles, numai bere. Cel mai popular era însă acela care proclama. Sus şi tare, pe note, Ca: „Nu e viaţă. Mai frumoasă decât viaţa de student, /asta ştie orişicine.

— I lucru evident.”

Acuma, că viaţa noastră de studenţi nu se înfăţişa chiar aşa de frumoasă şi uşoară ca în cântece, e altă poveste.

Mulţi ca să poată trăi, să-si plătească taxele de examene şi cursurile universitare, erau funcţionari. Alţii dădeau meditaţii sau îşi găseau slujbe care nu aveau nici o contingenţă cu studenţia.

Eu făceam pe învăţătorul la şcoala primară unde era director tatăl meu.

Dar, din leafa ce mi se cuvenea ca suplinitor, nu vedeam un leu măcar. Eu iscăleam statul de plată, iar banii îi încasa taică-meu. Dacă îi ceream vreodată, mă-n-treba:

— La ce-ţi trebuie?

— Vreau să mă duc şi eu la cinema cu băieţii… Sau la un matineu, la Naţional… Sau la o cofetărie…

Răspunsul era acelaşi întotdeauna:

— Nu mergem cu toţii la cinema în fiecare sâmbătă? Nu luăm la Naţional o lojă la toate piesele care se joacă, măcar că unele nu sunt de nasul vostru? Nu face maică-ta destule prăjituri de casă şi îngheţată, ba mai cumpărăm şi de la Dobriceanu? (un cofetar la modă pe vremea aceea, pe calea Victoriei).

— Dar vreau să am şi eu un ban al meu, pe care să-l cheltuiesc cum am poftă… Şi singur, nu cu familia!

— Aha! Ei, când ai să-i câştigi tu, atunci!

— Dar pe ăştia nu-i câştig eu? N-o suplinesc eu pe doamna Teodoru?

— Hm! Va să zică tu nu înţelegi să mă ajuţi cu nimic pentru întreţinerea ta?! Am să-ţi dau atunci leafa de suplinitor şi să te-mbraci şi să te-ncalţi, să mănânci, să plăteşti chiria, să-ţi plăteşeti taxele şi cursurile la facultate – şi să vedem ce-ţi mai rămâne pentru cinema, teatru şi cofetărie?! Eşti mulţumit?

N-am mai îndrăznit să răspund nimic. Norocul era că, de ziua mea onomastică sau de naştere, unchii mei nu-mi aduceau niciodată vreun cadou, ci, punându-mi câte o sută în mână, îmi spuneau, zâmbind cu înţeles:

— M-am gândit că e mai bine să-ţi dau ţie să-ţi cumperi ce doreşti!

Ţin minte că o dată eram în mare lipsă de bani şi-mi venise o poftă grozavă să mănânc plăcintă cu carne de la simigeria din colţul străzii. O porţie costa 4 lei, iar eu nu aveam decât 3 şi ca să-i cer grecului o juma’ de porţie parcă îmi era ruşine.

Aveam de făcut o lucrare despre Romeo şi Julieta, tragedia lui Shakespeare, la profesorul Mihail Dragomirescu. Citeam versuri înaripate, în care se proslăvea dragostea, iar cu înghiţeam în sec, cu gândul la plăcintă.

Camera mea era la subsol. Când, deodată îmi apare înaintea ferestrei fostul meu coleg de liceu Râca Stănescu, care se înscrisese la Medicină. Era un băiat drăguţ, rotofei şi cu părul cărunt, în ciuda celor 20 de ani ai lui. Părea mult mai în vârstă decât noi.

— Ce faci, mă Grig? Toceşti, toceşti?

— Am o lucrare la „Estetica literară” – Dar tu, Râca?

— Eu mă duc la Ionescu şi fiul (era cel mai bun frizer din cartierul nostru) să-mi amputez barba, zise el. Şi în drum spre Figaro, m-am abătut pe la tine, ca să văd ce mai faci?

— Bine-ai făcut, Râca! Dar şi mai bine ai face, dacă m-ai împrumuta cu un leu.

El holbă ochii la mine cu mirare:

— Cu un leu, mă? De ce tocmai cu un leu?

— Of, suspinai eu, uite care-i povestea. Mi-a venit o poftă grozavă de plăcintă cu carne, care costă 4 lei porţia… Şi cum eu n-am decât 3…

— Aha! Ţine leul, Nae şi poftă mare şi-mi azvârli pe fereastră, învârtit, ca la rişcă, un leu, pe care eu îl prinsei din zbor.

— Să trăieşti, Râca îţi mulţumesc şi la prima ocazie…

— Lasă, dom’le, ce naiba? Am întins-o, să nu se aglomereze.

În zece minute făcui încheierea lucrării despre nefericita iubire a celor doi tineri veronezi şi ieşii pe fereastră, că-mi era mai comod din toate punctele de vedere, glonţ la plăcintărie. Mă aşezai la o masă mai spre uşă, ca să nu mă bată la cap dogoarea cuptorului, în care se coceau covrigii cu susan şi spusei ce doresc. Kir Sotir strigă piţigăiat, către cel de la tejghea:

— O litrucia carne la patru!

Ah, cu ce poftă am mâncat plăcinta atât de mult dorită! Cred că aş mai fi mâncat nu încă o litrucia, dar chiar un kil! Mi-am făcut degetele puică i-am adunat cu grijă toate foile şi firimiturile rămase pe farfurioara unsuroasă.

Am ieşit satisfăcut şi, bine dispus, m-am gândit că n-ar fi rău să dau o raită prin piaţa Matache Măcelarul, care era la doi paşi. Forfota din piaţă, costumele pitoreşti şi viu colorate şi mai cu seamă strigătele în versuri pline de haz ale negustorilor mă amuzau grozav!

Drumul meu trecea prin faţa lui Ionescu şi fiul – salon de frizerie şi coafură modernă. Când s-o cotesc spre piaţă, cine iese din frizerie ras proaspăt şi pomădat? Râca Stănescu, dar nu singur, ci însoţit de o domnişoară foarte frumuşică şi ea proaspăt coafată.

Şi deodată m-a cuprins un sentiment de justificată recunoştinţă pentru gestul nobil al lui Râca, bunul meu prieten şi fost coleg, care mă ajutase să-mi pot satisface dorinţa de a mânca plăcinta. Hai să-i trag un salut respectuos, care să-l ridice în ochii fetei pe care o însoţea. Şi, ştiind că e student la Medicină, cum oare puteam să-l salut mai potrivit, decât spunându-i tare, răspicat:

— Vă salut, domnule doctor!

Dar Râca a tresărit neplăcut impresionat, o dată cu fata, s-a încruntat, a făcut o grimază de supărare şi a trecut înainte, fără să-mi răspundă.

N-am ştiut ce să cred! Ce naiba l-a apucat?! Cum de nu l-a impresionat salutul meu atât de respectuos – mai ales că i-am atribuit şi un titlu pe care nu-l avea încă – şi a plecat mai departe, fără să mă bage în seamă?

Nici nu m-am mai uitat la cei doi şi am pornit spre casă foarte contrariat.

Dar peste zece minute, cine apare înaintea ferestrei mele şi mă ia la întrebări? Râca!

— Bine, mă nenorocitule, ce ţi-a venit să mă saluţi aşa?

— Ce, Râca, eşti scrântit? Vrei să spui că nu te-am salutat destul de respectuos? Că doar mi-am scos pălăria până la pământ, de parcă aş fi salutat un universitar, nu un pârlit de student ca tine?

— Nu de asta zic eu, dar ce ţi-a venit să mă saluţi cu profesia?

— Cum cu profesia?

— Bine! De ce a trebuit să-mi spui: „Vă salut, domnule doctor”?

— Păi, bine, mă amărâtule, nu era normal? Nu eşti student la Medicină, nu ţi-e părul aproape alb de parcă ai avea 40 de ani? Am crezut că o să te bucuri, că o să-ţi facă plăcere… Şi că o să-ţi crească acţiunile, în faţa fetei!

— Aşa ar fi fost, dar vezi că eu spusesem fetei că sunt inginer!

— De mă, de unde să-mi dea prin cap că, fiind la Medicină, o să te dai drept inginer? Eu, dacă sunt la Litere şi Filosofie, o să spun că sunt popă? O să spun că sunt profesor, cum e firesc!

Râca oftă din adânc:

— Eşti un mare naiv, Grig băiatule! Nu ştii nimic din viaţă şi nu cunoşti sufletul femeilor! Află de la mine îngere, că pe fete le impresionează mai mult să fii inginer, decât orice altă meserie. Apoi căzu o clipă pe gânduri şi adăugă: Iar altădată, când mă mai întâlneşti cu vreo fată pe stradă sau în vreun local, te rog din suflet să mă saluţi fără nici o vorbă, că naiba ştie ce-mi mai dă prin cap să-i spun că sunt! Adio!

Timp de trei ani am fost învăţător şi mi-a prins tare bine pentru cariera de profesor secundar către care mă îndreptam cu dragoste şi încredere. Eram sigur că, îndată ce-mi voi lua licenţa în litere, voi găsi post la un liceu şi-mi voi începe apostolatul.

Dar, deocamdată, mă mulţumeam cu ucenicia de dascăl la cursul primar.

Doamne, ce emoţie pe mine în cea dintâi zi de cursuri! Până atunci nu-mi etalasem calităţile pedagogice decât în faţa soră-mii, căreia-i explicam, din când în când, la româna şi-i făceam compunerile. Dar ca să vorbeşti pe dinafară, fără să te încurci, în faţa a peste patruzeci de băieţi, fie ei şi de 8 – 9 ani, era cu totul altceva.

Am intrat în clasă şi nici nu deschisesem bine uşa, când tuspatruzeci au ţâşnit în picioare, rămânând nemişcaţi, smirnă, în semn de salut.

— Bună dimineaţa, băieţi!

Nici o şoaptă. Salutul îmi fusese dat doar prin ridicarea lor în picioare. M-am urcat pe catedră şi le-am spus răspicat:

— Staţi jos!

Alt răpăit uniform de picioare. Pentru primele ore de curs se puneau în orar materiile cele mai grele de învăăţământ: aritmetica sau gramatica. De astă dată se nimerise aritmetica, disciplină care nu-mi era de loc simpatică. Cum mă aflam la clasa a II-a, m-am gândit că nu e rău sa fac şi eu cum făcea doamna noastră pe timpuri şi anume să-i pun să rostească tare tabla înmulţirii care se afla tipărită, în mod obişnuit, pe coperta din spate a tuturor caietelor de aritmetică.

— Spuneţi tabla înmulţirii cu, doi”.

Şi atunci din glasurile de supra-sopran ale băieţilor mei se auzi sonor melopeea lui Pitagora, cu monotonia-i cunoscută: Door – una, două, Door – două, patru, Door – trei, şase,.

Şi când ajunseră la door – zece”, se repeziră cu o grabă neaşteptată, spunând scurt „douăzeci” şi se opriră Cu privirile radioase asupra mea.

— Bine!

Prima zi de şcoală a fost cum a fost. Dar celelalte? O, cât mi-au dat de furcă copiii aceştia de 8-9 ani, mie, care nu-i întreceam decât cu vreo zece-doisprezece ani.

Şi mărturisesc c-am tras multe cu ei şi că, deşi aveam în casă pe unul din cei mai buni dascăli de curs primar, pe tatăl meu! (care reuşise al doilea la definitivat şi fusese numit dintr-o dată director de şcoală, chiar de către faimosul ministru, Spiru Haret), nu i-am spus niciodată nimic din greutăţile pe care le întâmpinam şi nici nu l-am rugat să mă ajute în vreun fel. M-am ambiţionat să rezolv eu singur toate problemele ce se iveau, aproape zilnic, care de care mai întortocheate.

Aveam în clasă doi repetenţi, care se aşezaseră amândoi în banca funda, cum numiseră elevii ultima bancă din şirurile clasei.

Nu-si făceau lecţiile niciodată şi nu răspundeau la nici o întrebare, oricât de uşoară ar fi fost. Mărturisesc că eram exasperat şi-i muştruluiam zadarnic în fiecare zi, dar fără nici un rezultat; ba mai mult, după ce se duceau la loc, chicoteau cu nepăsare, ironic, spre disperarea mea.

Cinstit trebuie să spun însă că, deşi „ruptă din rai”, cum se zicea pe-atunci, n-am reuşit să fac nimic, niciodată, cu bătaia şi că tot mijloacele pedagogice au fost mai tari. Dar a trebuit să le caut cu aprigă îndârjire, în toate împrejurările şi, în cele din urmă, le-am găsit.

Obosit peste măsură de cei doi repetenţi – Codrea Gheorghe şi Pavel Ion – mi-a venit, în sfârşit, o inspiraţie salvatoare.

Într-o zi, la aritmetică, l-am scos la tablă pe Codrea, care mi se părea ceva mai docil decât Pavel şi l-am întrebat în aşa fel, conducându-i răspunsurile cu iscusinţă, fără ca el să-si dea seama, încât l-am făcut să răspundă ceva şi am putut să-i spun bucuros cu bunăvoinţă:

— Bravo, măi Codrea! Dar ştii că ai răspuns frumos?

El şi-a ridicat spre mine privirea mirată, nevenindu-i să creadă. Atunci eu am asociat clasa:

— Nu este aşa, băieţi, că Codrea a răspuns frumos?

— Da, don’vă rog!

— Codrea, ia-ţi cărţile şi treci aici, în banca a treia, unde e loc liber. Pavel nu merită sa stai cu el. Tu eşti un băiat bun şi silitor şi e păcat să stai în banca funda.

Nici nu ştiu când a ajuns Codrea în banca a treia. De a doua zi chiar, la controlul caietelor, l-am găsit cu lecţiile făcute. Ei, cine ridica acum mâna, gata-gata să-mi scoată ochii cu, furculiţa”? Codrea! Pe scurt, a ajuns unul din cei mai buni din clasă. Lauda mea l-a ambiţionat. Dar ce-i mai frumos în toată povestea asta e că, în scurtă vreme, s-a ambiţionat şi Pavel care, nemaiputând suferi să stea singur în banca oropsită, s-a pus pe învăţat şi cei doi foşti repetenţi mi-au trecut frumos clasa.

Aici trebuie să spun că peste ani i-am întâlnit, nu în acelaşi timp, bineînţeles şi m-au oprit ei, că eu nu i-aş mai fi recunoscut, bărbaţi în toată firea. Codrea era şi cu familia: nevasta şi copiii. Lucra ca instalator la Ministerut de interne. Pavel se angajase şofer la Radiodifuziune.

De la un timp observasem în clasă o mişcare neobişnuită, cu gesturi reţinute, de câte ori se întorceau de la lecţie elevii chemaţi la tablă. Şi anume, când se aşezau în bancă, săreau deodată în sus, stăpânindu-si un strigăt, ca apoi să se aşeze din nou, cu multă grijă, ceva mai într-o parte.

— De ce vă tot foiţi aşa şi nu staţi liniştiţi? Ce tot faceţi acolo? Îi întrebam eu supărat.

— Nimic, don’vă rog, îmi răspundeau ei fâstâciţi.

Bănuii că nu e lucru curat în povestea asta şi iată că, într-o zi, aflai ce se întâmplă şi-l prinsei pe făptaş.

Unul dintre băieţi, Andrei, cel mai mare şi mai voinic din clasă le punea colegilor săi ace îndoite pe scaunul băncii şi, când aceştia se aşezau, se înţepau. Cum le era teamă să spună ceva, ca nu cumva să-i bată, suportau totul fără să crâcnească.

L-am apucat pe Andrei de bărbie şi i-am ridicat capul:

— De ce eşti rău, Andrei? Dacă te mai prind, să ştii că-ţi rup urechile şi te dau afară din clasă!

Dar, în ora următoare, iarăşi le-a pus ace băieţilor. De data aceasta nu i-am mai spus nici un cuvânt. M-am hotărât sa i-o coc. Îmi şi făcusem planul pe care mă hotărâi să-l aplic chiar a doua zi, la prima lui abatere.

Şi prilejul s-a ivit neîntârziat. Cum l-am văzut sărind în sus îndurerat pe primul elev, am venit la banca lui Andrei. El s-a ridicat în picioare, fără să mai aştepte să-l scol eu.

— Treci la colţ, la catedră! I-am strigat supărat. Cu faţa la perete!

El a pornit spre catedră nepăsător, iar eu am făcut o abilă mişcare, ca de prestidigitator, către banca lui. Pe buzele elevilor au fluturat zâmbete complice. M-am înapoiat la catedră încruntat.

— Poftim încoace, Andrei! Nu ţi-am spus să-ţi bagi minţile-n cap? De ce-ţi place să-ţi chinuieşti colegii, înţepându-i cu ace?

— Da’nu i-am înţepat eu, don’vă rog!… Eu nici n-am pus mâna măcar. Se înţeapă ei singuri, râse el, încântat de gluma făcută.

— Aşa? Şi acele cine le pune pe scaun?

— D’un’să ştiu eu? Cad şi ele de undeva.

— Poate din cer, nu? Ei… de data asta nu te mai iert! Să-i spui tatălui tău că-l rog să poftească mâine la şcoală, să stau puţin de vorbă cu el. Îl aştept în recreaţia mare. Şi acum, treci la loc. El a pornit spre bancă bosumflat şi, ajungând, s-a trântit cu toată puterea în scaun. Dar, deodată, a dat un strigăt de spaimă şi a sărit în sus ca muşcat de şarpe:

— Aoleooo!

Râsetele copiilor i-au acoperit strigătul de durere, uimire şi ruşine. Îi pusesem patru ace lungi, îndoite, care-l înţepaseră tocmai pe el, născocitorul acestui mic supliciu.

Dar râsul a fost şi mai mare când a trebuit să-si smulgă acele din turul pantalonilor.

— Ei, dragul meu Andreiaş, ţi-a plăcut? A fost bine? Acum ai simţit pe pielea ta ce plăcere le făceai coleglior. Tu ţi-ai căpătat pedeapsa pe deplin meritată. Ei, însă, erau nevinovaţi. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face… Şi cine-o mai face ca tine, ca tine va păţi, să se ştie!

E de prisos, cred, să mai spun că, din clipa aceea, nu s-a mai pus un ac nimănui şi nici ceva asemănător nu s-a mai întâmplat în clasă.

Un sistem folosit de mine pentru a obţine cea mai mare linşte şi disciplină a fost ora de basme. Sâmbăta, se făcea bilanţul faptelor bune şi rele petrecute în clasă de-a lungul celor şase zile. Dacă cele rele erau în minoritate, le spuneam copiilor o poveste scurtă; iar dacă nu era trecută la răboj nici o faptă urâta, le spuneam un basm lung de o ora. Asta, bineînţeles, cu voia de la mine, întrucât nu era prevăzut aşa ceva în programa analitică. Dar îl iubeam nespus pe dascălul Creangă, marele nostru înaintaş, al cărui cirac tare aş fi dorit să fiu, îi urmam pilda de a spune poveşti şi întâmplări cu haz copiilor, care aşteptau ora de basme cu mare nerăbdare şi bucurie!

Şi această metodă n-a dat greş şi nici nu va da vreodată, dacă acela care o foloseşte are darul povestirii, cu care te naşti şi nu se poate deprinde sau învăţa din nici o carte de pedagogie.

Şi mărturisesc cu toată sinceritatea că dacă în primul trimestru al anului nu mi s-au dat prea multe prilejuri de povestit, apoi, în celelalte două, le-am spus basme celor patruzeci de băieţi ai mei, nu numai sâmbăta, ci şi joia, ca supliment pentru, bună purtare şi silinţă la învăţătură”.

Fără îndoială că le făcea mare plăcere copiiior să asculte basme; dar şi mai mare plăcere simţeam eu, cel care povesteam. Lasă că era o linişte desăvârşită, de parcă n-ar fi fost nimeni în clasă, dar chipurile lor în timpul povestirii mă umpleau de încântare. Dacă eu mă încruntam, la vreo replică a Zmeului-Zmeilor, se încruntau şi ei după mine; dacă eu zâmbeam, când Făt-Frumos, biruitor, îi grăia, plin de fericire, Ilenei-Cosânzenei, zâmbeau şi ei; dacă râdeam eu, când rosteam vreun răspuns şugubăţ de-al lui Păcală, ei izbucneau în hohote de veselie; iar dacă, la vreo replică duioasă, mi se umezeau ochii şi ai lor erau scăldaţi în lacrimi în aceeaşi clipă binecuvântată iar când sfârşeam basmul, se auzea în clasă un oftat discret de uşurare şi bucurie, că, în sfârşit, eroul lor drag izbândise!

Pot spune, deci, că învăţătura cu elevii mei mergea cât se poate de bine. Că mai aveam cu câte unii, mai sărăcuţi cu duhul, de furcă, e altceva. Aşa, de exemplu, cu un elev slăbuţ şi palid m-am străduit ore întregi până să-l dezvăţ să spună genul muscalin, în loc de masculin; altul spunea, în loc de, Peneş Curcanul”, Peneş şi curcanul. După cum cei mai mulţi elevi de atunci şi unii de astăzi chiar, nu pot spune, să-i pici cu ceară, altfel decât artimetică, în loc de aritmetică. În sfârşit, acestea sunt nostimadele ce se ivesc cu duiumul în decursul carierei unui dascăl.

E, dar lupta cea mai mare n-o duceam cu elevii, ci cu unii părinţi. Este ştiut că în cursul primar, pe timpuri, doamna sau domnul făceau de toate: şi gimnastica şi cântul. şi mai ales serbările şcolare, Acestea erau un adevărat chin pentru dascăli, atât pentru greutatea realizării, cât din cauza acelor părinţi care, când era vorba de copiii lor, nu înţelegeau pentru nimic în lume să abdice de la părerea ce şi-o formaseră în legătură cu talentele artistice cu care credeau ei că le sunt înzestrate odraslele.

Şi dacă aş fi avut de-a face numai cu părinţii elevilor mei, mai treacă-meargă, dar la serbări îi mai aveam pe cap şi pe părinţii elevilor din celelalte trei clase!

E adevărat că se făceau la şcoala noastră nişte serbări de se dusese vestea în Capitală şi scria despre ele chiar în, Universul”; iar dascălii de la celelalte şcoli din Bucureşti îmi cereau materialele, adică: poeziile, cântecele şi mai cu seamă piesele de teatru, care erau toate originale. Asta nu însemna că nu foloseam poeziile şi cântecele clasice cunoscute. Dar alcătuiam şi eu altele, potrivite cu viaţa de atunci din cursul primar.

Dascălii de la şcoala tatălui meu erau foşti colegi de-ai lui de învăţătură, şi, în virtutea acestui fapt îmi ziceau pe nume, măcar că eram şi eu student şi aveam 20 de ani.

— Uite ce e, măi Grigoraş, îmi spuneau ei, bătându-mă pe umăr cu prietenie, noi ne-am cam săturat de serbări până-n gât…, ca şi tat-tu de altfel. Ne-am dat seama că tu te pricepi, eşti tânăr, ai altă tragere de inimă, fă-le tu cum vrei, noi nu ne amestecăm, îţi alegi din clasele noastre băieţii care crezi că sunt cei mai buni şi gata! Ai, ce zici?

Ce puteam să zic? Chiar dacă participau şi ei la vreo serbare, veneau la o repetiţie-două şi la zece lipseau. Aşa că, de fapt, tot eu le făceam. „Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă!” spune zicătoarea… „şi cum Grigore mă cheamă, reflectam eu cu autocompătimire, n-am încotro!”

Dar la prima repetiţie chiar, mă trezii cu o droaie de părinţi pe capul meu, în sala de serbări.

Doleanţele tuturor erau cam aceleaşi şi se puteau rezuma în următoarea frază:

— Păi bine, dom’le Grigore (tata era domnul Băjenaru, iar eu, simplu, domnul Grigore, ca să mă deosebească de el, deşi ar fi putut să-i spună lui foarte bine „domnul director” şi mie „domnul Băjenaru”; dar se vede că aşa li se părea lor mai intim), se poate să nu-l pui pe Relu al meu la cor?

Foarte stingherit, eram nevoit să-l mâhnesc pe bietul tată, un foarte cumsecade frizer cu firma La briciul împăratului Traian:

— Domnule Mateescu, dar n-are ureche!

— Cum n-are ureche, dom’le, că eu văd că are două, ca toţi oamenii, şi, vorba aia, destul de mari?!

„Şi blegi”, complectai eu, în gând.

— Vreau să spun că nu are ureche muzicală. Distonează. Adică, ce mai încoace-încolo, cântă fals, îmi strică omogenitatea ansamblului.

— O mai auzii şi p-asta! Vino, te rog, când vrei, la mine, la frizerie, că te tund şi te rad pă gratis, ba-ţi mai fac şi o frecţie cu lavandă, numai să-l auzi pe Relu al meu cum cântă la chitară şi pă gură, de se minunează. Toţi muşteriii, nu altceva. Până şi pitpalacul din sită tace, când cânta el!

, Cum să nu tacă, săracul, dacă îi ia piuitul” îmi zic eu. Apoi:

— Păi, el spune o poezie, domnule Mateescu. Nu se poate să fie în toate!

— Ei, alta acuşica şi dumneata! Da’ al lui Iancu Lumânăraru, de la Sfinţii Voievozi, de ce e şi la cor?

— Are cea mal frumoasă voce din clasă!

— Că e tat-su ţârcovnic?! Ei, lasă, că m-oi pricepe şi eu, că doar în branşa noastră cântecul e la rangul întâi!

O mămică, toată numai graţii, grăsuţă, peltică şi puţin sâsâită, prelungându-si cuvintele:

— Domnuuu… Neluţu al meu nu spuneee nimic… se poateee una ca astaaa?

Mă îndârjii:

— Cum nu spune nimic, doamnă Vasiliu, nu e în piesă?

Ea dădu din cap cu vădit dispreţ:

— E, în piesă, la grămadăăă, de nu ştie nimeni ce spune unul şi ce spune ălălalt! Să fi spus şi el o poezieee acolooo singur, să vadă lumea cc poateee!

Oftai din adânc:

— Asta e, vedeţi, că nu prea poateee să spună poezii şi e prea mult şi că joacă în piesăăă…!

Şi încă n-ar fi fost nimic dar la serbarea de sfârşit de an era bucluc mare. Taică-meu nu lăsase, în toată cariera lui dăscăleasca, nici un repetent în clasa a IV-a. Niciodată. La serbare, obişnuia să aducă muzica militară de la Regimentul 6 Mihai Viteazul, unde el făcuse gratuit doi ani cursuri cu ostaşii analfabeţi şi rămăsese bun prieten cu colonelul Panaitescu, comandantul regimentului. Muzica militară cânta celebrele valsuri Dunărea Abastră al lui Strauss şi rivalul de neînlăturat al acestuia „Valurile Dunării” de căpitanul Ivanovici al nostru, apoi potpuriuri din opere şi operete, cântece populare româneşti; iar la împărţirea premiilor, la cei care luaseră premiul I, când li se punea pe cap coroniţa de merişor (confecţionată de vestitul grădinar Faraudo), cânta de trei ori: do-mi-sol-do-do-sol-mi-do, spre marea satisfacţie a premianţilor şi a părinţilor acestora.

Dar nu şi a părinţilor ai căror copii luaseră premiul II sau III, sau numai menţiune! Se vedea bine că sunt adânc mâhniţi nu-si puteau ascunde acest sentiment de inferioritate ce-i înăbuşea pe acela al bucuriei că odraslele lor obţinuseră un premiu, totuşi.

Ce să facă bietul taică-meu? Să le spună copiilor, siliţi-vă la anul să luaţi şi voi premiul I şi o să vă cânte şi vouă muzica militară do-mi-sol-do? În definitiv, nu puteau toţi elevii să ia premiul I.

Ca să fie toată lumea mulţumită, s-a dus la şeful muzicii militare, un căpitan impunător, Cu mustăţile răsucite în sus ca ale kaiserului şi l-a rugat:

— Vişinescule dragă, cântă-le la toţi premianţii, indiferent de ce premiu au luat. Şi chiar la cei cu menţiune, te rog eu din suflet!

— Chiar şi la ăia, nene Băjenarule?! Se mira căpitanul dispreţuitor.

— Şi… Să nu mai aud nici un reproş din partea nimănui. Fă-mi hatârul!

Şi a mai făcut una taică-meu, cum nu s-a pomenit la nici o altă şcoală. Dădea tuturor absolvenţilor cursului primar câte o carte frumoasă ca amintire de la serbare.

Acum chiar nu mai avea nimeni nimic de spus.

Fără îndoială că în formarea unui viitor profesor au o importanţă deosebită toţi dascălii lui de-a lungul studiior: învăţătorii, profesorii de liceu şi cei de la facultate; fie buni, fie mai puţin înzestraţi; cei din urmă ca să le eviţi defectele, iar cei dintâi, ca să le urmezi exemplul.

În cursul primar am avut norocul să-mi fie învăţător taică-meu, numai o jumătate de an, când s-a întors de pe front în 1918. În liceu, la Lazăr, am avut mai mulţi profesori, buni pedagogi, cu dragoste pentru copii, binevoitori, talentaţi chiar, mulţi ajunşi cu timpul adevărate personalităţi didactice în cadrul universitar: Sterie Enăchescu, Dimitrie Caracostea, Grigore Nandriş, Claudiu Isopescu, Gheorghe Chelaru, Simion Radian, Grigore Niculescu, Hildebrand Frollo, Grigore Dănescu, Aurel Dinu, Avram Todor şi alţii şi alţii.

De la fiecare din ei am prins, am împrumutat câte ceva am căutat nu să-i imit, dar să mă orientez după metoda lor de predare, după felul lor de a se purta cu elevii, de a-i stimula, de a-i ajuta.

Trebuie să reproduc aici o scenă din Cişmigiu et Comp., care a avut asupra mea, ca elev şi asupra viitorului dascăl ce înmugurea în mine, o influenţă covârşitoare.

Eram în clasa a VIII-a (căreia îi corespunde astăzi a XII-a), la ora de Istorie. Profesor, Grigore Niculescu zis Atilla, zis Der Etzell!

Om rău? Nu! Foarte sever şi foarte serios şi un profesor excepţional. Obişnuia să ne dicteze planul lecţiei pe care avea să o predea. Apoi începea să ne vorbească, după planul stabilit şi vorbea aşa de frumos, atât de interesant, încât nu te-ai fi săturat să-l asculţi o zi întreagă. Ne captiva pe toţi cu darul lui de meşter neîntrecut în a ne înfăţişa Istoria.

Avea, însă, omul un păcat: pretindea să ştii ca pe apă ce-ţi explicase, şi, dacă nu ştiai, nu se supăra, ci te încondeia în catalog.

La orele lui era o linişte desăvârşită. Noţiunile de chiul şi glumă erau necunoscute.

Pe Atilla îl mai avusesem profesor în clasele I şi a III-a, aşa că mă cunoştea. Pe atunci, fusesem unul dintre cei mai buni elevi ai lui. Dar în clasa a VIlI-a, la Istorie, pe trimestrul I, abia obţinusem un cinci şi asta cu mare greutate.

Binevoitor, Atilla m-a scos să mă mai asculte ca să-mi dea o medie cumsecade.

De altfel, aceasta era atitudinea lui obişnuită faţă de toţi elevii cu note slabe, fără deosebire. N-am ştiut bine… Şi mi-a dat alt cinci. Înainte însă de a-mi pune nota, m-a privit scrutător şi mi-a spus cu sinceră mâhnire:

— Am avut în cursul inferior un elev foarte bun la Istorie, care făcea cinste clasei lui unul Băjenaru. Hei, câtă istorie ştia! Pe unde o fi, că eu nu-l văd, sau, dacă-l văd, nu-l mai recunosc!

Cuvintele lui, rostite cu voce calmă şi duioasă, m-au pătruns până la lacrimi şi au avut un răsunet atât de puternic în sufletul meu, au ştiut să-mi măgulească vanitatea în aşa măsură, încât pe trimestrul al II-lea am luat media nouă, căci zece nu dădea niciodată.

Dar ce mare şi nespus de plăcută a fost surpriza mea când, la Facultatea de litere, în amfiteatrul Odobescu, unde se ţineau mai toate prelegerile de, Limba şi literatura română”, chiar la prima mea întâlnire cu cursurile universitare, pe cine-l văd că apare la catedră? Pe fostul meu profesor, de Limba româna de la Liceul Lazăr, pe Dimitrie Caracostea.

Şi am simţit că şi surpriza lui a fost plăcută. Cum eram în prima bancă, m-a văzut, îndată, şi-a oprit ochii calzi asupra mea şi a spus cu surâsu-i dintotdeauna:

— E, ia te uită, fostul meu elev Băjenaru, Volintirul de la Lazăr.

Eu m-am ridicat – de ce n-aş recunoate-o – puţin emoţionat, dar am răspuns totuşi:

— Şi actualul dumneavoastră student la Istoria literaturii române moderne.

— Să ştii că mă bucur sincer. De altfel, cinstit să-ţi spun, mă aşteptam să te văd mai devreme sau mai târziu printre studenţii mei.

De atunci, de la această primă oră de cursuri la facultate, mi-a rămas printre colegii din anul meu porecla de Volintirul de la Lazăr iar Caracostea, la orele lui de seminar, când se făcea critica lucrărilor prezentate, după ce vorbeau toţi, dacă eu nu ma înscrisesem la cuvânt, îşi fixa privirca asupra mea şi spunea zâmbitor, ca de obicei:

— Ei, acum s-auzim şi ce părere are „Volintirul de la Lazăr”

În anul întâi de facultate, la cursul de Estetică literară şi Literatură româna, cel mai bun coleg al meu a fost… Tata. Da, taică-meu, care la 45 de ani îşi făcea Facultatea de litere, în cadrul secţiei pedagogice, mi-a fost coleg. El era în anul al III-lea, iar eu în anul I. Dar cum profesorul Mihail Dragomirescu de la Estetica Literară obinşnuia să-si facă cursurile cu toţi studenţii celor trei ani laolaltă, pe cicluri, iată-mă coleg cu taică-meu.

La cursuri nu ne prea întâlneam noi, dar la examenul de Literatură română ne-am dus împreună. Pe drum, taică-meu mi-a spus puţin cam stânjenit:

— Flăcăule (aşa obişnuia el să-mi zică), mă cam jenez să-ţi spun… Nu trebuie să mi-o iei în nume de rău, dar angaralele şcolii nu mi-au lăsat de loc răgaz să mă pregătesc prea grozav pentru examen. Am citit toată materia şi cred că m-aş descurca binişor. Numai, Critica ştiinţifică şi Eminescu” n-am mai avut timp s-o citesc. Tu o ştii?

— Perfect! E un studiu foarte interesant, scris de Mihalache în tinereţea lui şi publicat în, Convorbiri literare” prin 1894.

— Aşa? Şi cam despre ce e vorba?

— Îi ia în tărbacă pe toţi „criticii ştiinţifici” care diminuiază valoarea operei lui Eminescu poetul, denigrându-l pe Eminescu omul.

— Deci, cam asta ar fi, ideea fundamentală a studiului”, cum ar spune Mihalache.

— Da! Şi ajunge la concluzia că această aşa-zisă critică ştiinţifică este vrăjmaşa adevăratei arte şi a adevăraţilor artişti, adăugai eu. Dar dă-o-ncolo, tată, ce naiba, că doar nu ţi-o da să scrii chiar subiectul ăsta. Şi n-avea nici o grijă, stăm împreună şi-o scoatem noi la capăt, orice subiect ţi-o pica! Vei avea ocazia să vezi de ce e în stare Volintirul de la Lazăr, vorba lui Caracostea, care ştie cam ce-mi poate pielea de pe când eram elevul lui!

Bătrânul oftă uşurat şi-mi strânse braţul cu dragoste:

— Bine, tată! Să sperăm, insă, ca n-o să am ghinion!

Dar adevărata e vorba românului că: „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”.

La examen, ne-am ales o bancă, aşa, cam pe la mijiocul sălii, în stânga, la margine. Ne-am aşezat tacticoşi, ne-am scos caietele pentru lucrarea scrisă, tocurile şi călimara (că pe vremea aceea stilourile abia ieşiseră pe piaţă) şi n-am avut prea mult de aşteptat, că profesorul Mihail Dragomirescu îşi făcu apariţia, însoţit de droaia lui de asistenţi de ambe sexe. Se aşeză la catedră şi începu să facă apelul. Când ajunse la noi, îşi ridică spnincenele amuzat:

— Popescu-Băjenaru Grigore! Se auzi glasul lui rar, blând şi tărăgănat.

— Prezent! Strigai eu, ridicându-mă zvelt.

— Popescu-Băjenaru Ion! Continuă el.

— Prezent răspunse şi bătrânul meu.

Profesorul se opri o şi întrebă zâmbitor:

— Tatăl şi fiul, desigur?

— Da, domnule profesor! Răspunserăm noi amândoi deodată.

— Dar Sfântul Duh unde e? Întrebă glumeţ profesorul.

— În capetele noastre, domnule profesor! Îi servii eu replica, în râsetele studenţilor şi ale celor de la catedră.

— Ah, aşa? Făcu Mihalache, râzând cu poftă. Atunci, îl rog pe tatăl (accentuă el insinuant) să poftească aici, în banca a doua din faţă şi să-l lase pe fiul (iarăşi accentuat), să se consulte singur Cu Sfântul Duh! De data asta, râsetele izbucniră în hohote de nestăpânit.

Tata, fără să se arate câtuşi de puţin contrariat de această schimbare a amplasamentului, ce nu era totuşi de loc pe placul lui, se ridică sprinten şi chiar bine dispus (a bravat bătrânul pe cinste, ce e drept) şi se aşeză la marginea băncii pe care i-o indicase profesorul. S-au dat trei subiecte, nu la alegere, ci numerotându-se rândurile cu 1, 2 şi 3. Ce subiect mi-a căzut mie nu mai ţin minte, dar îl ţin minte pe cel ce-i căzuse lui taică-meu, care-mi arunca priviri semnificative şi zâmbitoare. La rândul al doilea se dăduse subiectul: „Critica ştiinţifică şi Eminescu”! Asta era culmea ghinionului!

Bineînţeles că tata îşi cam luase nădejdea de la mine. Nu-si închipuia cum am să-l pot ajuta, în ce fel am să-i împărtăşesc ceva din ce ştiam eu, nemaifiiind unul lângă altul. Şi numai cu ce discutasem pe drum nu se putea înjgheba o lucrare de examen.

Simţeam că acesta era sentimentul ce-l stăpânea în acele momente atât de critice pentru el.

Mi-era şi mai drag în acele clipe, când el îşi întorcea capul spre mine, impacientat. Mi-am închis ochii şi mi-am plecat fruntea, semn să stea liniştit şi mi-am zis cu un orgoliu de muşchetar: <Ei, tată, acum vei avea prilejul să-l apreciezi şi tu însuţi pe, Volintirul de la Lazăr”! >

În zece minute i-am făcut o schiţă de plan şi i-am rezumat capitolele cărţii, cu ideile ei fundamentale, cu concluziile lui Mihalache şi am încheiat fiţuica, adăugând: „Şi acum, mai amplifica ideile şi tu în continuare cam în genul celor discutate!”

Ei, fiţuica era ea gata, dar cum să ajungă la bătrânul, care o aştepta ca pe o pâine caldă. Puteam eu să i-o trimit prin ceilalţi studenţi, ca să-l fac de baftă? Nu era nici pedagogic, nici didactic şi nici moral!

Dar, în împrejurări grele îţi vin de multe ori în minte idei mari, salvatoare. Am făcut fiţuica ghemotoc, am pus-o în podul palmei drepte, ţinând-o strâns cu degetul mic, m-am ridicat din bancă şi am pornit calm către catedra, mergând în vârful picioarelor, ca să nu fac zgomot şi sprijinindu-mă uşor de fiecare bancă. Când am ajuns în dreptul băncii în care se afla taică-meu, i-am pus din mers fiţuica discret Iângă călimară şi am pornit mai departe la catedră, chipurile având de vorbit ceva cu profesorul, pe care, de altfel, l-am şi întrebat, în şoaptă, ca sa nu-mi deranjez colegii:

— Domnule profesor, trebuie să menţionăm şi părerea lui Benedetto Croce (faimosul critic italian, foarte apreciat de Dragomirescu), cu privire la chestiunea… Cutare?

— Negreşit, negreşit mi-a răspuns profesorul binevoitor. E chiar de cea mai mare importanţă.

Şi m-am înapoiat, fără să mă uit la tata, decât când am ajuns la banca mea. O undă de linişte îmi străbătu tot trupul. Începuse să scrie. Acum puteam să-mi văd şi eu de lucrare cu inima uşoară.

ProfesoruI Mihail Dragomirescu îşi desfăşura activitatea în două domenii: cursul şi seminarul de la facultate şi Institutul de literatură, unde studenţii analizau toate operele literare care apăreau recent în librării. Era o foarte bună şi utilă şcoală literară şi în felul acesta era imposibil să nu fi la curent cu tot ce apărea.

La Institut se proceda în felul următor: un referent se înscria cu o lucrare critică dezvoltată asupra unei cărţi nou-apărute, iar alţi câţiva studenţi erau coreferenţi la aceeaşi lucrare: făceau şi critica operei şi critica criticii, venind cu completări. De multe ori prezentau referate şi asistenţii lul Mihalache.

La şedinţele foarte spirituale şi atrăgătoare ale Institutului de literatură, veneau studenţi şi oameni din afară, cu duiumul. Mai bătăioşi erau câţiva: celebrul dramaturg Eugen Ionescu de astăzi, talentatul caricaturist şi scriitor Neagu Rădulescu, Ilarie Dobridor, Barbu Dănciulescu, distinsul profesor de Limba română de la Colegiul Sfântul Sava şi chiar subsemnatul. Ţin minte că programul referatelor era tipărit pe hârtie velină, mată, cu câte o lună înainte şi difuzat celor interesaţi. La una din aceste şedinţe fusesem şi eu înscris coreferent la romanul recent apărut în librării „Bal mascat” de Ionel Teodoreanu. Conştiincios, cumpărasem cartea şi venisem cu ea la facultate. Dar, o bună colegă de-a mea, Coca Pavlu, care-mi era foarte simpatică, văzând-o, mi-a cerut-o, făgăduindu-mi că mi-o va aduce la timp, aşa ca s-o pot citi şi reflecta asupra criticii pe care o aveam de făcut peste câteva zile.

Dar nu mi-a adus cartea la timp, adică de loc, aşa că n-am citit-o şi totuşi trebuia să vorbesc despre ea. Colegii, care-mi cunoşteau păţania, îmi spuseră râzând:

— Nu te poţi descurca decât într-un singur fel să nu vii la şedinţă. Ca să te scuzi că n-ai avut timp s-o citeşti, nu face, l-ai indispune pe profesor şi şi-ar forma o părere proastă despre tine, aşa ca…

— Şi totuşi, le-am răspuns eu, am să vorbesc despre roman, ba mai mult decât atât, am să vorbesc în aşa fel, încât Mihalache o să fie satisfăcut.

— Fără să fi citit cartea?! Se minunară ei.

— Fără! Şi nici vreo critică în reviste despre ea.

— Imposibil!

— Pe ce facem pariu?

— Pe ce vrei tu.

— Îmi procuraţi voi altă carte, în locul celei pierdute.

— Perfect!

Şedinţa. După referat, primul coreferent eram eu. Profesorul şi-a apăsat ochelarii pince-nez pe nas, mângâindu-si şnurul negru de care erau legaţi; apoi şi-a oprit privirea asupra mea:

— E, Băjenarule?

M-am ridicat îndată. Toţi cei care-mi cunoşteau aventura erau curioşi la culme să vadă cum am să mă descurc. Dar eu contam pe faptul că Mihalache nu se prea entuziasma de romanele lui lonel Teodoreanu, care, după expresia lui, „avea fabrică şi le făcea după reţetă”. I-am răspuns limpede:

— Domnule profesor, coreferenta mea va fi cât se poate de scurtă, dar în aceiaşi timp foarte concludentă…!

— Aa?! Să auzim!

— Am început sa citesc „Bal mascat” de Ionel Teodoreanu şi nu m-am simţit atras să continui insă, ţinând seama de titlu, mi-am spus: „Hai, totuşi, să citesc până la sfârşit, că dacă e bal, bal sa fie, cu atât mai mult că, fiind şi mascat, poate să ascundă multe…”

Şi m-am aşezat în bancă, în freamătul de râsete discrete ale colegilor. Profesorul a zâmbit amuzat de abilitatea mea şi mi-a spus îngăduitor:

— Bine, Băjenarule!

Colegii, însă, nu s-au putut ţine de cuvânt, întrucât n-au mai găsit în librării nici un exemplar din, Bal mascat”, care se vânduse ca pâinea caldă, aşa cum se vindea tot ce scria lonel Teodoreanu cu atâta vervă.

În anul al Ill-lea, la Pedagogia practică era profesor Ion Rădulescu-Pogoneanu, un om foarte cumsecade, blând şi binevoitor cu studenţii.

Ca lucrare anuală, pe care urma să ne pună şi nota ce se aduna la media generală de absolvire a seminarului pedagogic universitar, condus tot de el, ne dăduse „Personalitatea profesorului” şi ne atrăsese atenţia că va aprecia mai mult contribuţia noastră personală, exemple din mica noastră experienţă, decât citatele din marii pedagogi. Încântat că am prilejul să fac o lucrare originală, m-am apucat de scris cu mult elan şi i-am prezentat profesorului rodul muncii mele entuziaste.

Dar iată că la critica şi aprecierea lucrărilor apăru asistentul său care ne spuse că profesorul a trebuit să plece în străinătate, la un congres de pedagogie şi că l-a delegat pe el să ne dea notele pe lucrările respective.

Şi, ca să ne arate un model de lucrare foarte bună, îl puse pe un coleg de-al nostru, cunoscut ca pedant şoarece de bibliotecă, să-i citească lucrarea, care abunda în citate din pedagogi străini, de care nici nu mai auziserăm până atunci, făcând o grozavă impresie de erudiţie.

Apoi, ca să ne dea şi un exemplu de lucrare slabă, mă rugă oarecum batjocoritor pe mine să citesc.

După lectură, a început critica celor două lucrări. Şi ca succesul celor susţinute de asistent, peste capul profesorului absent, să fie deplin, acesta îi ceru să vorbească unui coleg de-al nostru anume Brânză, cunoscut de toţi că-i cânta în strună şi-l linguşea. Şi după cum era de aşteptat, Brânza ridică în slavă lucrarea apreciată de asistent, iar despre a mea spuse că nici măcar nu poate fi apreciată drept o lucrare de Pedagogie practică, ci mai degrabă o povestire umoristica.

La această critică vădit tendenţioasă, colegii mei începură să murmure cu ostilitate, întrucât le plăcuse lucrarea mea şi, la anumite pasaje, se amuzaseră copios.

Asistentul, fără să mai dea cuvântul şi altcuiva, adăugă cu un surâs maliţios că prima lucrare ce-o ascultaserăm era singura care a obţinut nota zece, celelalte prezentându-se la un nivel cu totul necorespunzător pentru nişte viitori dascăli.

Apoi, în rumoarea ostentativă a studenţilor, ne-a comunicat notele, care erau mai toate intre 5 şi 7. Eu luasem 6. Când am aflat neaşteptata notă, m-am ridicat în picioare indignat:

— Îmi permiteţi, domnule profesor, vă rog?

— Poftim! Ce s-a-ntâmplat?

— Nu cunosc lucrările celorlalţi colegi ai mei, dar eu am alcătuit-o pe a mea după sugestiile şi indicaţiile domnului profesor Pogoneanu, care ne-a atras atenţia să evităm citatele şi să venim cu exemple din propria noastră experienţă şi văd că dumneavoastră aţi apreciat drept cea mai bună lucrare pe aceea care abuzează chiar de citate! Ba mai mult decât atât. I-aţi cerut tocmai colegului Brânză să-si spună părerea asupra acestor lucrări.

— Şi ce-i cu asta? Mă întrebă el iritat.

Atunci n-am mai putut să mă stăpânesc. Şi deodată s-a trezit în mine poznaşul elev de odinioară, mai impetuos ca niciodată, în toţi anii de facultate de până atunci. Zâmbind ironic, l-am privit fix întâi pe el, apoi mi-am întors privirea către acela care mă criticase şi am rostit accentuat, în tăcerea mormântală care se lăsase, întrucât colegii mei se aşteptau că am să trântesc una, să rămână de pomina:

— Este, apăsai eu pe cuvinte, că din primul moment când am văzut că-l puneţi să-mi critice lucrarea pe Brânza, mi-am dat seama îndată că n-am să fac nici o brânză!

Şi m-am aşezat uşor, calm, satisfăcut, în hohotele de râs ale colegilor care compătimeau cu mine.

Necazul cel mai mare era că, după cum am spus, nota asta se aduna la media generală de absolvire a seminarului pedagogic universitar, unde ne făceam ucenicia de profesori. Nu-i vorbă că aici ni se dădeau şi alte lucrări la care puteam obţine note mai mari, care să ne salte media, dar oricum. Mai aveam de alcătuit a lucrare despre „Educaţia naţională”, alta „Cum se tratează a lecţie de gramatică”, apoi „Portrentul psihologic al elevului Constantinescu C. Victor” – fiecare candidat, bineînţeles, având ca subiect alt elev din seminar. În acelaşi an trebuia să ne facem şi practica de profesori la Seminarul pedagogic, care nu era de loc uşoară. După ce asistam o serie de treizeci de lecţii din diferite discipline de învăţământ, inclusiv specialitatea noastră Limba română, urma să predăm noi înşine cinci lecţii de probă elevilor seminarişti şi apoi, o ultimă lecţie, numită finala de probă pe care se dădea iarăşi o notă ce se aduna la media generală.

La facultate am avut cinstea şi fericirea să fiu studentul unora dintre cei mai mari profesori ai ţării de la Gheorghe Lazăr şi Eliade Rădulescu, încoace. În afara de Mihail Dragomirescu şi Dimitrie Caracostea, îmi luasem absolvenţa la Ovid Densuşeanu şi Aurel Candrea de Ia Filologia modernă; la Ion Bianu de la lstoria literaturii române; la C. C. Giurescu de la Istoria românilor şi audiasem cursurile marilor istorici: Vasile Pârvan şi Nicolae lorga.

Avusesem ce învăţa şi de la cine învaţă. În facultate îmi fusese profesor la Istoria literaturii române vechi Nicolae Cartojan, la care îmi făceam acum practica în cadrul seminariului pedagogic.

Trebuia să predau şi eu prima mea lecţie de probă la clasa a VII-a, ultima clasă de liceu pe atunci. Îmi alesesem să vorbesc despre Viaţa şi opera lui Mhail Eminescu şi fusesem programat imediat după vacanţa de Paşti. Dar iată că, numai cu o săptămână înainte de vacanţă, se anunţă la seminar că, din considerente pedagogice (elevii ultimei clase având de dat bacalaureatul), se suspendă lecţiile practice de după vacanţă. Deci rămăsesem în vânt. Abia în toamnă începea din nou practica. Cei mai mulţi studenţi se bucurau eu, însă, mă posomorâsem de-a binelea.

Profesorul Cartojan, care mă simpatiza, văzându-mă atât de abătut, mă întrebă:

— Ce, Băjenarule, ţineai chiar atât de mult să faci lecţia? Alţii se bucură de această amânare!

— Aş fi dorit tare mult, dorunule profesor!

— Ce-ar fi atunci s-o faci acum, înainte de vacanţă? Să procedăm însă loial. Domnilor, mâine, la orele 11, am liberă o oră pentru ultima lecţie practică. Se va preda Bogdan Petriceicu Haşdeu. Cine doreşte să facă lecţia aceasta?

Un murmur surd de uimire se înălţă din mijiocul studenţilor.

— Mâine, domnule profesor?! Păi, când ne pregătim pentru o lecţie atât de grea?!

— La noapte, zâmbi galeş Cartojan. Şi vă atrag atenţia că trebuie să vorbiţi atât despre viaţă cât şi despre operă într-o singură lecţie. Ei, cine doreşte… Sau mai bine zis cine se încumetă?

Erau printre noi unii care predau de ani de zile în provincie şi abia acum îşi făceau seminarul. Dar niciunul nu răspunse nimic.

— Deci o fac eu, domnule profesor! Şi ridicai mâna dreaptă încet, cu o timditate inexplicabilă. Începusem să-mi consum emoţia chiar de pe acum.

— Bine. Atunci, domnilor, la revedere, pe mâine, la orele 11, în clasa a VII-a.

Apoi, punându-mi mâna pe umăr, mi-a spus oarecum îngrijorat:

— Dacă ai nevoie de vreo lămurire, Bajenarule sunt acasă între orele 3 şi 4. Ai mai fost la mine, în strada Poetului şi ştii.

— Vă mulţumesc, domnule profesor. Să trăiţi!

După masă m-am dus la taică-meu. I-am spus ce mă aştepta şi l-am rugat:

— Dă-mi, te rog, tot ce ai în bibliotecă de Haşdeu şi despre Haşdeu.

— Nu te duci la Cartojan?

— Mi-aş pierde prea mult timp. De la noi, din Sfinţii Voievozi, până la el, în Dealul Mitropoliei aş face două ore dus şi întors, plus o oră de stat de vorbă, trei ore. Am să încerc să mă descurc singur.

— De, cum vrei. Dacă crezi că te pot ajuta şi eu cu ceva, îţi stau la dispoziţie, să ştii. Mă găseşti în cancelarie, că lucrez la matricole.

— Îţi mulţumesc, tată. Cred că am să te consult la planul de lecţie; la pârdalnicile acelea de trepte herbatiene.

M-am culcat pe la trei noaptea. La şase m-am sculat, m-am bărbierit cu grijă şi m-am spălat, mi-am pus o cămaşă albă, o cravată albastră şi un costum gris-argent de gabardină, că doar mă duceam propriu-zis la un examen. Mi-am făcut o cafea turcească tare şi dulce într-o ceaşcă de ceai şi, după ce mi-am revăzut planul lecţiei, am plecat, luând cu mine o servietă doldora de cărţi.

Era prea devreme. M-am abătut pentru o oră prin parc, ca să-mi împrospătez plămânii cu aer curat şi m-am străduit să nu mă mai gândesc la nimic.

Apoi m-am îndreptat agale spre Seminarul pedagogic Titu Maiorescu, care, pe vremea aceea, îşi avea sediul pe Calea Rahovei.

Îndată după recreaţia a treia am intrat în clasa a VII-a, m-am aşezat în banca asistenţilor şi am început să aştept intrarea elevilor, a studenţilor şi a profesorului Cartojan, nu fără emoţie.

Clasa avea două categorii de bănci: ale elevilor respectivi şi, în stânga catedrei, acelea pe care şedeau studenţii asistenţi, viitorii profesori. De multe ori, elevii mai în vârstă ai seminarului chiuleau de la ore şi se aşezau în rândul al doilea al băncilor noastre, făcând pe asistenţii.

Clasele seminarului îmi evocau un nostalgic cortegiu de amintiri de-acum trei ani, când dădusem aici examen particular de clasa a VIII-a, eu şi colegii mei, eliminaţi de la Liceul Lazăr pentru isprăvile făcute în excursia de la Curtea de Argeş.

Dar vorba francezului: „Tout est bien qui finis bien” [1]. Iată-mă acum pe pragul profesoratului. Prima mea lecţie de probă la liceu, Voi reuşi, oare, s-o fac atractivă, interesantă, pedagogică?

Liniştea ce se făcuse brusc în clasă şi răpăitul picioarelor pe podele mă anunţară că a intrat profesorul Cartojan. Mă ridicai şi eu, cu o secundă mai târziu decât ceilalţi. Aveam strania impresie că în inima mea galopează o sută de telegari liliputani.

Cartojan îşi aţinti pnivirea asupra mea, zâmbitor, şi-mi spuse cu glasul lui dulce şi cu blândeţea ce-l caracteriza:

— Nu m-aşteptam să te văd, totuşi, Băjenarule, mai ales că n-ai venit ieri, după amiază, la mine. În mod obişnuit, entuziasmele spontane scad vertiginos pe parcurs şi ajung uimitor de repede la cifra 0! Mă bucură. Poftim!

Îmi luai servieta şi trecui la catedră, primind catalogul clasei din mâna profesorului. El se aşeză pe locul lăsat liber de mine.

Cestorul îmi dădu absenţii. Îi notai în catalog, îl închisei şi trecui în faţa catedrei. Începui să examinez lecţia precedentă: Alexandru Odobescu, punând întâi întrebările şi pe urmă numind elevii ce urmau să răspundă, ca să-i fac astfel atenţi pe toţi.

Am trecut la caracterizarea operei lui Odobescu şi am anunţat subiectul lecţiei pe care urma s-o predau: Bogdan Petriceicu Haşdeu, insistând asupra apropierii dintre cei doi oameni de ştiinţă, profesori universitari şi scriitori totodată.

M-am străduit să povestesc zbuciumata şi interesanta viaţă a lui Haşdeu, cât mai colorat cu putinţă apoi am trecut la operă, împărţind-o în două: beletristică şi ştiinţifică. Le-am povestit pe scurt: „Răzvan şi Vidra”, capodopera lui dramatică în versuri şi prima dramă istorică izbutită din literatura noastră, arătându-le că Haşdeu i-a dat lui Răzvan o moarte eroică, făcându-l să cadă în luptă pe când, în realitate, el murise tras în ţeapă din porunca lui Eremia Movilă. Le-am înfăţişat apoi pe Haşdeu ca umorist, citindu-le fragmente savuroase din „Micuţa”, nuvela lui incriminată, din cauza căreia a avut de suferit rigorile unei societăţi cu mentalitatea înapoiată şi din „Trei crai de la Răsărit”, comedia în două acte, care se reprezintă şi astăzi cu succes. Apoi am trecut la farsele celebre făcute lui Titu Maiorescu, revistei, Convorbiri literare” şi altele.

M-am uitat la ceas timpul trecea ca. timpul.

Asupra operei ştiinţifice a lui Haşdeu am trecut ceva mai repejor. Le-am vorbit pe scurt elevilor despre monografia istorică „Ion Vodă cel cumplit” şi despre monumentala sa operă filologică „Etymologicum Magnum Romaniae”, din nefericire nceterminată, oprindu-mă la cuvântul ac şi citindu-le din cunoscutul dicţionar câteva fragmente.

I-a interesat nespus pe elevi, pentru că le-am arătat în original absolut toate lucrările lul Haşdeu, despre care le vorbisem. Ştiam că astfel le vor păstra imaginea toată viaţa lor, ce vezi cu ochii tăi nu poţi uita niciodată”.

Le-am făcut o caracterizare generală a operei lui Haşdeu, arătând locul important pe care-l ocupă în literatura şi ştiinţa româna şi le-am dat pentru lecţia următoare să facă analiza literară a piesei „Răzvan şi Vidra”.

Ţin minte ca şi acum că, în focul expunerii, când am luat creta şi am vrut să scriu o dată istorică oarecare pe tablă, am apăsat cu atâta putere şi nervozitate, încât am frânt-o în două. Un elev din prima bancă a sărit imediat şi mi-a dat o altă cretă de pe catedră, zâmbindu-mi cu multă simpatie. Dacă ar fi ştiut el ce bine mi-a făcut zâmbetul lui sincer şi cât m-a încurajat să continui nestingherit!

Când am terminat lecţia, sunase de ieşire de un sfert de oră.

La protocol, cum se numea critica lecţiei, colegii mi-au adus numai cuvinte de laudă. Cartojan a mustăcit puţin, cum obişnuia el, înainte de a vorbi şi mi-a spus în concluzie:

— Băjenarule, prima ta lecţie de probă mi-a plăcut într-adevăr şi mă asociez şi eu la cele spuse de colegii tăi. Două obiecţiuni tot am de făcut, insă. Eu aş fi început predarea operei cu partea ştiinţifică, aşa ca să rămân pe umor la sfârşit! Şi a doua, că i-ai ţinut peste oră pe elevi, ceea ce nu îngăduie pedagogia. Având în vedere, însă, că te-au ascultat într-o linişte desăvârşită cu o rară atenţie, ceea ce înseamnă că le-a plăcut şi lor, se scuză. Ai mai avea de făcut la toamnă încă patru lecţii de probă şi apoi finala pe care să-ţi dau notă.

— Da, domnule profesor!

— Ei bine, Băjenarule, cred că ar fi păcat să ocupi orele colegilor cu lecţiile tale, care sunt convins, cu flerul meu pedagogic, că n-ar putea fi mai bune decât aceasta primă lecţie, pe care dă-mi voie să ţi-o consider finală de probă.

O bucurie imensă, copleşitoare, pe care n-o pot descrie, mi-a inundat tot trupul istovit de efortul făcut şi m-am înviorat pe dată.

— Va mulţumesc din suflet, domnule profesor!

— Şi-am să-ţi mai spun ceva. Întrucât mâine voi fi foarte ocupat, fii bun, te rog şi ţine-mi tu locul la Liceul Mihai Viteazul la clasele I şi a Ill-a; Am scuturat capul şi parcă m-am trezit dintr-un vis plăcut. Eram acum la Liceul Cantemir în clasă, la prima mea oră ca profesor.

Şi-n vreme ce filmul amintirilor se desfăşurase mai vertiginos ca-n vis, vacarmul ajunsese la culme. Vanitatea mea de dascăl tânăr era adânc jignită!

Am ridicat mâna dreaptă şi le-am spus cu voce gravă:

— Vă rog, numai un moment. Şi am încercat sa zâmbesc.

Văzând că nu mă înfurii, ba, dimpotrivă, le vorbesc atât de calm, elevii, vădit surprinşi, au tăcut unul câte unul, până s-a aşternut o linişte deplină.

— Ştiţi, băieţi, că buna-cuviinţă cere ca atunci când se întâlnesc doi oameni pentru prima oară şi deci nu se cunosc, mai întâi să se prezinte. Vă rog să-mi daţi voie să fac apelul, să vă ştiu numele, şi, bineînţeles, să mă recomand şi eu.

Probabil că, pe lângă calmul meu, i-a impresionat şi glasul baritonal, grav şi scăzut cu care rostisem cuvintele. Cum aveam darul de a imita şi cum voiam să inipresionez, îmi făcusem vocea lui Vraca. Auzisem că mulţi mă porecliseră în facultate, puştiul cu voce groasa”.

M-am aşezat şi am început să fac apelul. Am folosit un truc, care atunci mi-a venit în minte şi pe care apoi l-am întrebuinţat întotdeauna, când veneam pentru prima oară într-o clasă.

În timpul apelului am memorat patru nume de elevi aşezaţi în părţi opuse ale clasei. Apoi, am închis catalogul, am ieşit în faţa băncilor, am pus întrebări şi, după ce le-am lăsat elevilor timpul de gândire necesar, am spus:

— Să răspundă Alexandrescu Mihai! Şi l-am arătat cu mâna la locul lui. Apoi, la altă întrebare: Acum, fii bun dumneata, Georgescu Vasile. Mulţumesc, dumneata, Popescu Mircea! Bine! Şi… Dumneata, Petrescu Zaharia! Mulţumesc!

Mi-am dat seama că băieţii rămăseseră cu gura căscată. Mai târziu am aflat că spuneau despre mine admirativ: „Pe ăsta nu merge să-l duci, are o memorie fenomenală!… Din prima zi i-a învăţat pe toţi!”

Adevărul e că abia după două-trei săptămâni reuşisem să reţin numele tuturor elevilor mei de la clasa I până la a VII-a dar aşa se creează faima uneori.

Aceasta primă oră de clasa a mea, care mă făcuse să mă-ntorc cu gândul în trecut, se nimerise să fie o lecţie de gramatică: adverbul. Am căutat s-o fac cât mai atrăgătoare şi am început-o cu câteva glume, ca să împrăştii puţin atmosfera rece pe care o creasem. Printre altele, le-am spus zâmbind:

— Eu ştiu că nu prea vă place gramatica. Este grea. Într-adevăr, dar dacă o înţelegi e chiar atrăgătoare. Gramatica se aseamănă foarte mult cu un om pe care, când îl cunoşti, la început, nu-l prea simpatizezi, ţi se pare posac, tăcut, ursuz; dar din ce-l cunoşti mai bine, începe să-ţi fie drag, să vezi că la el poţi găsi întotdeauna un sfat, un ajutor la impas… Şi deodată te trezeşti cu uimire că ţi-a devenit bun prieten. La gramatică, dragii mei, trebuie să vă gândiţi ca la un joc… Un joc de cuvinte, care ne învaţă să vorbim şi să scriem corect. Şi pentru că astăzi am discutat despre adverb, am să vă spun şi despre o greşeală pe care o fac foarte mulţi oameni. Cred că aţi auzit şi voi, de multe ori, pe unii spunând: „Atunci, ne întâlnim cel târziu la ora 7”. Este o exprimare corectă?

— Nu, don’profesor! „Cel mai târziu la ora 7”, este corect spus.

— Foarte bine! De altfel şi poetul popular zice cu mult bun-simţ gramatical, Spune-mi, Leano, când să viu? Mai devreme, mai târziu?” Ce părere credeţi voi că ar fi avut bădiţa, dacă, întrebând-o pe Leana: Spune-mi Leano, când să viu?

Fata i-ar fi răspuns: Pe la şapte cel târziu!

Dar mai gândiţi-vă şi la altceva, mai… Cum să vă spun eu, mai intim.

Şi îmi făcui o voce de taină, venind mai aproape de bănci:

— Mâine, poimâine, o să aveţi şi voi corespondenţa voastră, o să scrieţi scrisori cuiva, vreunei rude, vreunui prieten – de ce nu, vreunei fete.

Ei, cum o scoţi la capăt, dacă-i scrii cu greşeli gramaticale şi fata-i bună la română? Aşa-i că te faci de râs? Sau poate că vine împrejurarea să-i scrii chiar unui profesor. Să faci greşeli gramaticale – merge? Nu! Daţi-mi voie să vă povestesc o mică întâmplare cu haz din anii mei de şcoală. Eram tot în clasa a IV-a ca voi, la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Aveam la Limba română un profesor foarte cumsecade, dar căruia i se dusese faima de zgârcit. Era zgârcit şi la note, nu dădea niciodată 10 şi 9.

Ca să nu mai lungesc mult vorba, că mi-e teamă să nu sune de ieşire şi nu vreau să vă răpesc nici un moment din recreaţie, am să vă spun că vreo trei dintre colegii mei aveau note proaste la acest profesor. Doi se hotărâseră să înveţe în cele din urmă, ca să-si îndrepte mediile; al treilea, însă, care era cam leneş, ne spuse într-o zi, înaintea vacanţei de Anul nou, cu o siguranţă care ne-a uimit:

— Măi fraţilor, să vedeţi voi după vacanţă ce notă o să-mi dea mie la Română! Am să încep Anul nou cu o notă mare şi apoi o să-mi meargă bine tot anul.

— Cum aşa? Îl întrebarăm noi miraţi. Fără să te prepari?

— Păi asta e şmecheria… Fără!

— Fii serios Nită – că aşa îl chema.

— O să vedeţi, am eu metoda mea, care nu poate să dea greş.

— Care?

— V-o spun după!

Aproape că uitasem de povestea asta a colegului nostru Nită, când, după vacanţă, la prima oră de Română, ce să vezi? Apăru profesorul, se aşeză încruntat la catedră şi scoase din buzunarul hainei o scrisoare. Apoi, fără să deschidă catalogul, strigă mâniat:

— Sa poftească la tablă Nită Dumitru!

Nită al nostru se ridică spăşit şi, foarte surprins de neobişnuita atenţie ce i se acordă, veni la tablă. Profesorul îl scrută cu privirea şi, scoţând din plic o hârtie, ne spuse:

— Vă rog să ascultaţi cu atenţie ce felicitare am primit din partea ilustrului meu elev, aici de faţă…

Noi, presimţind că trebuie să urmeze ceva nostim, eram toţi numai ochi şi urechi. Profesorul ne citi următoarele: Prea stimat don profesor Eu vă urez cu mult dor Fericiren Anul nou Ca să nenvăţaţi mereu Să naveţi zău nici o boală Să veniţi mereu la şcoală Ca să nenvăţaţi prea bine Şi pe alţi şi pe mine Şi vămai doresc frumos Să tot fi-ţi la pungă gros Să avcţi mulţi gologani Sân cap o sută de ani.

Să trăiţi pprea sănătos Că astai ccl mai frumos.

Scrisă cu a lui peniţă Elevul Dumitru Nită clasa a IV-a A. Liceul Gheorghe Lazăr Colegii mei icneau de râs cu lacrimi. Dar profesorul nu-i băgă în seamă şi-i spuse lui Nită mai departe:

— Ia scrie, acuma, Nită Dumitru, însă nu tot din peniţă, râse ci, cu creta, scrie pe tablă ce-ţi dictez eu: Fericire-n”, să ne-nvăţaţi”, să n-aveţi”, că asta-i cel mai frumos”. Dar Nită scrise pe tablă cu aceleaşi greşeli pe care le făcuse şi în feudtare, bineînţeles.

Bietul băiat! Credea că o să-l impresioneze pe profesorul de Română şi-o să-l facă să-i dea o notă bună. Vă închipuiţi cred ce-a urmat?

Lui Nită, însă, i-a prins bine întâmplarea, căci noi, văzând în ce situaţie jalnică se află, nu l-am lăsat până nu a învăţat să scrie corect.

Râsetele copiilor îmi acoperiră ultimele cuvinte. Ochii micilor mei prieteni mă priveau acum cu o căldură învăluitoare.

Simţeam că partida la această clasă fusese câştigată.